joi, 24 iunie 2010

Furtuni ep.4


Şi-a înfipt ploaia dinţii în pielea mea, încreţind-o teribil de inestetic… Sunt hidoasă! Am îmbibat atâta ploaie înăuntrul meu încât sentimentele mi se revarsă în puhoaie distrugătoare pe faţă.

Cerul roşu şi negru tresare şi el odată cu fulgerele şi tunetele ce îmi demască poziţia de victimă ce am adoptat-o inconştientă.
În jocul de lumini orbitoare, număr furtuni şi stropi de ploaie ( a trecut a treia furtună, iar a patra devastează acum tot ce găseşte în cale) cu inima căptuşită cu douăzeci şi cinci de copci.

Inima aceasta zbiară şi acum după acelaşi ins, imposibil de atins. Bate lent, scârbită de situaţia în care îmi obosesc sufletul, aşteptând în van trei lovituri ferme în uşă de fiecare dată când cerul îşi scutură greutatea prin ploaie… Stropii perfecţi de ploaie îmi lovisc atât de tare geamul încât trebuie adesea să mă conving că visez.

Ea e fiara ce se preface mereu că doarme, când, în schimb, nutreşte dorinţe, deţinând controlul absolut asupra mea, drogându-mă permanent cu vise. Prin ele îmi susţin pulsul, prin imaterialitatea lor atât de şubredă.

Intactă nu mai e de mult, căci are răni atât de profunde încât tot corpul îmi tremură, încercând să cicatrizeze fisurile. Cred că într-o bună zi optimismul, lipici de proastă calitate, nu va mai putea face faţă ritmului alert de autodistrugere şi va ceda, iar după el îşi va găsi sfâşitul un alt kitsch.

Condamn timpul pentru că nu a fost niciodată de partea mea, emoţiile ce iasă incontrolabil la suprafaţă de fiecare dată când îţi întâlnesc privirea, aceste mâini minuscule ce nu te pot cuprinde, căci te strecori printre degetele mele, te prelingi ca apa de ploaie şi îţi continui drumul.

Condamn visele ce le am, imaginile ce nu le pot şterge atât de uşor precum credeam, ce simt, dar, totuşi, refuz să cred că tot ce am trăit până acum a fost o iluzie.
Nu te preocupa, am să-mi oblig capul să coboare din nori în pământ, îmi voi închide ochii şi voi începe să număr, ca tu să te poţi îndepărta fără nici un impediment. Un ultim lucru îţi cer: sărută buzele copilei naive ce te caută mereu, apoi pleacă şi nu-mi zice nimic… Eu ştiu că nu ne vom mai revedea niciodată.

Nu are rost să-ţi întorci capul odată ce ai decis să pleci, pentru că, la fel ca tine, voi îmbrăţişa altă cale, alte gânduri şi persoane, clădiri ciudate şi joburi ratate.

… S-a oprit a patra furtună, lăsând în urmă stăzi umplute de apă murdară, umbrele rupte, ţigle sparte, copaci scoşi din pământ… dezordine.Eu mi-am săturat astăzi porii de apă, însă tu ai mai ratat o furtună, e prea întuneric, e mult prea târziu.

Artistul părăseşte scena


Am zis de atâtea ori că renunţ la ţigări încât am renunţat la mine în ultima instanţă. Imagini colorate din cel ce am fost cândva îmi revin în minte, acum când nimic nu e la locului său. E un haos artistic înăuntrul meu încât mă simt ca un artist mizer, căruia i-au dispărut sentimentele din bolul de sticlă ca şi floricelele de popcorn, în timp ce ea, înfometată, privea atentă la televizor. Şi-a înfipt mâna în sufletul meu, a umplut-o până la refuz, în urmă căzând câteva neimportante pentru ea, apoi le-a înghiţit cu atâta nepăsare deşi ar fi trebuit să le simtă gustul pe limba sa aspră.

De atunci, eu nu pot face altceva decât să rănesc involuntar pe alţii, asta pentru că, spun unii, mă încăpăţânez să cred că am rămas fără inimă. Mi-am abandonat inima în braţele ei şi nu am mai fost capabil să o iau înapoi când ea s-a avântat spre un alt drum. Asta se întâmplă când îţi permiţi să vezi lumea colorată, adulmeci atâtea culori încât negrul apare de la sine şi îţi fură claritatea.

