O gură de libertate (poveste premiată cu locul 2 pe site-ul Veloteca.ro)

Sus, în bătăia trecătoare a norilor cenuşii, mi-am regăsit răsuflarea. Aveam nevoie ca soarele să se izbească din nou de obrajii mei, iar acele clădiri inestetice de vechi îmi stăteau în cale. Am pedalat mult să ajung în locul care, nemijlocit, îl consider al meu… Aveam nevoie să fiu singur, obosit fizic, nu doar mintal…

Anul trecut, pe când soarele şi-a intrat în rolul mult aşteptat al primăverii, m-am găsit la braţ cu cea ce, atunci, îmi învârtea lumea după placul ei, iar eu, atât de îndrăgostit, îi iertam toate greşelile şi suportam poate prea multe. Am scos-o în acea zi, la prima noastră plimbare călduroasă din acel an, în parcul de peste drum. Ne certasem aproape toată iarna, dar gândul că va apărea şi în relaţia noastră primăvara mi-a dat sentimentul că se va schimba ceva în decursul zilei.

Am luat-o de mână încrezător, dar s-a smucit ca, mai apoi, să ajungem la braţ. Am început să îi arăt urmele îndepărtate de zăpadă de pe creştul muntelui care domina zona, dar am fost întrerupt de soneria mesajului ce tocmai îl primise. Am căutat alte subiecte care să-i acapareze atenţia, însă aparent monologam.

Când am pătruns involuntar în câmpul unor biciclişti, m-am trezit dărâmat de curentul care aceştia l-au lăsat între mine şi prietena mea, absorbită complet de mania butoanelor telefonului. Am privit-o cum se îndepărtează de mine, cum continuă să păşească fără să mă caute măcar cu privirea, dacă mai sunt sau nu lângă ea, şi, în timp ce părul ei flutura în acel curent eliberator, mi-am strâns pumnii şi am luat-o în sensul opus, care ducea către o firmă de închiriat biciclete.

M-am aşezat la rând, cu speranţa ca ea să se întoarcă…Îmi pregătisem chiar discuţia ce urma să i-o spun, dacă venea înapoi „Voiam să încercăm ceva nou, de asta am venit aici să închiriez, pentru noi, biciclete!”. Mi-a tresărit tot corpul când am văzut-o gesticulând alarmant la telefon, apoi s-a întors dintr-o dată, m-a zărit şi, făcând un iritant gest, a dispărut, fiind probabil ultimul, şi poate cel mai rece, fulg de zăpadă. Cât de mult am vrut să o opresc, dar bicicleta mă aştepta… Am încălecat-o cu regrete, recunosc, şi îmi amintesc că i-am forjat pedalele de îndată ce am pus picioarele pe ele.

Nu m-am dus în calea ei, fiindcă am rămas pe drumul care deja îl alesesem, pedalând delirant, cu ură. Oh…şi câtă ură puteam să fierb în mine! Abia când mi-am simţit inima că stă să-mi iasă din piept, m-am trezit îmbrăţişat de libertate. Sudoarea îmi cobora de pe frunte, respiraţia de abia mi-o găseam în vârtejul de culori ce-mi străbăteau retina. Nu îmi mai păsa de injuriile ce le primeam din partea şoferilor grăbiţi şi mereu indispuşi, căci vuietul roţilor era tot ce auzeam… Am sărit peste gropi şi trotuare, am trecut printre oameni de zăpadă şi, cu zâmbetul pe faţă, cu geaca descheiată, cu pletele în vânt, am realizat că trăiesc din nou.

Bicicleta m-a dus în locul unde soarele îşi lepăda toate razele, loc atât de sus de inimile crude ale trecătorilor preocupaţi de tehnologie…Acolo mi-am regăsit aerul şi am putut să respir din nou, uşor, încet, sprijinit în bibiletă. Şi, da! În acea zi tot s-a schimbat ceva. Am renăscut, mai liber, mai sigur pe mine, pentru că, de atunci, ştiu că pot mult mai mult… A fost o gură de libertate care mi-a schimbat viaţa.

Noaptea

Îmi place să aştept noaptea să se lase,
să văd cum în întuneric pământul coase,
cum stinge mii de glasuri, somnul aducând,
cu luna felinar printre nori călcând.

