Făptura sufletului meu

Daca-i ştii ce e dincolo
De ochii trişti ai mei…
Un suflet pur e-acolo
Ce priveşte ochii tăi.

Dar adesea el găseşte
Întuneric, nici urmă de lumină,
Însă cu ochelari de-abia se zăreşte
O inimă ce bate timidă.

Sufletu-mi sare de bucurie
Când pe faţa ta zăreşte
Gura neatinsă, de culoare purpurie,
Ce deodată-mi zâmbeşte.

Prima dată s-a pierdut,
M-a făcut să închid ochii
Să nu-mi dau seama unde s-a dus
Şi-mi tremurau încet genunchii.

Mi-a şoptit să-l las făptura s-o vadă
Să-i vorbesc fără importanţa,
Iar el să-ncerce s-o citească
Uitându-se atent la a sa faţă.

N-am obiectat însă nimic,
Săream de la un subiect la altul
Mă gândeam ce să mai zic
Sufletul ca să mi-l satur…

Ce ai drace, nu te saturaşi?
Tot la faţa sa privesşti
Cât de mult aşa ai să mă laşi?
Ai de gând să te opreşti… ?

Nu zici nimic, păcătosule,
Într-una tot zâmbeşti
Lasă făptura, prostule
Că nu ştii ce ai să păţeşti!

Tu nu-ntelegi de voie bună
Căci cu focul nu-i de joacă?
Vrei ca inima-mi nebună
Încet, încet de ea să-i placă?

Sufletul a uitat de mine,
Soarbe toate cuvintele ei,
Ce nu am făcut eu bine
De acum privesc neîncetat la ochii tăi?

poezie scrisă în 6.04.2005 h 16:33-17:00

Ascultă...simte

Ascultă paşii ce se pierd în urma ta,
Simte ce rece se poartă lumea rea.
Povestea e gata, s-a ajuns la deznodământ
Te aşteaptă lopata să te-mbrace în pământ.

Ascultă cum vorbesc în şoaptă şi-apoi râd,
Abia aşteptă să te vadă-n mormânt.
Simte cuiele reci ce sicriul ţi-l stăpung
Şi clopotele, în cinstea ta, de departe se aud.

Ascultă spiritele lăsate pe acest sumbru pământ
Cum cântă şi dansează aproape de mormânt,
Simte bucuria lor cu miros de mucegai
Înghite-ţi apoi frica şi păşeşte înspre rai.

Preotul, sărmanul, sufletul încearcă să-l salveze
Şi calea ta strâmbă spre cer s-o lumineze,
Dar îngerii, atât de îngroziţi de povestea ta,
Pasivi lasă torţa jos şi-ncearcă a te uita.

Ascultă-ţi inima, după atâta timp, în sfârşit stagnează,
Iar sângele în ale tale vene nu mai pulsează.
Simte focul ce-ţi va arde sufletul cu satisfacţie,
Dorinţele nu se mai îndeplinesc când trupul moare.

Ultima sărutare i-o vei da ei, plin de ceaţă în ochii cu cristale de sare,
O vei înăbuşi de iubire, găsind apoi că cea ce ţi-a răspuns la sărutare
Nu e nicidecum silueta celei pe care o credeai a fi ultima ta alinare,
Ci o tenebră umbră, o iluzie, o simplă formă a celei numite "moarte".

Credeai că viaţa ta se va termina frumos, altfel,
Dar te-ai înşelat amarnic, se termină la fel:
O groapă, un sicriu, pământ şi-n final o cruce,
Iar acolo, în adâncuri, trupul sufletu-l va plânge.

Şi tot timpul ai ascultat acestea cu ochii-nchişi
Degeaba încerci, că veci n-ai să-i deschizi,
Simte-ţi pentru ultima dată corpul amorţit
E prea târziu acum, tu...dormi liniştit.

poezie scrisă în 27.12.2005 16:20

Telefonul sună...

