Doar eu

„Sunt lucruri pe care este mai bine să nu le ști. Iar altele pe care este mai bine să nu le uiți.” Angela Vallvey - Micile neajunsuri ale fericirii

De ani de zile mă plimb plictisit în interiorul minții mele, căutând o liniște adâncă ce mi-ar putea distruge gândurile repetative și ar putea topi figurinele de ceară a celor ce mi-au marcat schimbarea timpurie. 

Sunt mut fără căldura cuvintelor ce îmi ling lobul urechilor înainte să mi se arunce înspre creier. Ca viermii ele mișună prin carnea mea, iar eu tremur la fiecare murmur care parcă nu are niciun proprietar în afară de nălucile ce-mi vizitează zilnic mormântul vast unde îmi duc existența alături de încă o mână de oameni fără suflet. Devastat de tot ce păstrez în mine ca un fanatic, aud lucruri ireale, compun în zgomot versuri și cânt ridicându-mi spiritul pe sunete mute. 

Golul din jurul meu  îmi provoacă și mai multă durere, care se adăpostește cu drag undeva între coastele mele, pulsând continuu, lovindu-mi creierul cu amintiri pe care doar eu le mai țin minte... O îndes sub un zâmbet larg și, cu un șir lung de glume, îmi sugrum tristețea și astăzi și mâine. Dar doar eu mai știu trecutul, îmi aduc aminte mereu cine sunt chiar dacă povestea mi-e schimbată ori de câte ori cineva o povestește.  

Eu demult am ales să tac, să-mi las povestea să circule în voie. Aici totul emană tristețe ca o altă zi unde nimic nu este ceea ce pare. Trăiesc într-un oraș plin de oameni goi. Mă pierd și eu printre ei, mă pierd și încep să uit.  

Așa, îmi duc existența comunicând cu mine însumi, certându-mă de fiecare dată când un alt nume stă să fie uitat. Număr fiecare suflet pe care l-am iubit până nu demult, număr amintiri ce-mi bântuie viitorul pe care nu am să îl am niciodată. Totul s-a schimbat, chiar și eu mi-am trădat umbra transformându-mă necontrolat.  

Ploaia din mine s-a intensificat scurgându-mi culorile de pe trup, lăsându-mă transparent, expus nebuniei. Dezbrăcat de secrete, în mintea mea e un coșmar cu o conștiintă neiertătoare. Aici nicio minciună nu mai trebuie să se prelingă de pe limba mea pentru nimeni, niciun sărut nu mai trebuie șters de pe buzele mele cu o uitare ce nu ar vrea să vină. Aici ceea ce am făcut și ceea ce nu am făcut se aruncă spre mine și mă torturează încontinuu. Mai am puțin și îmi voi scuipa sufletul afară în ninsoare. 

Ceea ce am lăsat în realitate s-a stins, lăsând, pe lângă scum, un dor imens ce macină fiecare os din corpul meu. Mă scurg prin timp, firicel cu firicel dispar cu totul din amintiriile vremurilor de demult. Doar eu mai sărut trecutul ca un orb ce nu-și vede prezentul. Doar eu știu ce ai făcut vara trecută, doar eu știu ce am făcut împreună. 

Fâșii de hârtie am devenit măcinat bucată cu bucată. M-am expus sub privirea celor ce au vrut să vadă, litere am stors de pe limbă și în lumină s-au închegat în cuvintele ce mi-au umplut pielea, transformându-mă într-o carte deschisă. Azi, mângâierea mi-o găsesc tăindu-mi degetele în colțurile secretelor pe care le-am împrăștiat inconștient, sângerând anost și, de cele mai multe ori, fără rost. 

Cerul meu e ars de-un soare rotund și palid ce nu ajunge și pe obrajii mei. Norii încărcați ce îl acoperă nu mai pleacă nicăieri. Aruncă fulgi spre mine, tot mai mulți, tot mai mari. Am înghețat aici jos, în venele acestei vieți sterile un sânge își pierde identitatea. Tot ce am știut cândva, am dat uitării, înghețat în timp de ceva mai puternic decât mine, ceva ce m-a izbit și mi-a luat inima pentru totdeauna. 

Tot ce vreau e să știu că nu voi fi uitat. Însă știu că doar eu nu uit trecutul. E blestemul meu.