Suflarea ei rece închide fiecare poartă,
păşind încet pe nori, doar câinii o mai latră.
Dar ea nu se sperie, ci merge mai departe
numărând orele ce de ziua o desparte.

Iar pe drumul său presară mii de stele,
care ard mocnit înfundate-n tăcere.
Cu vocea sa dulce adoarme rând pe rând
pe toţi ce au prea multe regrete în gând.

Au trecut multe ore de când ochii mi-a închis
şi fără voinţa mea sunt prins într-un neînteles vis,
dar mă las în voia sa, căci oboseala mă învinge,
mă voi trezi când lumina soarelui mă va atinge.

Plimbă-te noapte neagră şi adu somnul sfânt,
înconjoară lumea toată de pe acest pământ,
ore-n şir presară stele, apoi...ridică cortina
ca peste întreaga lume să vină lumină.

(scrisă în 19/20.11.2005 00:30/00:35)

Măr

Fluturi pe asfalt,
căzuţi stau nemişcaţi,
Tac, dar îi zdrobesc sub pleoape,
înghit saliva... tuşesc.


Nu întinde mâna către mine,
sunt tot necopt.
Mai lăsă-mă să cresc, copile,
căci am uitat să mă roşesc!
M-am învelit de multe ori cu frunze,
m-am tăvălit în vorbe reci,
Nu voi coborâ niciodată în palmele tale,
Aşa că vreau ca tu să te întorci, să pleci.
Crezi că suculentul meu trup pe limba ta s-ar topi
Când el e doar plin de larve
fiindcă nu ştiu a mă lupta,
Iar dacă-mi scormoneşti în păcate
Vei vrea mai mult a mă gusta.
Lăsă-mă să cresc, copile,
Sunt alte fructe la trei metri de aici,
Eu nu sunt mărul tău,
Iar tu nu ştii nimic despre mine.

Scriitor fără cuvinte

Sunt un nenorocit! Mi-am mângâiat tot scalpul cu unghile, dintr-o parte în alta, obligându-mi creierul să secrete ceva inedit pe această bucată de hârtie. Am ros pixuri, am umplut de salivă filtrele ţigărilor ce le-am şterpelit, n-am să vă mai zic de unde, am schiţat poveşti în minte, dar când e să scriu rămân neclintit cu pixul în mână şi nu reuşesc să scriu nimic.

De când am scris „Nebunia apare la 14 ani” n-am mai reuşit să scriu nimic. Şi am 47 de ani. Când am scris-o toţi au felicitat marele artist care s-a ridicat pe propriile picioare ajungând în topul celor mai apreciaţi scriitori. Ce gust bun avea fiecare laudă! Abia după un an mi s-a cerut o altă carte şi am promis că o voi aduce înainte de termen. Au trecut de atunci 10 ani. Primii doi au trecut foarte repede, printre foi rupte, schiţe, articole de ziar, cuvinte mânjite pe oglinzi şi „remindere”. Când termenul mi-a bătut la uşă am strâns din dinţi şi mi-am primit palmele. În următorii ani am început să colecţionez cuvinte. Le scriam pe telefon, le scriam în documente Word, le scriam pe paharele de cafea, ziare, reviste şi chiar în palmă. Îndrăgeam fiecare cuvânt, îi simţeam consistenţa, simţeam puterea cu care putea lovi un om, dar când ajungeam în punctul în care trebuia să le aşez pe hârtie pierdeam şirul lor, nu îmi mai spuneau nimic, nu mai găseam nimic în ele. Cea mai mare surpriză a fost ziua în care m-am trezit cu şase fire albe în lateralul capului. Le-am smuls de îndată, panicat, apoi am plecat afară, doar doar toată povestea asta prin care trăiam s-ar desprinde de mine şi ar găsi un alt personaj disperat după recunoştinţă şi celebritate. Propria mea nebunie, ce mă deosebea de ceilalţi, a devenit atât de pasivă şi uneori mă întreb dacă ea mai există fiindcă s-a ascuns temeinic în părul meu alb de prea multă vreme, iar eu nu mai dau peste ea în drumul unghilor mele crescânde.

