Pentru mine a fost altfel

„Undeva, pentru cineva anume, aceasta este o poveste adevărată.”

Nu îmi place să vorbesc despre asta... Vreau să uit, dar lumea, curioasă, îmi aduce aminte întrebându-mă. Mi se pare normal să evit răspunsul, de parcă asta m-ar putea apăra de un trecut ce nu poate rămâne mort în mine. Imaginile mi se învârt în cap atât de amețitor încât îmi vine să vomit, ca atunci, neputincioasă, singură, cu trupul lipit de pământ.

Mi-am suprimat durerea cum am știut eu mai bine și am lăsat să se așeze ani peste mine, peste el.

Pentru mine... pentru mine a fost altfel. Nu au fost lumânări cu miros de vanilie, nici petale de trandafiri, nici măcar un pat cu saltea moale care să-mi țină corpul într-o poziție confortabilă. Patul meu a fost un câmp cu flori uscate și fire aspre de iarbă ce-mi scobeau în carne. Mirosul era unul grețos, de latex rânced, stropit de flori sălbatice. Mi s-a lipit de nări în timp ce, ca teleghidată, mă lăsam condusă înspre acel loc. Nu era muzică lentă pe fundal, erau doar pașii mei. Îi auzeam cum împingeau aerul ca eu să înaintez. Striveam cu pașii pietrele și speram. Am sperat până în ultima clipă, și degeaba am măturat cu privirea locul, era un pustiu stupid ce nu avea cum să îmi salveze soarta. Și-a pus piciorul pe capul meu și m-a obligat să fiu a lui... Nu m-am gândit la Dumnezeu, nu am avut când, deoarece mi s-a golit capul sub presiunea tălpii, iar gândurile au dispărut din mine. Sentimente de singurătate și frică mă țineau dreaptă, doar dreaptă, fără să fiu în stare să ripostez. Stomacul nu îmi era perforat de aripile fluturilor de iubire, ci se lupta cu loviturile de picioare pe care le primeam supusă.

Pe el nu l-am văzut doar de câteva ori în viața mea. Nu mă iubea, nu îl iubeam. S-a întâmplat să fiu la locul și timpul potrivit acolo, pentru el, nu pentru mine. Nu-l credeam în stare de ceea ce avea de gând să facă, căci pe atunci aveam o încredere oarbă în toți oamenii, iar orășelul era populat de cele mai bune suflete. Însă mi-am dat seama că nu puteam să văd în interiorul oamenilor, nu aveam superputeri așa cum mă lăudam mamei. Sufletul lui era probabil distorsionat de o dorință arzătoare, în centrul căreia apăream eu.

El era Procust, iar eu eram în patul său, mică, prea mică pentru a mă împotrivi. Mă trăgea de mâini și de picioare, mă lungea pe cearceafurile invizibile și cotrobăia prin mine.

Pe câmp, fără să vreau, respirațiile ni s-au împletit, după care am văzut cum gura sa coboară înspre mine. Nu am vrut să-i simt gura pe a mea. L-am mușcat. Nu senzual, ci brutal. Ca un animal. I-am simțit sângele în gură, apoi o palmă mi s-a îndesat zgomotos în obraz. M-a strâns de gât până am simțit că nu mai am aer absolut deloc. Simțeam fiecare deget cum se adâncește în gâtul meu, rupându-mi spiritul. Am crezut că mor acolo și ultimul lucru ce mi-a fost dat să văd erau niște ochi turbați. M-a pus să îmi deschei nasturii de la uniformă, amenințând că dacă nu voi face acest lucru mă va ține acolo până dimineață, mă va lovi și va mai chema niște doritori.

Mă cutremura un tremur grosolan și niciun burice de deget nu mi-a mângâiat pielea ca să mă liniștească. În schimb, am fost imobilizată repede, cu mâinile sucite și butonul rupt de la pantaloni, îl găseam peste mine, grăbit, stângaci și beat de senzații.  Nu m-a luat cu ușurelul, spunând vorbe dulci. M-a trântit incomod jos, mi-a desfăcut picioarele și s-a proptit în mine. Șuiera nervos printre dinți, turbat. M-a despicat înăuntru prin legănarea lui, răscolindu-mi trupul și mintea. Mă omora acolo, coborând, urcând, iar eu urlam, țipam schilodit sub o palmă grea cu miros de bere.