Telefonul sună, un buton se apasă, conversaţia începe:
-Vino şi deshide uşa!
-Pleacă.
-Cum să plec? Sunt eu, nu te mai prosti şi dechide!
-Pleacă!
-Dar ce se întâmplă? Ce faci?
-Plâng...
-De ce?
-Acum mă întrebi? Acum?! Ciudat...
-Nu te înţeleg...
-Niciodată nu mai înţeles, de ce acum ar fi altfel?
-Nu mai dramatiza, copilă! Devi ştearsă, patetică chiar... Lasă-mă să intru şi totul va fi ca înainte.
-Uite cine vine să mă viziteze, oferindu-mi consolare temporară! Fericirea în persoană, legată la ochi cu trufie şi ignoranţă. Dă-mi pace... Am râs destul crezând că îmi poţi salva sufletul. Tu nu eşti pentru mine. N-am să-ţi deschid, nu ai decât să spargi uşa...
-Nu sunt atât de disperată! Altele ar da orice să fie cu mine... Şi tu m-ai primit de atâtea ori în casă fără să-ţi pese cine sunt cu adevărat.
-Acum ştiu cine eşti... Nu-mi doreşti binele, chiar dacă mă faci să râd, chiar dacă îmi pierd minţile şi devin un animal turbat de fericire... Toate dispar cât ai pocni din degete atunci când rămân singură. Aş vrea să-mi găsesc sinele în picurii ce-i vărs, măcar să nu-i lepăd în van, dar fiecare se scurge haotic spre a lovi cearceaful, murind într-o mare de linişte. Aş vrea să te rup din inimă, capriciu insolent... De ce mă încăpăţânez să cred că tu nu poţi fi cea ce te descoperi lor?
-Lor? Ce vorbeşti? Aceasta sunt eu!
-Cu câtă siguranţă ai spus-o, aş crede dacă nu aş fi aşa confuză astăzi. Mă întreb de ce mă încăpăţânez să cred că dacă îţi am mâna pot trece peste problemele ce le deţin? Norocos suflet am! Înghite-ţi cuvintele, azi nu te mai cred! Întoarce-te de unde ai venit, cu îngerii şi demonii care i-ai adăpostit în mine, ca să rămân doar eu...
-Nu vreau! Sunt parte din tine deja, nu ai cum să scapi de mine... Vei deveni fragilă, copilă, şi cuvintele te vor putea crăpa. Mă poţi ignora, mă poţi uita pentru câteva clipe, dar nu mă poti ucide, căci ai muri odată cu mine.
-Atunci, adio! O împuşcătură asurzi tonul de la telefon. La un colţ de decor sângele se aruncă victorios peste pieptul celei din cameră. În celălalt colţ, pe scară, încremenită, şi totuşi incapabilă să înţeleagă, o altă persoană s-a prăbuşit la pământ, dematerializându-se.

Departe de dansul picurilor roşii, o scrisoare îşi face loc înspre lumină.
„Înebunesc în acest carusel în care m-am urcat, din care nimeni nu mă poate ajuta să cobor. Urăsc să mă privesc în oglindă, să-mi văd chipul pe care ceilalţi îl ignoră sau poate eu sunt de vină că nu le pot arăta ce sunt... Sunt un demon, sunt o fiară neîmblânzită... Sunt un înger, sunt un fulg ce se aruncă atât de uşor, fără teamă, spre pământ... Sunt un simplu om vesel ce bate la propria-i uşă, căutând să modifice realitatea... Sunt un suflet dereglat ce plânge noaptea, căci a mai trecut o zi şi toate au rămas la fel de confuze. Sunt opiu, sunt o palmă. Sunt o voce a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă m-aş despărţi în două.
Rămâi cu bine, mamă! Te rog, iartă-ţi copila ca nu a mai îndurat să-şi mai vadă reflexia diformă pe chipurile celorlalţi. Înainte ca ea să pună mâna pe sufletul meu o voi alunga, cu toate defectele ei impertinente, departe de pe trupul meu. Nu te preocupa, mamă... Din sânge voi renaşte cu un suflet nepătat de ceilalţi, pe a cărui haină nu îşi va şterge nimeni creta de pe mâini. Aşteaptă-mă...”

Iubire ţinută în lanţuri

Ţine departe întunericul de mine,căci mă sufocă în braţele sale pline de vise şi îmi scoate la suprafaţă temerile neîntemeiate. Numai tu poţi să mă desparţi de ceea ce nu sunt, sărutându-mi gura pe ascuns... Mi-aş vinde o bucată din suflet ca să îmi răneşti tu buzele, lăsând iar sângele să le umezească. Aş putea trăi în durere lângă tine, aş putea să-mi smulg suspinele neclare, să-mi rup în bucăţele hainele mizere, m-aş putea hrăni doar cu iubire şi pastile de zahăr, însă mi-aş toci ghearele de fiară ca să nu-ţi sfâşâi pielea... Tu nu meriţi să te distrug.