Deci n-am reuşit de zece de ani să mai scriu ceva deşi mi-am mutilat sufletul în procesul acesta de autodesăvârşire. Am epuizat toată luciditatea din mine, banalităţile, ce le consideram amintiri nepreţuite, şi energia. Ele mă susţineau în mersul meu lent în rând cu lumea. Mi-a putrezit şi sufletul, micşorându-se încontinuu, deci pot să mor. Aş vrea să mor căci tot ce mai am de oferit sunt idei ce ajung să se contrazică reciproc. Toată viaţa am cultivat o minte de om nebun, un gunoi ambulant cu vise măreţe, şi m-am minţit că sunt cineva.

Am momente în care doar vreau să îndepărtez lumea de mine, fiindcă îmi conştientizez monstroasele defecţiuni, piese tocite ce nu mai fac altceva decât să scârţâie în mine. Singurătatea e regizorul comediei pe care mă oblig să o trăiesc singur.

Parcă, decapitat de căldură, îmi las corzile să vibreze aievea în vânt fără coerenţă, fără să mai sper că voi reuşi. Chiar dacă interiorul îmi este deteriorat, ceilalţi vor vedea doar exteriorul, eu continuând să trăiesc în paradigme.

M-aş arunca în bazinul din spatele casei, scuipând în urmă şi restul de oxigen învolburat în mine. Odată ajuns în apă mă voi elibera de toate, lăsându-mi corpul în voia presiunii ...îmi voi blestema soarta în linişte, iar incapacităţile mele se vor izbi de fundul bazinului. Nu ştiu să înot, dar nici nu trebuie, nu mă complic să învăţ nişte mişcări atât de ritmate...Liniştea mea e altfel şi o voi găsi fără vreun medicament sau efort. Nu vreau să învăţ lucruri noi, mi-e greaţă să ştiu că voi trage atâtea ca să le învăţ iar apoi rămân cu ele, fără să le pot împărtăşi cuiva. Aici nimeni nu mai e demn de cunoaşterea adevărată, căci toţi s-au rupt de adevăr şi oarecum de viaţă. Vreau sunetele să dispară sub presiunea apei, vreau să-mi dispară toate simţurile, să nu mai pot auzi sau gusta nici un cuvânt aruncat la întâmplare de ceilalţi iar eu să fiu incapabil să-le prind. Nu vreau să văd formele lor pline de păcate ce îndrăznesc să mă doboare, nu mai vreau să mai adulmec parfumul dulce de nicotină aţipită pe gulerul de la cămaşă în încercări inutile de a face lumea mai bună când eu, dimpotrivă, o distrug. ... Dar nu am puterea să sar, nu deţin atâtea cuvinte care să ajute un teribilist.

De 10 ani n-am dăruit lumii nimic altceva decăt gunoi. Poate e timpul să ies şi afară.

Rezumatul unei relaţii eşuate

Inima mea a stat să se oprească la auzul paşilor tăi, atât de minuţios dresaţi înspre eleganţă şi sobrietate, ochii mi s-au închis involuntar, iar gura...Of! gura mi-a lungit pe toată faţa buzele într-un rânjet infernal de absurd, scoţând în drumul lor dinţii mei galbeni de la atâta cafea şi tutun... Am încercat să înghit puţina salivă ce s-a acomodat între pereţii gurii mele, dar aveam un gust atât de ciudat în gură, de parcă aş fi înghiţit toate granulele de nisip ca timpul să nu mai curgă frânt de acestea, să te lase aşa, în faţa mea, la fel de frumoasă, la fel de visătoare, pură. Gâtul meu devenise un deşert uscat, unde n-am simţit nici un vânt care să-mi mişte corzile vocale, lăsându-mă mut.

Te-ai repezit asupra mea, mi-ai luat trupul în braţe ca apoi să-mi atingi obrazul cu buzele tale suculente... Şi ce lung a fost acel drum până la ele! Mi-am întins obrazul fragil către ceva necunoscut, sălbatic. Aş fi vrut să-ţi simt buzele cum apucă şi rupe în bucăţi sufletul meu îngheţat, să mă încredinţez braţelor tale şi să-mi cedez controlul ţie, dar te-ai îndepărtat mult prea repede, prea brusc, prea departe. Mi-ai zâmbit, ezitând să mă priveşti. M-am înroşit. Nu ai observat.

