Pretext ca să-mi vorbesc

„ ...nu te preocupa, pregătește-ți o lingură mare, căci ce e mai bun, desertul, vine întotdeauna la sfârșit.”(Mădălin Guruianu)

Sunt? M-am întrebat și astăzi în timp ce sorbeam câteva guri de soare și am înțeles că nu sunt în grădina care trebuie. Mi-am băgat rădăcinile într-un pământ putred, iar eu aștept să înfloresc... toamna.

 Mai este cineva aici? M-am întrebat și ieri, în timp ce îmi spălam trupul sub jetul de apă fierbinte, lansat la aceeași oră. Pielea arsă, ce reclamă adesea machiajul sau, din contră, întunericul,  își așteaptă cu porii deschiși ploaia ferventă. Eu sunt...

 Același om care, la 20 și ceva mărunțiș, a pus pixul jos și a răsuflat lăudăros după ce a determinat instrumentul acela de scris să-și tușească pasta, ca el, trăgând-o din toate părțile, să mânjească foi A4, înghesuind anapoda câteva cuvinte, apoi le-a numerotat în pagini și a numit trecutul său literatură.

Nu vreau să mor împreună cu acele cuvinte pe care nu am reușit să le declar. Vreau să mor fără cuvinte. Dacă omul din mine moare, Dumnezeu nu va fi dincolo de nori ca să-l aștepte. Păcatele îmi apar ca și continuări pe paginile goale de la sfârșitul fiecărei conversații eșuate. Cu un aer apatic,  mă retrag în sine doar pentru a-mi gusta ca un egoist fericirea.

M-aș ucide liniștit, crezând că a mea prezență, al meu trup și a mea gură, au schimbat oamenii pe care am încercat să-i otrăvesc de dragul unei drame. Nenorocirea lor îmi provoacă fericire. Însă mi-ar lipsi enorm vocile ce m-ar fi desconsiderat, m-ar judeca și mi-ar spurca numele pentru că am îndrăznit să înșel.

Condamat la fericire, sunt suspect de nemulțumit. Cum să mă mai înțeleagă lumea când îmi schimb ideile cu fiecare vorbă pe care ajung să o rostesc? În timp ce vorbesc, îmi reneg gândurile și regret ce am putut zice. Parcă nu sunt eu.

Urmărit de vise și coșmaruri, răzvrătit, mă răzgândesc încontinuu, doresc ceea ce am pierdut, doresc din ce în ce mai mult. Mă schimb atât de des încât simt că am pierdut jumătate din mine. Până când voi fi mai eu?

Cum am putut rata ploaia? M-am trezit cu gândurile doborâte la sol, sentimente călcate și fluturi morți pe potecile inundate. M-am trezit că sunt un alt om. Nu îmi amintesc să fii trăit în simplitatea unor sentimente clare, care să nu-mi ofere posibilitatea să interpretez lumea în felul meu. Complicațiile dramatice, fire de păr prinse în salivă, valuri de bumbac aruncate, rădăcini noi, așteptări nocive...Cum ar fi putut să fie, dacă eu, tu, noi, am fi fost de fapt doar unul?

E greu să dezlipești nenoricirea de pe tălpi. E ca o gumă fără gust, mestecată până la refuz, aruncată pentru o altă gumă, nouă, dulce. Identice în nefericirea lor. E greu să scapi de ea, odată ce ți-a prins papucul. În schimb, fericirea nu durează. La fel ca frumusețea, tinerețea, se duce numaidecât. Sunt un fericit nefericit.

 În fine, am realizat că unele persoane cer să fie mințite. Mă uit la fața lor și văd cum își așteaptă acadeaua. Nu pot concura cu așteptările lor, deși nu vreau să trăiesc pentru așteptările nimănui. Mă simt mai vinovat dacă nu mint. Apoi, degeaba îmi frec cu degetele buzele, ceea ce s-a spus rămâne, ceea ce s-a scris este. Păcat...

Sunt. Nu sunt. Sunt.

Păcat.

Mare păcat. 

sursă foto http://www.filemagazine.com/thecollection/archives/2006/09/i_am_not_here.html