luni, 26 martie 2018

Eu te aud. Doamne și cum te aud...

„Sam Winchester: I'm sorry, I am, but life doesn't turn out the way you thought it would when you were 14 years old. We were never gonna be normal, we were never gonna get away. Grow up. Young Sam: Maybe you're right. Maybe there's, no escape. After all, how can you run from what's inside you? ” Supernatural  


Cândva de mult, ceva a început să se ruptă în mine. Cumva, o tristețe nemăsurată a intrat în mine și-a început să mă frământe pe zi ce trece tot mai mult. De atunci au trecut multe zile, chiar ani, ca după toate, să-mi găsesc oasele rupte și sufletul secătuit, aproape desprinzându-se de mine ca o piele arsă.

Dorm sub o ploaie constantă de gânduri, captiv între pereții minții mele, deformând prezentul în fel și chip. Când mi-l cuprind în palme, capul îmi cântărește mai mult decât un munte, copleșit de ceea ce trebuie să fac și ceea ce ar trebui să fiu. Noptea aud cum îmi repetă să-mi spânzur gâtul, alternând între ignorare și nebunie, ca să mă sfârșesc, dar asta ar fi mult prea ușor. Ziua vrea să mă arunc în mări de necunoscuți, să îi despart în valuri, condamnându-i să rămână și ei singuri așa cum sunt eu.

Încordat regăsesc un eu ciudat, nedefinit și cenușiu, în afara oricărui anotimp, incompatibil cu ceea ce am sculptat în toiul copilăriei. Cu ochii încărcați mă văd cum mă pierd, vocea îmi tremură, cum totul tremură în jur căzând undeva în interiorul meu. Mă zguduie viața, iar eu mă închid precum o floare în lipsa soarelui. Cred că azi e ziua în care mi-am ucis sufletul. Mi-am lăsat mâna să poposească provizoriu pe piept și m-am trezit mânjit în negru. E o înmormântare în mine la care eu nici măcar nu am fost invitat.

Călătoresc cu gândul înapoi. Pășesc pe străzi lungi și încurcate pentru a mă căuta printre mulțimi de oameni preocupați de furtuni sporadice și afrodite trecătoare. Mișcări lugubre mi-ar face sângele să fiarbă din nou. Am iarăși 20 de ani, sunt murdar de naivitate și cred că știu să iubesc.
Lovesc cu pumnii în uși închise, în spatele căroara credeam că o să fiu. Mă cuprinde un amestec de stări ce nu m-a părăsit de când mi-am adăpostit pentru prima dată capul între o pereche de picioare goale și, aproape frânt, m-am împins ultima dată pentru a gusta mizeria unui alt trup, indiferent, independent, care și astăzi reușeste să mă tortureze, latent.

Mă aflu printre cearceafuri ce de mult au uitat să fie schimbate, mă ridic doar pentru a fi răpus de un miros de piele fină, fire străine de păr agățându-se de mine în spatele cărora cineva se uită cu poftă înspre mine. Eu te aud. Doamne și cum te aud. Îți aud cuvintele dulci din acele propoziții lungi ce niciodată nu mi-au provocat vreun interes. Chiar și liniile buzelor le aud cum se alungesc pe față, iar tu te avânți înspre mine să te sărut din nou. Și genele ți le aud cum se unesc ușor când inconștient îți închizi ochii. Aud degetele noastre cum se caută în întuneric și, când se găsesc, ceva, undeva, se rupe. Aud cum mă împingi în perete, iar eu îmi pierd balansul căzând înspre tine. Mă pierd din nou, mă las dominat și în același timp caut să domin un trup sclav impulsurilor. Mă aud pe mine. Doamne și cum mă aud. Mă aud râzând, iar vocea îmi tresară în note stranii. Îmi aud inima cum zbiară de fericire și mintea cum pictează acel moment să dureze pentru eternitate.

...Și pe atunci mă pierdeam, însă nu singur, ci altfel. În acele momente aveam cine să mă cuprindă în interiorul lui în caz că voiam să mă îngrop. Dar nu...eu m-am săturat să tot ating trupuri, piepturi, inimi, eu mereu am dorit ceva mai mult... altceva. Nu am știut atunci că m-am legat pe vecie de himere groaznice și regrete ce te rod pe zi ce trece tot mai mult.

Altceva decât propria mizerie nu mai e mine. Am ridicat înalte ziduri unde, cândva, puteau traversa ușor cei ce voiau să-mi cucerească trupul învins, strecurându-și degetele reci pe sub hainele mele.

Aici, în liniște, așteaptă un nebun inundat de propriul plâns când cuvintele îi sunt mult mai puternice decât sinele. Ochii mari privesc către fantasma celui ce cândva am fost, care acum se risipește și ea haotic, odată cu restul ce mă înconjoară. Îmi simt degetele cum își înfing unghiile în pielea ce mă conține, e ca și cum mi-ar spune că vor să rămână acolo, o îmbrățișare permanentă ce nu mă va lăsa să mă scurg peste tăcerea ce mă acoperă.

Mă uit îndelung la mine...îmi urnesc puțin buza către stânga și înapoi spre dreapta, de parcă așa aș putea șterge orice urmă de alte buze ce s-au odihnit vreodată peste ale mele, apoi, ducând mâna către haină, îmi scot o ultimă ţigară. Azi chiar mi-am ucis sufletul...