După cinci paşi, te-ai aşezat la capătul celălalt al mesei, prima dată împreunându-ţi picioarele, apoi mâinile, iar chipul ţi l-ai ascuns după paharele de vin şi musafiri neimportanţi. Nu pot să-mi balansez sufletul în camera asta, unde toţi mă văd. Nu pot. Nu am voie.

Cât aş fi vrut să te iau în braţe şi te mângâi uşor, să şterg toate celelalte amprente de pe pielea ta prin săruturi. În mâini ţi-aş fi luat obrajii roşii şi te-aş fi sărutat cu aceeaşi timiditate cu care te-am sărutat prima dată. N-am să uit niciodată privirea ta. “Acum eşti cu mine!” ţi-am spus, iar tu m-ai sărutat îndelung, apoi te-ai înghesuit sub mine, gemând. Acum nici nu îmi mai poţi vorbi. Ţi-e frică.

Ultima dată când ai îndrăznit să baţi la uşa mea, am ajuns să ne scuipăm cuvinte de ocară, am blestemat timpul în care am fost avântaţi în alte direcţii ca să nu ne găsim, ne-am văzut atât de inutili şi am început să râdem printre lacrimi. Îmi amintesc cum m-ai lovit direct în inimă şi, dintr-o dată, ţi-ai urlat decizia. Turbat m-am năpostit asupra ta, te-am târât pe podea de ţi-am smuls gemete demne de milă din gura aceea, perfectă, minunată, perversă. Eu sunt de vină, te-am cunoscut când nu trebuia.

Arătai uimitor, dar n-am apucat să-ţi zic asta, fiindcă ai plecat cât mai departe de mine. Aşezată pe acel scaun, cuminte, angelică te descopereai celorlalţi în rochia pe care ţi-ai cumpărat-o înainte să ne cunoaştem, iar ei îţi pătau fiinţa cu felicitări şi săruturi. Alături era cel care a reuşit să te întâlnească înaintea mea. Ciocnea pahare cu vin cu mâna pe care şi-a îndesat o verighetă grea şi inestetică. Altături erai tu, fericită şi tristă în acelaşi timp. Când ai ajuns din nou în faţa mea, el mi-a întins mâna şi, cu un rânjet pe faţă mi-a zis că eşti soţia lui şi e cel mai fericit. Mă simţeam mizerabil.

Dar tu astăzi nu ştii să laşi decât otravă pe hainele mele, tăindu-mi fără milă respiraţia, aripile ce mă ridicau mult prea sus în visare. Voiam să-ţi spun ce simt, să strig cât mă ţin plămânii ca să audă toţi ce am îngropat în mine... De ce trebuia să mă loveşti cu acele cuvinte? De ce trebuia să mă reduci la tăcere? De ce nu m-ai lăsat să lupt pentru noi? Cine nu trebuia să afle? Puţin îţi pasă, tu nici nu ştii ce sentimente fierb în mine, fără aer, fără aripi, mă tem iarăşi să-ţi vorbesc... Inspir milă, incultură şi prostie...nebunia mi-e expusă. Tu eşti de neatins.

M-am schimbat după fiecare fiinţă stupidă care imi făcea vocea să se înece, tresar incert, vărs cafeaua peste aperitivul atent ordonat, scot pe gură prostii, tac, beau tot mai mult, mă pierd, înnebunesc...nu acesta sunt eu! Sunt doar un îndrăgostit defect.

„...Schimb în romb, ultima”. Şeptică e singurul joc la care mă pricep cu adevărat. Joc pentru că am noroc. Eu nu mai vreau alte provocări care să-mi agite ceea ce mi-a mai rămas din conştiinţă. Credeam că tu vei fi cea care mă va scuti de alte căutări febrile, mutări fără sens, schimbări, pedepse şi scrum. Ne întâlnim, jucăm, trişăm, minţim, pedepsim, râdem sau ne supărăm şi plecăm. Acesta e rezumatul unei relaţii eşuate.