Ochii mei mari îţi caută figura, vor să alunece de pe fruntea ta, pe ochi, pe gură... Mi-e poftă de buzele tale cărnoase, de obrajii tăi pălmuiţi de atâtea cuvinte, ale căror stăpân nu sunt eu, de gâtul tău nemuşcat... Îmi doresc să te pot ridica în aceleaşi extaz în care sunt eu la întâlnirea ochilor tăi tulburi de tristeţea ascunsă în adâncul lor. Eu îţi cunosc sufletul, îl citesc atât de uşor doar privindu-te, dar nu îndrăznesc să îmi compar nebunia cu a ta... „Oamenii nebuni nu se pot îndrăgosti”, mă mint de fiecare dată când simt că sunt cu adevărat complet. Prefer să ne vânăm în continuare emoţiile, adorând aceste scăpări spre fericire sub egida săruturilor tale. Clocotim de răceală, având mereu norocul de a îngheţa orice scânteie ce ne-ar putea aprinde trupurile deşarte, nevăzând simplitatea lucrurilor, căci iubim să ne complicăm prin răspunsuri filozofice la întrebări ce şi le pune un copil. Preferăm să ne ascundem ploaia, înveselindu-ne cu băuturi reci şi ţigări calde de râsete.

Răneşte-mă, nu-mi pasă cât timp te pot simţi! Abuzează de naivitatea mea, manipulează-mi gândurile şi acţiunile viitoare, stoarce din mine orice speranţă că ne vom iubi vreodată, cruţă-mi ,te rog, viaţa atunci când te avânţi înspre neînsemnatul meu trup, înfruptă-te din sângele ce ţi-l ofer, joacă-mă pe degete, supune-mă oricărui tratament distrugător pe care crezi că îl merit, apoi distruge-mă complet cu aceleaşi vorbe fără rost despre iubire şi incapacitate! Leagă în lanţuri ceea ce este între noi, leagă două fiare împreună, apoi părăseşte-ne, lăsându-ne în întunericul în care m-ai găsit înainte să apari. Tu ţine această iubire în lanţuri, eu te voi ajuta s-o renegi...

Deşi nu te-am văzut ieri, nici azi şi poate nu am să te văd nici mâine, rămân acelaşi nenorocit plin de vise, străin de sentimente până te voi avea din nou, te voi gusta în întuneric, fără să zic nimănui, nici măcar ţie, ce ascund.

Alb

Mi-am deschis astăzi ochii şi m-am întrebat „De ce sunt aici?” Pereţii diformi,fără urme de şlefuire,de un alb imaculat mi-au răspuns prin linişte,respingându-mă.

M-am ridicat din patul tare,în care îmi petrec majoritatea timpului citind,visând,sperând şi cu ochii zăvorâţi încă de somn am găsit destul de uşor calculatorul vechi...Vreau să aud o voce veselă care să-mi dea puterea să zâmbesc şi astăzi.Apăs play...muzica infernul meu cel dulce.

Rămân totuşi derutat...Mă întreb dacă nu alegeam să vin aici,în acest oraş plin de opiu,oare te mai întâlneam?Cine m-a împins tocmai aici,ca să-mi sfârşesc copilăria dând cu capul de pereţii albi ai nebuniei mele?De ce aici,când există atâtea locuri?De ce tu?Tu ce dăruieşti indiferenţă,eu ce schitez utopii,lăudăroşi simpatici care strigă întruna,crezând că centrul e tocmai el,care ar fi şansele?

Privesc în jur...albul acesta mă seacă...pereţi pentru oameni nebuni plini de gânduri şi temeri. Comic...le văd crăpăturile şerpuind în voie...oare sunt venele nebunului alb? Sunt în interiorul unui monstru alb,ce m-a devorat în timp ce eram prea preocupat de alegerea unei perechi noi de ochelari?Am fost gustos?Dacă am murit? Simt asta deoarece nu am mai progresat cu nimic...Sufletul mi-a fost strivit...Nu am destulă lumină,nici destul cer liber,nici destul aer şi nici destul orizont.Sunt oare într-o mare parodie despre egoism,dragoste,nebunie şi moarte?Dacă da,dă-mi voie să râd!Să râd căci mereu alegem prost...gândim mult ca să terminăm prost.Şi,te rog, de data asta fii de acord cu mine!

Mă simt ciudat... stomacul îmi este gol şi totuşi acolo ceva dă din aripioare,însă oricât aş iubi toate creaturile lui Dumnezeu aceşti fluturi trebuie omorâţi...Am înghiţit prea multe vise,am crezut prea multe, trebuie să ucid! Îmi ucid fiinţa...nimeni nu va protesta...