Ea, pentru un om ca mine, a devenit încă de pe atunci insuficientă pentru inima mea veche. Am greşit de prea multe ori, chiar dacă ea nu ştie toate locurile pe unde mi-am azvârlit trupul…de artist. Acum am să jur că nu am înşelat-o, aşa consider, iar voi, prieteni buni ce-mi sunteţi ar trebui să mă credeţi…

( râsete)

Linişte! ( tuşind pentru a-şi modera vocea) Precum ziceam, am rămas fără sentimente, fără inimă, fără un rost în acest oraş ai cărui clădiri s-au ofilit, devenind mort. De aceea plec!

(foşniri de nedumerire)

Da! Am decis chiar azi noapte, în timp ce stropii de ploaie se prelingeau pe geamul camerei mele albastre, iar trupul meu era aşteptat de altcineva neimportant. Am stat ore bune schiţându-mi un viitor mai bun, dar ori de câte ori voiam să adaug mâna ei lângă a mea, dispărea de îndată, răpusă de trecutul ce i l-am oferit.

( valuri de întrebări)

Eh, să zicem că ne certam des, culori contradictorii, ea alimentându-se apoi cu nervii ce mi provoca când bolul de sticlă şi-a pierdut vizibil din consistenţă. Oricum, ziceam că plec pentru că altceva ( altcineva) nu îmi dă motive să rămân. Ca un laş, recunosc, aleg calea cea mai uşoară şi plec. Nu mai vreau să caut explicaţii la întrebări legate de vinovăţie sau alte lucruri, am să las timpul să ne spele rănile. Eu nu vreau să mai am regrete pentru nişte tablouri, astăzi mânjite oribil de praf, şi nişte piese a căror acorduri le-am lăsat împrăştiate pe biroul de acasă.
Predau ştafeta comediantului ce îşi repeta replicile seci rânjiind foarte ciudat în oglindă. Spectacolul trebuie să continue, dar, fie vorba între noi, e destul de penal tipul. Eh… Îmi iau pensulele şi acuarelele, cu care v-am desenat prezentul meu, chitara şi microfonul, cu care v-am cântat balada vieţii celui ce acum se ridică şi pleacă de pe scena acestui teatru.

Rămâneţi cu bine, dragii mei prieteni…(artistul părăseşte scena)

miercuri, 16 iunie 2010

Furtuni ep 3.


Tolănită în acelaşi pat, obosit să-mi îngroape lacrimile în aşternuturile sale, mă descopăr. E dezordine şi astăzi în mine...
De pe masă 7 lei sunt azvârliţi prin cameră de vântul insolent ce a intrat violent în cameră, trântind uşa cu atâta furie. Mucurile de ţigară îşi iau rămas bun de la scrumul din scrumieră, tulburat şi el de vânt… Bomboanele topite de căldură îmbracă camera cu un miros dulce, gonindu-mi gândurile către iubire. Ambalajele de ciocolată se frământă să rămână pe dulăpiorul de la capul meu, foşnind, cu o ultimă dorinţă, să le aud cântecul vesel despre viaţă. Praful se ridică în picioare şi dansează singur în întreaga cameră, călcând hainele aruncate pe jos. Cărţile s-au deschis toate la pagini diferite, alte poveşti, alte imagini pe fiecare pagină…

Foile rupte din caietele mele vor să fie citite, se iau de margini, aruncându-se cu îngerii lor spre pământul cu zece etaje mai jos. Lumina din cameră uşor îşi pierde din intensitate, molatic răpind strălucirea ce o găseam pe feţele din tabloul agăţat strâmb pe perete.

Norii negrii prevestesc mult aşteptata furtună… Îmi găsesc totuşi reflexia în oglindă, părul negru nepieptănat se ascunde după gâtul firav, nişte ochi verzi/căprui (nu le pot stabili culoarea nicidecum) încărcaţi cu vise şi secrete, mult prea stridente să le pot da uitării.

