Ştiam

Ştiam că îmi urmăreşti infectul trup... Te-am văzut cu colţul ochiului când am ieşit de pe Izlazului, dar, deşi pe moment m-am cutremurat, mi-am continuat drumul, mergând domol pe Câmpului, spre nicăieri. Te-am simţit cum îmi cercetai părul, pe care mă încăpăţânez să-l înăbuşesc sub o căciulă veche, demodată, cum îmi studiai formele ascunse sub paltonul bleumarin încurcat într-o geantă mare, incomodă adesea, însă nu puteam să mă întorc ca să-ţi revăd privirea.

Aşa că mi-am refăcut bretonul, acoperindu-mi ochii, mi-am ascuns gura sub un teanc de textilă gri, adâncindu-mi gâtul în mirosul dulce de parfum, mi-am strâns ca o anorexică mijlocul ce mi se lupta cu lepidoptere şi atunci am realizat că ard. Ardeam ca o torţă în mijlocul oamenilor de zăpadă, emanând un dor imens şi deşertăciune. Ardeam, iar flăcările ce mi-au îmbrăţişat trupul îmi perforau pielea ca să-mi ajungă-n suflet. Ardeam, dar acolo nu mă vedea nimeni. Doar tu ştiai!

Ştiai ce e în mine, ştiai ce simt, ai văzut urmele de lacrimi, şi în loc să mă ajuti ai ales să mă cerţi, flegmatic, încontinuu, pălmuindu-mi faţa, arătându-mi toate greşelile făcute, reducându-mi acţiunile la simplul numărat al bulinelor de gumă lipite pe astfalt.

Tot ce mai ştiu acum, după gălăgia ce mi-a răvăşit mintea, e că te urăsc, din acel moment sau poate te urăsc de mult, mult timp. Neg că te afli în capul meu, neg că înnebunesc. Am ajuns pradă alergând printre gânduri turbulente, gânduri ce nu vor să se preschimbe în cenuşă. Refuz să-ţi ascult comentariile, aşa că nu ai decât să mă urmăreşti în fiecare zi, în fiecare noapte în care nu pot să dorm... Dar totuşi, cine m-a însămânţat cu o conştiinţă aşa de aspră ca cea pe care o am?