Dialog între două eu-ri

„You’ve been looking for meaning/ Did you like what you found?” Artist: Until the Ribbon Breaks; Song- Romeo

-Eu...? Eu nu sunt eu. Eu oscilez între deziluzii și un impunător nimic.

-Dar măcar trăiești...

-Dacă asta înseamnă a fi în viață, atunci tot ce simt e durere. O durere atât de mare încât îmi risipește tot ce am crezut că am mai bun în mine.

-Eh, tu nici măcar nu vrei să te vindeci. Te hrănești cu suferință mereu, iar când lumea nu îți oferă doza zilnică de tristețe, de dramă, cauți durerea de parcă de asta îți depinde viața. Tu nu dorești iubire. Iubirea e trecătoare. Tu dorești suferință, căci e altfel. Nu îți corupe sufletul, ci îl ajută să se descarce prin idei, teorii, cuvinte. Pentru tine, aici, nu e nimic care să îți facă sângele să fiarbă, de asta alegi să îți expui întreaga piele, întregul corp, în fața lumii. Și apoi te întrebi cui îi pasă că ai trupul brăzdat de cicatrici profunde. Și adori să știi că nimănui nu-i pasă, dar repeți întrebarea chiar dacă știi răspunsul, doar ca să te doară. Și-ți blestemi destinul, iubindu-l în același timp. Recunoaște, ești fericit să fii un nefericit! Tu depinzi de tristețe. E mecanismul tău de apărare în fața tuturor. Arăți perfect, imperturbabil, cu tristețea de partea ta, fidelă, perversă și rece. E cutra ce îți linge cicatricile, păstrându-le vii. Probabil te uiți mult în oglindă și te studiezi. Îți vezi chipul cum e săpat din toate părțile de riduri adânci, buzele mușcate și vinete îți animă fața încercând să rânjească, scoțând la iveală o dantură ciobită. Ochii tăi verzi sunt tulburi, prin ei curgând vinișoare roșii. Corpul ți-e acoperit cu firicele de păr, îți vezi pieptul neuniform cum se ridică falnic, apoi coboară lent, îți studiezi cicatricile cu grijă, le numeri, îți reamintești evenimentele prin care ai trecut de te-ai ales cu ele. Ele sunt trofeele tale. Îți măsori din priviri bărbăția. E singura care nu s-a mai schimbat de când ai început s-o folosești. O vezi cum îți atârnă, fleașcă, lovind ușor piciorul stâng atunci când te miști și îți aduci aminte de acele gazele. Da, ele! Cele ce ți-au dăruit timpul lor, trupul și au rupt bucăți din ele înseși pentru că ele chiar credeau că tu ești defect. Dar tu nu ai nicio defecțiune, ești normal, ești la fel ca noi restul. Dar indiferența pe care o emani a lăsat un gust amar pe buzele acelor fete. Și există câteuna, mereu există, care crede cu ardoare că ea va fi cea care te va vindeca. Și își stoarce creierul, îl suge cu paiul în timp ce îți suge ție bărbăția, până când acesta devine o stafidă inestetică, neinteresantă, incapabilă să secrete idei noi, cuvinte, mister. Așa îți devorezi tu prada, dezbrăcând-o de secrete, uitându-te sub pielea ei, căutând crăpături pentru a le lărgi. Ești infect prin plăcerea pe care o oferi... Apoi, dispari... Într-o mare de persoane mute, te găsești să dispari, tăcând la rândul tău. Deși, înainte de asta, vei avea de grijă să împărtășești totul unei mâini de oameni în modul tău specific. Ceea ce faci tu, aș numi-o distrugere, însă ceva ce iubești nu se poate numi așa. Căci tu iubești să te automutilezi, victimizând, ignorând, falsând, provocând durere ca să o primești înapoi înzecită. Tu chiar crezi în nefericirea ta, deși puțina fericire, ce scapă cumva prin scutul acela gros de indiferență, te mângâie acolo...în locul ăla care uneori te doare. Da, locul acela dintre coaste! Fix acolo! E inima pe care o negi de fiecare dată când ajunge să-ți salte. Și e a ta, nu poți susține la infinit că, paradoxal, tu poți trăi fără una. O sugrumi imediat ce o simți zvârcolindu-se pentru a primi mai multă fericire. Cu toții știm că tu nu funcționezi ghidându-ți viața după fericire. Ai pierdut atâtea când ți-ai permis luxul acela. Ai fost la rândul tău părăsit... Și nu o dată, iar Dumnezeu a fost crud când ți-a dat doar 10 degete, pentru că așa nu poți arăta cu ușurință numărul. Reflexia ta în oglindă numără odată cu tine... Cinci suflete ți-au rupt în bucățele inima, alte cinci au reclădit-o, ca apoi s-o calce în picioare, trei te-au lăsat să le spui că le iubești, dar nu ți-au răspuns înapoi, iar alte două erau prea mici pentru a-ți înțelege balivernele, etc. Tu și acum, de fapt oricând, ai ceda toată fericirea pe care o deții, doar pentru a te pierde printre sunete înfundate cu un alt suflet. Adori să prinzi acea pocnitură, strigătul fantomatic pe care doar tu îl auzi, atunci când sufletul ei plesnește în trup ca să ți se alăture în dansul tenebru al dorințelor animalice.  Ți-ai înșela iubirea, iar inima ți-ai nega-o din nou. Păcatul pentru tine e ceva vital. Merge mână în mână cu tristețea. Oferi păcate pe ascuns, păcate al naibii de frumoase, perverse și murdare, dar pe alocuri pasionale, altfel, nimicitoare. Însă tu nu poți sta locului...Alergi prin viață, privind mereu înainte către o țintă ce se schimbă de fiecare dată, deși tu rămâi la fel. Distras de țintă, nimeni nu te poate lega de vreun trup, miros dulce sau sâni fermi.