Flămândă de iubire sunt şi astăzi, am fost şi ieri, voi fii şi mâine. Îmi complic viaţa, ştiu, dar cum pot să dau drumul unor sentimente mult mai puternice ca mine? Fiorii aceştia mă fac să mă simt vie… Mi-e scârbă de mine, că nu pot alege ce pot simţi. Imbecilă sunt, când ştiu că tot ce a fost nu e decât o iluzie în culori superbe de vară. Las întunericul să mă înece în boala ce o reţin de multă vreme în mine, să mă demaşte pe alocuri cu fulgerele sale orbitoare.

Cu câtă laşitate îmi întorc capul spre tavanul alb… Alb mizer, otrăvitor, cu răutate mă scuipi cu vise prea violente pentru inima mea neputincioasă. Mai iau o gură de aer… Respir fără să mă mai grăbesc, am destule minute ca să învăţ să trec peste şi să devin mată. Şi aşa m-am maturizat prea repede, în aşa fel încât fugăresc încrederea în alţii. Zâmbesc profund, dar din ce în ce mai rar.

Paharul cu apă l-am împins pe podea, rostogolindu-l cât mai departe de mine. Nu mai vreau apă, când lângă mine e o sticlă plină cu vin…Îmi las inima muşcată de alcoolul dulce, ca tot ce ţine ascuns în ea să zbiere de durere şi să-mi părăsească pieptul. Înghiţitură după înghiţitură, ochii îmi joacă feste, desenele de pe pereţi râd, chitara cântă singură, persoanele din tablou îşi întorc gâturile şi se sărută, paharul se umple singur… Se agită depresiv cerul în paharul meu cu vin, pregătind o bătălie ce va năuci tot ce e teluric.

Pătrunde în camera mea cu armata ta de stropi şi sfârşeşte disperata încercare a tuturor obiectelor de a îmi readuce zâmbetul pe buze, mult aşteptată ploaie! Dizolvă-mi amintirile perfecte şi redă-mi raţiunea, fă-mă să cred că deţin frânghiile ce-mi mişcă trupul, căci refuz să cred că singurul nostru scop e să supravieţuim în fiecare zi. Arată-mi că toţi ne ascundem sub un strat gros de mizerie, că toţi avem secrete şi temeri, dorinţe şi enigme de rezolvat, lucruri şi alte persoane de uitat!

luni, 14 iunie 2010

Aştept ploaia


E noapte, în sfârşit! O briză răcoroasă intră pe ferestrele larg deschise, îmi sărută fruntea şi încearcă să mă liniştească. Nu sunt sănătoasă... Înnebunesc şi nimeni nu e capabil să observe acest mic detaliu. Oameni simpli, oameni cu vicii, oameni ce nu mai ştiu să iubească...Unde a dispărut toată naivitatea ce o păstram cu toţii în inimă? De ce nu mai tresărim la fiecare sărut? De ce totul a devenit o joacă? Cu sentimentele nu se joacă, cel puţin nu cu ale mele... Mă simt transparentă când am aceleaşi gânduri şi temeri zi după zi, când nu îmi pot înghiţi dorinţele.

Copil mic şi prost, aşa m-ai alintat şi mi-a plăcut!

De ce nu pot să te scot din minte, când nici măcar ochii noştrii nu pot să se mai întâlnească? Voiam doar un moment cu tine ca să văd dacă fiinţa mea te mai interesează, destinul mi l-a oferit, dar tu ai fost prea preocupat cu altceva ca să îti cobori privirea 3 cm mai jos. Mă puteai găsi în agonia mea, puteai să vezi cum defapt mă sfârsesc treptat departe de tine, cum cad şi nimeni nu poate să mă salveze, doar tu...tu puteai să mă întrebi dacă sunt bine, să mă iei în braţe cum făceai cândva... Puteai să zici ceva...orice, căci mă simt atât de singură. Cât aş vrea să te lovesc cu pumnii, să te rănesc ca să simţi şi tu. Copil stupid voi fi mereu!