Vreau acasă...Mi-e dor să fiu copil!...Atunci voi pleca chiar mâine,ca sfârşitul zilei să mă regăsesc în braţele celei ce mi-a dat viaţă...Oare să o cert? E ea de vină că am ales şi astăzi prost,cât şi ieri...? Nenorocit trecut,de ce întotdeauna exişti în prezent?

...şi totuşi, dacă m-ai întreba dacă aş vrea să schimb ceva, aş răspunde mândru„NU!” cu o mulţime de regrete în spatele acestei minciuni,dar mă descurc,ştiu că dacă alegeam altceva sau pe altcineva mă loveam de altele,nu-i de mirare că am o viaţă agitată...

Hai să tăcem...vreau să-mi aud pereţii albi cum respiră... pereţi enervant de albi!
Alb,alb,alb...

Things i'll never say

Respir încet…încerc să-mi controlez trepidaţiile inimii. Vibrez de la atâta incertitudine şi ghemotoace de fluturi adăpostite în stomac. Aş vrea să îmi pot da şansa să plutesc din nou,dar e ceva ce mă trage înapoi,mă reţine în această stare de oscilaţie continuă.De mine se desprinde curiozitatea,în centrul obsesiei mele te afli acelaşi tu. Tremur la auzul vocii tale şi totuşi par indiferent în faţa fiecărui gest ce mi-l expui. Îti ador privirea,dar adesea simt cum îmi străpunge gâtul,lăsându-mă fără replici,un geniu prost fără de vorbe,căci vocea mi se îneacă,scade în intensitate precum o maşinărie a cărei baterie este pe terminate.Ador să-mi zic că te urăsc,că nu eşti ceea ce caut,dar totuşi eşti. Un simplu joc stupid pe care l-am ales să-l jucăm...mereu noi doi...separaţi de fum, oameni, principii,idealuri,obiecte minuscule ce ne deranjează retina. Mă privesc poate a douăzecea oara astăzi în oglindă...simt că am epuizat tot ceea ce am mai interesant în mine,căci tu mi-ai luat toate forţele,limitându-mi mişcările în frisoane...nu mă mai lasa să înnebunesc complet! Dar astăzi dispare sub acelaşi apus de soare,eu iarăşi dispar pe drumuri căutând alinare,cu gânduri naive mă îndemn să adorm ca maine să te văd din nou...şi iar n-am să-ţi spun ce simt şi de ce îmi pare rău.

Identity Crisis

S-au desprins zilele din calendar, zburând în cerc, luându-mi căldura, lacrimi cad fără ca eu să mă dezmeticesc, conectat mereu la propriu meu magazin vise cu termene expirate. Când mă voi opri? Cât de des mă pot schimba într-o viaţă? Degeaba încerc să mă regăsesc printre alţi neînţeleşi,căci nu voi găsi răspuns niciodată... Păşesc încet pe străzi aglomerate,căutându-mi reflexia în ferestrele magazinelor şi a maşinilor parcate pe trotuar, reflexii dure a ceea ce nu sunt,o suprafaţă colorată a unui nimic interesant. Lasă-mă să trag aer în piept ca apoi să alerg prin viaţă, cu ochii închişi să îmi aleg cărarea,schimbându-mi ritmul ori de câte ori mă sperii de umbrele ce mă urmăresc ...Captiv printre vânatăi şi răni adânci,flămând sunt după aceasta vânătoare zadarnică de eu,flămând de mine,presărat cu egoismul meu absurd...

Se desprind din mine cioburi colorate,reci,fără forme artistice,doar simple cioburi fragile din ceea ce sunt în faţa tuturor. Mă intreb mereu cine sunt...Dar tu,tu ştii cine eşti? Aş vrea să ne deprimăm cu gânduri nocive pline de indiferenţă! Vreau să dau şi eu piept cu realitatea,cu indiferenţa ce ne face corzile vocale să tremure...Dar dacă stelele pică în întuneric,nu se mai trezesc. Încordat,aştept momentul în care mă voi cunoaşte. E ciudat să ai un singur corp,în care să adăposteşti mii de personalităţi...nici nu ştii ce trebuie să alegi.

...tu scormoneşte în lutul din mine,şi găseşte-mă! Salvează-mă,căci eu nu ştiu ce vreau!În braţele tale îmi încredinţez neputinţa, trupul şi neştiinţa, viaţa şi credinţa ,sentimentele şi raţiunea.Adună cioburile căzute în urma mea,căci toată lumina se oglindeşte în ele,şi toti au să-mi zărească urma.Lasă-mă să-mi închid ochii roşii,să adorm după atâta zvârcolire interioară…Stinge lumina,în seara asta tu mă vei proteja de mine!Ajută-mă să renasc!