În loc de vreun tavan alb, eu vedeam cerul cum se dizolva, închizându-se peste capul meu ca o cutie. Vedeam soarele cum cădea în centrul său, sufocat de ramurile pomilor din deal. Se lăsa întunericul, iar el îmi apăsa pieptul, frecând cu degetele sânii ce de abia aveau vreo formă. Eram pe atunci un copil. Pentru ultima dată.

El a apărut ca o furtună nedorită, mi-a crăpat ființa, luându-mi visele de pe sârmă fără să le împăture. În loc să-i văd iubirea, vedeam secundele cum abia se scurg pe fața sa, iar mai sus de ele, în ochii săi negri, mă vedeam pe mine, un bolovan ce număra, încremenit în timp și spațiu, niște secunde mult prea lente.    

Detașată de propriul corp, deși simțeam ce mi se întâmplă, stăteam și mă priveam parcă de undeva din afară. Îl vedeam cum se înghesuie în mine, cum mă rupe și mă umple de rușine.

După ce s-a terminat nu i s-a așezat pe față niciun zâmbet. Și-a închis fermoarul și nasturele pantalonilor, iar pumnii încleștați i-a băgat în buzunar. Mi-a văzut în lumina roșiatică fața fantomatică și m-a pus să jur că nu am să spun nimănui, altfel va veni după mine. M-a desculțat de adidașii mei roși în talpă și-am fost nevoită să merg desculță pe câmp și pe străzi. Mă înțepau picioarele, dar și degetele lui, căci mă împingea ca pe o oaie lovindu-mă din când în când, simțindu-se cumva păstorul meu. Vomitam la început din mers, apoi mi s-au înmuiat picioarele și am căzut lată pe pământ, în propria vomă. Simțeam pământul încă o dată rece și mi-a fost teamă că se va arunca din nou peste mine. Dar vomitam, nu știu ce căci stomacul îmi era gol și plin de vânătăi. M-a văzut și s-a aruncat, cu pumnii, cu picioarele.

Cu groază, umilită, am început să pășim amândoi departe de locul acela blestemat. Trebuia să fiu fericită că m-a lăsat să plec, dar aș fi preferat să mă omoare, să îmi lase cadavrul pe câmp și nimeni să nu mă mai găsească.

Am ajuns acasă când deja s-a înnoptat. Am intrat în cameră pe furiș și încă mi se părea că tot ceea ce s-a întâmplat nu era real, era un vis urât în care eu parcă murisem și ajunsesem în iad. Nu puteam face nimic, decât să îmi adăpostesc trupul sub plapumă, să plâng departe de urechile părinților mei. Mi-am lins rănile toată noaptea, fiindu-mi frică să adorm. A avut de grijă să nu îmi lase urme pe față sau pe mâini, în rest eram distrusă.

Oricum, nimeni nu m-a găsit nici acasă, printre prieteni, la școală. Mi-a fost rușine să le spun părinților. Ce puteau ei să facă? Astfel de evenimente nu se pot șterge, nu se pot îndrepta, iar timpul nu le colorează în roz. M-am gândit o vreme să mă sinucid, să duc eu la bun sfârșit ceea ce ticălosul a făcut doar pe jumătate. Devenisem atât de fragilă, încât în vântul anilor mă legănam după oameni, mă agățam de oricine, mă atașam de oricine îmi arăta puțină afecțiune chiar și pentru scurtă durată. Era normal pentru mine să fiu bătută, jignită, târâtă prin minciuni, pentru că știam că nu sunt bună de nimic. Îi lăsam să mă sugrume, să-și sprijine greutatea în mine și să mă frământe.   

Mi se spunea tot timpul că sunt frumoasă, că pot mai mult, dar eu credeam că din mine și din mâinile mele nu iese nimic bun. Am lăsat oameni să profite de mine și am fost rănită de multe ori, iar rănile provocate nu s-au vindecat niciodată. Am rănit la rândul meu, tortura și durerea altor ființe erau singurele lucruri care îmi produceau plăcere. Am găsit un fel de pace culcându-mă, știind că umbra mea e unicul martor.