Astăzi nu voiam să te văd, voiam să te uit, fumând indiferentă ţigara amară, căruia nu-i văd defapt sensul. Voiam să simt ce simţi tu! Eu cred că nici căldura ei nu o mai poti simţi... Nu vreau să plâng, nu şi eu la fel ca toate fetele ce le-ai nenorocit...Unde îti sunt braţele când lacrimile mi se încăpăţânează să curgă pe obraz? Tu nu meriţi nici o lacrimă, ai recunoscut, însă eu ţi le ofer fără să-ţi zic un cuvânt. Copil plângăcios departe de părinţi, de toţi ce odată l-au iubit pentru cine e!

Spune-mi ce lucru bun mi s-a întâmplat de când te ştiu: mi-am pierdut încrederea în mine şi,fără să vreau, m-am împărţit în personalităţi confuze, ciudate, care nu mă reprezintă, nimic din mâinile mele nu mai iasă aşa cum vreau, m-am săturat să mă plâng mie, nu mă ajută cu nimic. În schimb visez, visez atât de mult încât aş prefera să dorm tot timpul, căci cum mă trezesc şi te văd la fel de nepăsător, mă înfurie gândul că urmează să plecăm şi n-am apucat să-mi deschid braţele cum trebuie... Copil nemângâiat, opreşte-te şi lasă-mă să te ating!

Rămân pe scaun, sorbindu-mi ţigara...Prin fumul ei revăd stropii de ploaie ce loveau geamul, în timp ce împreună frângeam inimi şi credeam doar în ceea ce aveam în faţa ochilor, râdeam zicându-ne că tot ce contează se întâmplă astăzi, iar mâine poate veni mai târziu ca de obicei. Spune-mi că îţi mai aduci aminte cum găseai motive şi veneai în faţa uşii mele când ploua...Băteai şi aşteptai nerăbdător să deschid, ca să îti potoleşti frigul ce-l aveai în suflet... Fiecare strop de ploaie ne găsea îmbrăţişaţi, şoptind nimicuri, găsind defecte celorlalţi... apoi te aruncai habsân spre buzele mele, sfâşâindu-mă, şi totul devenea nimic. Descărcam energia ce o ascundeam în noi, la fel ca norii de ploaie, dar îmi înnegreai mie sufletul de îndată ce plecai pe aceeaşi uşă. Copil al ploii, păstrează-mi umbrela ruptă...

Revino la uşa mea la următoarea ploaie! După atâtea zile de caniculă cu siguranţă va lovi o ploaie oraşul, ştergând orice urmă mizeră de îndoială pe care o simţim amandoi!Aştept ploaia... Iar pe tine te voi aştepta fără să te mai întreb pe unde ai umblat. Copil al nimănui, vei putea fii al meu încă o dată!

luni, 7 iunie 2010

Seara


Pe zi ce mă schimb, schimb gânduri, percepţii, imagini, vise, dorinţe, zâmbete şi lacrimi... Mă schimb şi în exterior îmbrăţisând timpul rece cu braţele mele supte.
La fiecare apus de soare ceva moare din mine, strivit se desprinde de trupul meu şi se aşterne alături de acele nimicuri numite amintiri, undeva în trecut, aşteptând ca întunericul să-l acopere ca apoi să dispară... Nu a existat niciodată!

La fiecare răsărit o altă persoană îşi coboară picioarele din pat, şi cu paşi mărunţi se îndreaptă spre oglindă, unde se priveşte cu teamă întrebându-se cine e. Ochii mari sunt cei care o liniştesc, având aceeaşi nuanţă, aceeaşi sclipire zi după zi.

Când mă împart în sute de bucăţele la orice rafală de vânt, cum aş putea să mă regăsesc ca să îmi descopăr sinele la fel ca înainte? Sub fiecare jet de lumină iasă la iveală aura gri pe care o ascund într-o inimă minusculă, ce deţine atâtea ciudate dorinţe.

Dezorientat cresc printre frunze de urzici, umbre de copaci, mult prea înalţi pentru un om ca mine, şi flori ,mult mai graţioase în valsul lor faţă de aceste mişcări confuze cu care mi-am obişnuit sistemul.

Mereu merg cu capul aplecat ca nu cumva să calc pe fiinţele ce se târăsc pe pământul sterp, despărţindu-mă de prezent. Refugiul de realitate e undeva între amintiri şi planuri.

