Furtuni nr.6 (Storms no. 6)

-          Can we kiss forever?

-          We already did. We kissed forever long time ago.

În miez de noapte, câteodată, îmi număr anii. Realizez cum mi-am prăpădit tinerețea în locul în care îmi plimbam cu atâta ușurință încrederea prin brațele unora, lovită de pretutindeni, doar pentru că eu voiam să cresc mare. Pe atunci zilele treceau altfel, fără să le simt, săptămâni cu un soare ce se arăta prea greu, urmate de luni reci și ani pierduți. Nu simțeam altceva pe piele decât ploi lungi, frig și o oarecare dorință de a mă nimici sub greutatea propriilor vise.

Acum, înainte de a adăuga un altul, număr anii în care am purtat ploaia cu mine, inconștientă, lăsând-o să facă dezordine în mine la fiecare pas. Mă găseam într-o furtună continuă, lipită de un geam zoios, uimită de propria viață, încercând să-mi neg reflexia.

Cumva, de aici, acea furtună pare atât de departe.

Azi nu mai bag de seamă când uneori plouă, nu mă mai găsesc fugind ca un maniac în mijlocul săgeților ei de apă rece ca ea să mă facă una ca ea. Am uitat cum e să te lași pătruns de ploaie în drumul tău spre ceva mai bun decât o șosea aglomerată parcă fără sfârșit. Nu mai port oceanul sub pleoape după ce o lăsam să mă pătrundă, să mă spulbere, nu o mai târâi după mine.

Undeva departe știu că ea încă își clatină neființa zgomotos, bătând la mai multe geamuri, așa cum făcea mereu. Torturează alte suflete, le cheamă la ea, le promite căldură, le deschide geamurile ca apoi să le lovească cu putere, lăsându-le reci.

La fereastra mea nu mai lovește. Nu mă mai cheamă la ea, nu mă mai tulbură, nu îmi mai umple ființa cu nenumărate regrete sau fantezii. Nu îmi mai folosește trupul, ca apoi să îl arunce în drum ud și rece ca pe o umbrelă ruptă. Nu mai are nevoie de mine, la fel cum nici eu nu mai am nevoie de ea. Fiecare își vede de propria realitate, fiecare își continuă drumul așa cum ar fi trebuit să fii făcut încă de la  început. Rar o mai aud cum cântă dincolo de geam, oarecum blând, ca apoi să dispară ca și cum nu a existat vreodată. Un oarecare fior mă trece, apoi o uit din nou. Și e bine! Suntem în două locuri diferite, așa cum mereu am fost. Noi nu trebuia veci să ne intersectăm. Eu nu sunt apă de ploaie, sunt mult mai mult. Sunt cea a cărui palmă mică încape cu ușurință într-o alta suficient de puternică ca să o poarte pretutindeni.

Nu îmi mai pasă de acele săruturi murdare, nici de acele fulgere și tunete ce se nășteau între noi... Nu mai condamn timpul spunând că nu a fost niciodată de partea noastră, pentru că noi ne-am consumat veșnicia prea rapid. 

Acum îmi petrec timpul mai mult sub așternuturi, mă înghemuiesc și îmi caut căldura lângă un alt suflet, deloc tulburat, simplu, la fel ca mine. Aici mă găsesc trăind cu adevărat, trezindu-mă zâmbind și adormind cu aceleași zâmbet, cu același suflet identic parcă cu al meu. Și nu îmi mai este frig.

Cu toate astea, prefer să cred că uneori îi lipsesc ploii. Îi apar în vise, rar, dar sunt acolo. Și doar atunci ea le vorbește unora despre mine, despre o fată ce s-a pierdut pentru un timp în a sa furtună, cea ce a iubit-o poate cu prea multă ușurință. Prefer să cred că undeva există cântece despre mine, un oarecare vânt suav, o aromă pământie, o piele mânjită ce m-ar putea trăda și ar spune lumii că am fost acolo, lângă o ploaie rebelă nicidecum a mea. Prefer să cred că în tinerețea mea aproape uitată tot ce am simțit, tot ce am făcut, tot ce am șoptit atunci, cândva, demult, nu a fost în zadar.

Închid ochii. O uit din nou...Nu o mai aud, nu o mai caut. Și e bine! Rămâi cu bine, rămâi fără mine.

- English version -

 Storms no.6

-          Can we kiss forever?

-          We already did. We kissed forever long time ago.

In the middle of the night, sometimes, I count my years. I realize how I ruined my youth in the place where I would so easily walk my thrust through the arms of some, hit by everywhere, just because I wanted to grow up. Back then the days passed differently, I did not feel them, weeks with a sun that hardly showed itself, followed by cold months and lost years. I felt nothing on my skin but long rains, coldness and a certain desire to destroy myself under the weight of my own dreams.

Now, before I add another, I count the years I carried the rain with me, unconscious, letting it mess me up at every step. I was in a continuous storm, glued to a filthy window, amazed by my own life, trying to deny my reflection.

Somehow, from here, that storm seems so far away.

Today I don't even notice when sometimes it rains, I don't find myself running like a maniac in the middle of its cold-water arrows so that I will become like her. I forgot what it's like to let the rain get in your way to something better than a seemingly endless crowded road. I no longer carry the ocean under my eyelids after I let the rain penetrate me, scattering me, I no longer drag it after me.

Somewhere far away I know that the rain is still shaking its non-existent being, knocking on several windows, as she always did. She tortures other souls, calls them to her, promises them warmth, opens their windows and then hits them hard, leaving them cold.

At my window she doesn't knock anymore. She no longer calls me, no longer disturbs me, no longer fills my being with innumerable regrets or fantasies. She doesn't use my body anymore, only to throw it wet and cold on the road like a broken umbrella. She doesn't need me anymore, just like I don't need her as well. Each of us sees their own reality, each of us continues their paths as it should have been done from the beginning. I rarely hear her sing beyond the window, somewhat softly, only to disappear as if she never existed. A shiver runs through me, then I forget her again. And this is good! We are in two different places, as we always have been. We never had to cross paths. I am not rainwater, I am so much more. I'm the one whose small palm easily fits into another, strong enough to be worn everywhere.

I don't care anymore about those dirty kisses, or those lightnings and thunders that were born between us ... I don't condemn time anymore by saying that it was never on our side, because we consumed our eternity far too quickly.

Now I spend more time under the sheets, I squat, looking for warmth next to another soul, not at all disturbed, simple, just like me. Here I find myself really living, waking up smiling and falling asleep with the same smile, with the same soul, identical to mine. And I'm not cold anymore.

However, I prefer to believe that sometimes the rain misses me. That I appear in her dreams, rarely, but I am there. And only then she talks to some about me, about a girl who got lost for a while in her storm, the one who loved her maybe too easily. I prefer to believe that somewhere there are songs about me, a gentle wind, an earthy aroma, a stained skin that could betray me and tell the world that I was there, next to a rebellious rain by no means mine. I prefer to believe that in my almost lost youth everything I felt, everything I did, everything I whispered then, once, a long time ago, was not in vain.

I close my eyes. I forget her again... I don't hear her, I don't look for her. And it's good! Stay well, stay without me.