Creşte zăpadă din nimic

Am rămas ultimul nebun de pe acest pământ care, în ceasul înaintat al nopţii, şi-a deschis, pe lângă suflet, fereastra larg, atât de larg încât strigătele de balamale au tăbărât în cameră, linşând dominanta linişte atunci când şi-au atins patetica limită, ca să primească tot frigul în casă.

Am ajuns singurul care, la ora aceasta, numără fulgii aruncaţi din cerul îngheţat, singurul ce vrea să le oprească căderea nimicitoare; sunt urmăriţi, ca nişte infractori, de farul şubred al lunii, un debil zâmbet, întors pe verticală, desenat cu cretă pe cerul împietrit de frigul lui Decembrie... Au scăpat dintr-o altă lume, diferită, blocată sub un bloc de aer rece, acolo sus, după norii fumurii ce se împleticesc în figurine de ceară, captivi îngeri puri de iarnă.

Nu e nimeni pe stradă, nici un corp cald peste care aceşti fulgi să-şi topească fiinţa, odihnându-şi aripile pe paltonul moale şi negru, cumpărat de la Second-ul nou de pe colţ. Nimeni nu e gata să alunece pe derdeluşul de la Patiserie până aproape de semafor, ca apoi să-şi fixeze la loc coloana. Nimeni ascuns sub umbrelă, încovoiat inestetic, cu fular peste faţă, haine groase şi nişte bocanci scumpi ce oricum atrag ca o sugativă toată umezeala drumului.

Frigul de aici e parte din mine, căci îl simt înăutru cum îşi potriveşte rădăcinile peste fiecare bucată de suflet, încolţindu-mi inima. Ea, singură, se zbate să viseze irealizabile lucruri. Eu doar caut un zâmbet sincer dincolo de orizontul deformat de îngerii de zăpadă...

Îmi simt picioarele cuprinse de furnicături şi corpul mult prea rece, un leş zdrobit de timp, îngheţat lângă fereastră, însă rămân aici, formând perle de gheaţă pe obrajii mei rumeniţi... Privesc cum creşte zăpadă din nimic, aşa cum mi-ai spus tu.