Rămân printre fumul diverselor ţigări, sticle goale de bere, resturi de mâncare şi etichete mototolite, eu şi ceilalţi...la fel ca mine. Tu ...Doar o damă de inimă neagră jucată într-o mână proastă.

Pete de cerneală

M-am trezit păşind pe străzi străpunse de o ceaţă lipicioasă, enervantă, delirantă, încercând să-mi potrivesc respiraţia sub mirosul puternic de cerneală proaspăt căzută din ceruri. Din petele de cerneală s-au ridicat clădiri, conglomerate de cuvinte, cutremurându-mi corpul odată cu strada de sub picioare, care a devenit un spaţiu lung şi constant.

În spatele meu e o vale, un mijloc, un abis, o urmă de dulceaţă şi poate ceva firmituri de biscuiţi, e un sfârşit, un început, e doar lipici...

În dreapta cuvinte, în stânga alte cuvinte mâzgălite aievea...

În faţă e orizontul, înecat şi el în ceaţă- stăpâna ochiilor mei-, pe care-l percep atât de insipid, conturat într-o margine tăioasă. Nu-l caut acum ca nu cumva să-mi perforez degetele, ci mai degrabă mai citesc, învăţ, trăiesc, aşezându-mă pe un capăt de virgulă, undeva în mijlocul cuvintelor atât de vii şi pline de emoţii încât artistul lor, mizerabil şi singur, nu mai trebuie menţionat.

Mizerabil... Cuvântul acesta răsună adesea în mine, ca un ecou perpetuu, lovind zidurile personalităţilor mele. Dar îi ador vibraţiile, pentru că dincolo de gustul amărăciunii, al pierderii valorilor morale, eu simt zvâcniri de libertate.

Singur... Îmi place să mă gândesc că sunt singur, fiindcă nu-mi place să fug din calea singurătăţii. O aştept uneori cu braţele deschise, să mă umple de nebunie, ca apoi să fluier printre rânduri. Întreaga mea viaţă e undeva printre rânduri, necitită, ruginită de lacrimile ce s-au încăpăţânat să cadă.

Mi-e bine aşa cum sunt aici... Mai sus de cer inocenţa şi iubirea nu mai sunt suficiente, iar aici ele nici măcar nu mai există. Nu am să mă urc pe scară ca să ajung la nori, în locul unde se adună mai degrabă zăpadă în ghete decât corpuri ameţite de sentimente. Pe strada diluată şi pe clădirile creionate, sentimentele mi-au devenit complicate pete, litere, cuvinte, reflectări dubioase ce nu mai întâlnesc alte priviri.

Resimt o foame de cuvinte, aşadar caut prin tomberoanele străzii mele să mă alimentez cu ale voastre resturi de cuvinte... Le adun pe toate laolaltă, în decursul zilei sau al nopţilor nedormite, ca apoi să le extrag serul, al cărui gust e câteodată dulce, altă dată prea amar, şi adesea reuşesc chiar să mă îmbăt de la atâta curaj. Mai sunt momente când acesta se înconjoară în jurul gâtului meu ca frânghia unui ştreang, de mult uitat în ninsoarea de afară, formând iritante noduri... Cât de viu, totuşi, mă simt pe scaunul dinaintea acestui ştreang, când ştiu că aici nu mă cunoaşte nimeni ca să-mi arunce toate mizerile în faţă, căci sunt doar eu, cerneala, clădirile sufletului meu şi kilometrii lungi de stradă!

Mizerile unui suflet singuratic, ce au fost acţiuni aruncătoare în regrete şi secrete, mi-au modelat penelul, m-au scos din normalitate, iar acum desenez cu cerneală foi întregi, pentru testarea nebuniei mele.

Doctore, tot ce văd sunt urme de fluturi purpurii...

Puncte, puncte, puncte. În decorul plin de puncte negre iar mă găsesc în întuneric, poate a mia oară de când mi-am spart capul să-mi scot teribilele amintiri de acolo, şi altceva nu-mi mai rămâne de făcut decât să-mi luminez cu o brichetă capătul de la o ţigară şi să mă pornesc din loc, transformând virgula în punct, căci am devenit un artist de pete de cerneală, al unei cărţi ce nu va fi citită niciodată.