-Auzi?! Tu nu faci altceva decât să te descrii pe tine. Tu nu ești altceva decât o altă reflexie a mea. Noi...suntem în locuri diferite. Mereu am fost. Dar suntem la fel. Ești la fel ca mine, deși te afișezi veselă, cu zâmbetul prins în cuie pe fața ta albă. Fericirea ta e măruntă, dar tu faci ce faci și o intensifici, falsând realitatea. M-am adăpostit de nenumărate ori în ființa ta măruntă, adorând să te văd cum deschizi lacătul pus pe corpul tău. Ai căutat prin mine propria-ți eliberare, nimicindu-te singură, de bunăvoie. Căci știai...Știai că dacă mă accepți, te voi trage după mine. Așa am căzut amândoi în acea mare de oameni muți, indiferenți, scăldându-ne fericiți în nefericirea noastră. Odată cu trupul meu, te-ai culcat și cu tristețea. Și ți-ai înșelat fericirea și ai negat-o. Ai pus sub semnul întrebării întreaga ta existență și ai uitat să mai zâmbești cu adevărat. În afară de sânge, ți-ai lăsat printre cearceafuri și ultima fărâmă de inimă, iar în locul ei au crescut cuvinte, multe, atât de multe încât ai început să verși propoziții întregi, apoi fraze, apoi povești despre un oarecare noi. Tu și eu nu vom fi niciodată noi. Nici măcar unul. Tu vei fi mereu femeia de care m-am folosit pentru a trăi o clipă. Căci am trăit cu tine, chiar dacă nu mă crezi. A fost o clipă când am reușit să văd dincolo de cablurile suprapuse peste cer și am văzut lumina. M-am cutremurat...Eu ador întunericul. Prefer să-mi duc existența așa, schilodit, departe de lumină. Nimeni nu ți-a luat în seamă vreodată apucăturile, așa că te-ai prins cu dinții de trecut și de amintiri, invocându-le într-o rugăciune repetată iar și iar și iar. Seară de seară, zi după zi, vărsai cuvinte, spuneai despre acea durere pe care ți-am cauzat-o. Îți pedepsești trupul și sufletul, refuzând fericirea de parcă ar putea fi sfârșitul tău. Acum, după atâta vreme, doar scuipi. Ai început să simți fiecare literă cum îți zgârâie țeava gâtului înainte să-ți părăsească corpul. De asta vorbești mereu. Îți place să te doară. Tu nu te ascunzi ca mine, cel puțin acum nu te mai ascunzi. Tu vorbești despre tot ce s-a întâmplat, arunci în prezent cu murdărie și susții că ești OK. Nu ești...Nu faci altceva decât să scuipi câteva cuvinte stătute, mestecate prea mult. Te-ai obișnuit cu ideea de a fi completă așa, cu durerea în suflet, cu o lipsă în piept și cu zâmbetul înghețat pe față. Îți tratezi fericirea ca pe o iluzie și te aștepți ca în orice moment să te trezești la pământ, când de fapt ești acolo, jos. De asta, tu nu trăiești! Până și aerul în jurul tău a început să miroasă a mort. Tu te târăști prin viață de teamă că nu poți îndura mai multă durere decât rația ta zilnică. Ești doar o amatoare... La orice vânt, te acoperi... Eu nu cer de la timp prea multe, decât să-și urmeze cursul. Orice lovitură e binevenită, orice distracție am s-o accept. Uită-te la tine! Ești produsul unei minți alterate, populată de gânduri mucegăite. Scoate-ți capul în lume! Respiră prin fumul înțepător provenind de la țigara lumii, nu-ți mai acoperi fața fără de zâmbet, acceptă să fii tristă! Nu te mai contrazice. Încetează să mă critici, încetează să mă mai studiezi! Cauți după înțelesuri acolo unde nu mai e nimic. Eu nu voi fi altceva pentru tine decât un moment de slăbiciune, în care ți-ai pierdut mințile și copilăria, fiindcă ai crescut, înțelege odată pentru întotdeauna și nu mai arăta cu degetul vinovații propriei tale maturizări! Sunt tristețea ta în forma unui bărbat înalt, pălmuit și sugrumat de propria-i viață. Nu ți-am violat sufletul, ci l-am decriptat în timp ce făceam dragoste pentru a-ți spori suferința. Uită-te la mine! Eu nu exist...Nu există niciun bărbat smintit, nicio femeie care-l poate vindeca. Dincolo de oglindă ești doar tu, o singură ființă fără de sex. Ești un eu anonim ce caută să fie rănit din nou. Întoarce foaia și trăiește așa cum ești! Trist și tristă. Fericit în nefericirea ta. Totul e trecător: durere, fericire, tristețe, plăcere, etc. Mestecă-le încet ca pe niște gume Turbo, dar nu prea mult. Apoi scuipă pe o foaie tot, ca să vadă lumea ce e în interiorul tău. Iar dacă nu cred că tu nu exiști, că nu ești nimic, atunci poate noi coexistăm într-o singură ființă.