Din mine a adormit fiara ce o ţin în lanţuri, căci îi simt respiraţia nepăsătoare cum îmi ridică pieptul, apoi mi-l coboară patetic odată cu moralul. În sfârşit a adormit nenorocita, după atâta zvârcolire, răgnete şi lovituri în inimă, plină de dorinţe irealizabile. Dormi în pace, rămâi adânc închisă. Lumina zilei nu o vei vedea nicicând, pentru că tu inconştientă râvneşti la tot ce nu poţi avea. Tu doreşti doar răul, doreşti ca ei să sufere la fel ca tine, ca apoi să râzi înfundat, satanic. Doreşti să le iei vitalitatea, dăruindu-ţi buzele calde, sângele pur, trupul pustiu de sentimente.Cu limba ta seacă vrei să le atingi fiinţa, să le suceşti minţile doar pentru că cineva a sucit-o pe a ta, lăsându-te lată pe pământul rece, incapabilă să deosebeşti obsesia de iubire. Obsesie... ştii că e doar o obsesie pentru că tu, eu, noi nu ne putem îndrăgosti...nu acum.

Cu capul în pernă mă aflu acum, desenându-mi cu lacrimi durerea. Nici măcar acum, după atâta timp nu ştiu ce vreau şi ce ar fi corect să fac. Mă întreb dacă mai are rost să mă gândesc la asta acum, când ,cât de curând, alte succesiuni de blocuri şi străzi se vor ridica între noi.Ursul cel mare de pluş, care mă proteja mereu, rămâne în partea cealaltă de pat, nu îl mai iau în braţe pentru că trebuie să cresc. Prea multe gânduri, logice, ilogice, fluturi, stele, sunete, suspine... Vreau să adorm şi eu, căci fiară sunt involuntar cu aceşti ochi roşii!

miercuri, 2 iunie 2010

Furtuni ep 2.


Se scuturau norii deasupra noastră,
Râzând în tunete şi fulgere de noi.
Aveam doar fard negru pe faţă,
Iar în bocanci apă şi noroi.
Fugeam printre săgeţi de picuri,
Fiind loviţi de pretutindeni.
Maşini cu farurile aprinse treceau grăbite,
În urma lor, mototoliţi, lăsându-ne.

Umbre negre, deficiente, mergeau mortuar,
Acoperind destine crude ce păşeau pe trotuar,
De sus mari bucăţi de cer se desprindeau,
Lovind neputincioşii cu ceaţă, vânt şi praf,
Şi totuşi, lângă tine, acest decor apocaliptic era neimportant.


Ridicoli sau nebuni trecătorii, plini de teamă, ne numeau
În timp ce cutreieram vitrine şi în reflexia lor ne sărutam.
În mână aveam mâna ta, iar ei toţi cu ură ne priveau
Neînţelegători şi asprii în logică, simple ţinte eram.

Cu toţii ştiau că va ploua toată ziua, blestemând în sec
Fugeau de apă ca de mir, şi totuşi păreau că merg încet,
Dezorientaţi se zbăteau ca să scape de ploaia rece
Când sfinţită era apa ce cadea printre pietre.

Stânci fără sentimente, cioplite de timp şi gând,
Au răsărit printre negrele umbrele rupte de vânt,
Necontenit nenorocite suflete neîmblânzite
Cutreieraţi şi astăzi străzi de afişe împânzite.
Rămâneţi în spatele nostru exagerând realitatea
Pierzând în urmă visele şi judecata
Noi... noi dispărem din peisaj.

Într-un labirint de sentimente undeva
Fiori se năpusteau violent asupra mea,
Părul îşi pierduse forma pe care i-o dădusem acum un ceas,
Dar tu îmi zâmbeai atât de dulce, încât simţeam...
Mâna ta rece şi udă cum se plimba pe spatele meu.
Tresăream la fiecare fulger, tresăream involuntar mereu.
Şi cu orice cuvânt ce-l rosteai te simţeam mai aproape
Scăldată în lacrimi de fericire, iubire şi şoapte
Visam pentru ultima dată, departe nimicuri
Cu ochii spre fereastra lovită de picuri.