O zi cu soare

Se sting luminile, una câte una, de îndată ce razele soarelui le plesneşte bulbul prăfuit, împrejmuit de nenumărate trupuri mărunte, putrezite, înţepenite în timp, cu aripioarele prăjite şi picioruşele tocite, care clocotesc în sucul acid al ploii revărsate subtil din nori acum câteva ore. Căldura astrului se prelinge în valuri spumoase până la rădăcinile stâlpilor de iluminat. Totul se scaldă în lumină, inclusiv ochii mei înoată neputincioşi în duşul cald al razelor...

Umbre secătuite de viaţă intră în peisajul topit şi cu unghile lor murdare încep să zgârie trotuarele deja încinse, împingându-şi molatic formele departe de locul de unde au ieşit. Doar alte victime ale nopţii care se zbat să ajungă acasă, nedepistate, unde îşi vor lepăda hainele rupte, se vor arunca cu capul în pernă şi apoi vor încerca să-şi reseteze memoria. Nu vă preocupaţi, nu vă văd! Mergeţi cu detaliile nopţii trecute departe de mine şi omorâţi-le în linişte, urmărind înceata lor putrezire în adâncul vostru, mult prea mic pentru a susţine atâtea secrete, regrete şi alte mărturii.

Încă o dată semaforul e verde, iar eu mă aflu mult prea departe de el. Azi nu mai vreau să fug pe trecere, după autobuz, după oameni ce şi-au scăpat biletul... Azi aştept cuminte pe bordura înaltă a trotuarului.

Nori de zahăr împrăştie razele arzătoare, acoperind strategic terasa din spatele meu de unde se risipesc noi bârfe despre certuri mondene şi alte diete minune. Iminent, se aproprie de mine o voce stridentă care s-a decis să-şi laude trecutul cu un anumit interlocutor.

Încă de ieri parcă toată lumea vorbeşte doar despre trecut: ce am făcut, ce ne-am distrat atunci, ce bine era pe vremea aceea... Suflă praful inutil de pe amintiri... Nu acum e momentul să ne alimentăm cu ele! Eu m-am privat de amintiri de când ceasul a arătat, pe lângă ora 12, anul 2011. Poate doar în vis mai caut inconştient halucinante momente de demult, pasiuni subtile în vorbe, mişcări confuze şi monstruase, chipuri fără nume şi culori defectuoase în întuneric. Amintiri nocive...Cenuşa din care reînviu iar şi iar....

Ca în orice dimineaţă târzie, drumurile din jurul meu sunt împărţite între umbre şi culori, între speranţă şi realitate, între tot şi nimic. Dar astăzi nu mai vreau să iau decizii, căci mi-e mai simplu să mă aşez în mijloc, să-mi scot din buzunar căştile, să închid ochii şi să ignor lumea. Nu mai am de gând să aştept ca ceva să se schimbe, în afară de persoana mea. Nu mai caut pe nimeni să mă desluşească, să-mi dea un nume şi să mă iubească, când nu sunt sigur că am nevoie de asta. Nu mai cred că sunt aici pentru a te salva, nu mi-e greu să recunosc că ai avut dreptate, căci monstru sunt şi eu ca tine, deşi am vrut să par înger...Aripile mai au de aşteptat până când toate oglinzile vor reflecta adevărata mea fiinţă. Pe cine să mai mint aici când vreau să-mi scot acum colţii? Aş sfâşâi fără să mai stau pe gânduri peisajul ce mă înconjoară, căci monotonia şi mediocritatea îmi izbesc tâmplele în cele mai nepotrivite momente, iar calmul ce îl aveam prescris l-am devorat în primele luni al noului decor.

Nu mai născocesc aluzii, nu mai doresc nimic... Aceleaşi gânduri rotative m-au scârbit de tot ce astăzi numesc trecut. Am nevoie să aud alte bătăi de cord, alte iluzii să însuşesc trupului meu mărunt şi ştiu că mă voi obişnui cu toate luminile ce au de gând să mi-l calce. Voi umbla în soare, nutrind relaţii hibride, pentru că ţi-am zis că nu ne vom mai vedea vreodată. Nu am minţit...