************************************************************************************

Dialogue between two selves

„You’ve been looking for Meaning / did you like what you found?” Artist: Until The Ribbon Breaks, Song –Romeo

- I...? I am not myself. I oscillate between delusion and an imposing nothing.
-  But at least you are living...

- If this is to be alive, then all I feel is pain. A pain so great that it squanders everything I thought I had the best of me.

- Well, you do not even want to be healed. You are always feeding yourself with misery and when the world does not give you your daily dose of sadness, drama, pain, you are searching for pain like your life depends on it. You do not want love. Love is fleeting. You want suffering, because it's different. It does not corrupt the soul; it helps to discharge ideas, theories, words. For you, here, there's nothing to make your blood boil, which is why you choose to expose your skin, your entire body, throughout to the world. And then you ask yourself who cares that you have a deep scarred body. And you love to know that nobody cares, but you repeat the question even if you know the answer, just to hurt yourself. And you curse your fate, loving it in the same time. Admit it; you are happy to be unhappy! You depend on sadness. It is your defense mechanism against all. You look perfect, unruffled, with the sadness on your side, faithful, perverse and cold. Sadness is the bitch that is licking your scars, keeping them alive. Perhaps you are looking in the mirror a lot and you are studying yourself. You see your face as it is dug on all sides by deep wrinkles and those bitten and eggplant lips animates your image trying to grin, revealing some chipped teeth. Your green eyes are cloudy, within them red veins are ​​flowing. Your body is covered with hair threads, you see the chest rising unevenly as towering, then slowly come down, you are studying your scars carefully, counting them, reminding you of past events where you got them. They are your trophies. You measure up your manhood with your eyes. It's the only one that has not changed since you started to use it. You see how it hangs, tapping your left foot when you move and remember those gazelles. Yes, them! Those whom have given you their time, bodies and broke pieces of themselves, because they really believed that you're broken. But you have no defect, you are normal; you are like the rest of us. But the indifference you gave left a bitter taste on the lips of those girls. And there is always one, who believes fervently that she will be the one who will heal you. And she squeeze out her brain, sucking it through a straw while she is sucking your manhood until it becomes a raisin, unsightly, unattractive, unable to secrete ideas, words, mystery. That is how you devour your prey, stripping it of secrets, by looking under it skin, looking for cracks to widen them. You are infected by the pleasure you give in the process... Then, you disappear... In a sea of mute people you find yourself to disappear, muting yourself in return. Although, before that, you will be careful to share it all to a hand full of people in your particular way. What you do, I could call it destruction, but something you love cannot be called like that. Because you love harming yourself, playing as the victim, ignoring, being fake, causing pain just to receive it back tenfold. You believe in your unhappiness, though some happiness, somehow escaping through that thick shield of indifference, caress you there ... in that place that sometimes hurts. Yes, that place between ribs! Right there! It's the heart that you deny every time you get it to jump of excitement. And it's yours, you cannot sustain indefinitely that, paradoxically, you can live without one. You choke it as soon as you feel it writhing to get more happiness. We all know that you do not function by guiding your life towards happiness. You lost so much when you've allowed that luxury. You have been turned down... And not only once, and God was cruel when he gave just 10 fingers, because you cannot easily show the number of those times. Your reflection in the mirror is counting with you... Five souls broke your heart to pieces, five have rebuilt it, and then trample it again, three have left you telling them that you are in love, but they did not reply back, and two were too small to understand your nonsense, etc. Even now, actually whenever, you will give up all the happiness that you own, only to get lost among the sounds clogged with another soul. You love to catch that snap, that ghostly cry that only you can hear when her soul is pounding inside her to join you in the dance of desire. You will deceive love and you will deny your heart again. Sin is for you something vital. It goes hand in hand with sadness. Hidden, you provide sins, sins so damn beautiful, kinky and dirty, but sometimes passionate and otherwise destructive. But you cannot sit still... You run through life, always look forward to a target that changes every time, even though you remain the same. Distracted by that target, nobody can bind you on anybody, sweet odor or firm breasts.

- Hey! You do not do anything other than to describe you. You are not nothing but another reflection of mine. We... are in different places. We've always been. But we are the same. You're just like me though you nailed a cheerful smile on your white face. Your happiness is tiny, but you do what you do and enhance it, faking reality. I sheltered countless times in your petty being, and I adored seeing you opening that lock you put on your body. You looked through me for your own release, destroying yourself alone, willingly. Because you knew... You knew that if you accept me, I'll drag you after me. So we both fell into that sea of ​​people, dumb, indifferent, and happily bathing in our misery. When you slept with my body, you slept with sadness too. And you cheated on happiness and you denied it. You questioned your whole life and you forgot how to really smile. In addition to blood, you left in the sheets the last bit of heart, and in its place grew words, many words, so many that they have begun to shed full sentences, then phrases, then some stories about us. You and I will never be us. Not even one. You'll always be the woman I used to live for a moment. For I have lived with you, even if you do not believe me. It was a moment when I was able to see beyond the wires overlapping the sky and I saw the light. I shuddered ... I love the darkness. I prefer to live here crippled, away from light. And nobody has ever heeded your habits, so you grabbed on the past and memories, invoking them in a prayer, repeated over and over again. Night after night, day after day, you were puking words, saying about the pain that I caused you. You are punishing your body and soul, refusing happiness as if it could be the end of you. Now, after all this time, you just spit words. You start to feel each letter as you scratch the throat before they leave the body. That's why you are always talking. You like that pain. You do not hide like me, at least now you stop hiding. You talk about everything that happened, throwing dirt in the present and claiming that you are OK. You aren’t... You do not do anything but spit some frowsy words, chewed too much. You got used to the idea of ​​being complete like this, with the pain in your soul, with a lack in the chest and a frozen smile on your face. You treat happiness as an illusion and you expect to wake up any time on the ground, when in fact you're already down there. For this, you're not living! Even the air around you began to smell like dead. You crawl through life fearing that you cannot endure more pain than your daily ration. You're just an amateur ... At any wind, you cover yourself ... I do not ask much of the time, just to run its course. Every slap is welcome, any fun I'll accept. But look at you! You are the product of an altered mind, populated by moldy thoughts. Get your head out in the world! Breathe through the pungent smoke of the world's cigarette, but do not cover your sad face! Accept that you are sad! Do not argue. Stop criticizing me, stop studying me! You are looking for meaning where there is none. I will not be something else for you than a weak moment when you lost your mind and childhood, because you grew up , understand that once and for all, and stop pointing the finger on those who you think they are guilty of your own maturation! I am your sorrow in the form of a tall man, slapped and strangled by his own life. I did not rape your soul, but I unlocked it while making love to increase your suffering. Look at me! I do not exist ... There is no mad man or any woman who can heal him. Beyond the mirror is just you, one being without gender. You are an anonymous, searching the world to get hurt again. Turn the page and live as you are! Sad, miserable. Happy in your unhappiness. Everything is fleeting: pain, happiness, sadness, pleasure, etc. Chew them slowly as some gum, but not too much. Then spit it all on a page, so the world could see what's inside your flesh. And if they think you do not exist, that you are nothing, then maybe we do coexist in one person.