Și astăzi încerc să uit cum a fost pentru mine prima oară, însă sunt nopți și zile, ca acestea, în care îmi amintesc de el, de mine, de ceea ce eram înainte. Și știu că n-am să-mi pot repara vreodată sufletul. Dacă vreau să vorbesc, gustul lui apare din senin în gura mea și mi se usucă gâtul, mă înțeapă. Cuvintele mi se murdăresc și atunci mai bine tac, nu spun nimănui, căci, oricât aș vrea, nu mă pot lepăda de trecut.

În seara asta nu sunt singur în pat

            „Mi-a strâns mâna, iar pe obraz mi s-a prelins o lacrimă fierbinte și usturătoare, urmată de alte câteva. Le-am șters cu mâna, temându-mă că dacă aș fi început să plâng, nu m-aș mai fi oprit niciodată.” Înainte să adorm- S.J. Watson

În seara asta nu sunt singur în pat. Odată cu noaptea, un trup aproape străin se înghesuie sub aceeași pătură cu mine emanând o căldură pe care eu doresc să o țin cât mai departe de mine. E prea cald.

Îmi simt sufletul cum stă speriat într-un ungher întunecat din corp, întors în mine, uitându-se țintă la ea. Nu înțelege de ce am acceptat să-mi împart patul și îmi răscolește cu degetele de la picioare mintea căutând răspunsuri. Mă doare capul și simt că-mi bubuie inima în timp ce ea doarme fără să știe ce e în interiorul meu.

Patul acesta e destul de mare, de 190x200, cu un cadran de fier vopsit în negru, peste care a fost aruncată o saltea groasă și tare, acoperită de două cearceafuri albe și o pătură de vară împodobită cu flori de câmp. La cap am două rânduri de câte trei perne pufoase, deși eu mă odihnesc fără a-mi pune mintea pe vreuna dintre ele, iar la picioare am tot lovit o altă pătură, mică și moale, cu un model compus din sute de inimiore de diferite forme și culori, care acum stă mai mult pe jos decât în pat. Nu îmi place modelul și nici culoarea, însă dimineața o trag peste mine și aștept să îmi culce firicelele de păr pe care le-a ridicat frigul dimineții și așa sub ea mai adorm încă două ore.   

Însă, cu toate că stăm fiecare pe câteo margine de pat, mă simt atât de aproape de ea încât cred că îi pot atinge sufletul cu respirația mea.

Perdeaua din apropierea ei dansează în valurile nopții calde, atingând-o ușor cu câteun colț perfid și atunci, aici, aș jura că are o aripă colosală cu care atinge tavanul înalt, iar eu nu sunt altceva decât un copil speriat, protejat de-un înger ce-mi răspunde numai mie.

Dar imaginea îmi stă în cap doar pentru o clipă, lăsându-mă apoi la fel de nesigur, răsturnând în interiorul meu sentimente contradictorii și, de nicăieri, fără avertisment, reîncepe un război de sentimente în mine. Cine e? Ce vrea de la mine această ființă?

Lângă mine stă o femeie mai în vârstă. Știu că are șuvițe cărunte pe care nu a reușit de una singură să le vopsească, aproape de ceafă. Are fața brăzdată de riduri adânci, buze subțiri și aspre, două alunițe urâte îi strică obrajii mereu roșii și, dacă nu mă înșel, am văzut o umbră de mustață când mi-a zâmbit înainte să stingă lumina. Silueta ei e una tip măr. E plinuță, deși aș putea spune că nu arată chiar atât de rău precum zice ea. Dar ochii ei îmi plac...Sunt mari, iar culoarea lor e stranie. Sunt exact ca ai mei.

Ea e femeia pe care se presupune că o cunosc de mult, dar viața a avut alte planuri, așa că, pentru mine, e doar o străină pe care o numesc mamă.

Trupul ei greu și cald, peste care au trecut anii ca o apă lină, adăpostește un suflet ciudat, pe care eu nu îl mai cunosc. Se uită parcă la mine, căci îi simt ochii invizibili cum mă studiază, degetele cum caută să mă atingă, îi cunosc dorința de aș lipi buzele de pielea mea pentru a mă săruta scurt și cast așa cum o făcea înainte, cu mult timp înainte.

E ciudat să o văd cum își odihnește brațele, a căror piele și-au pierdut din elasticitate și atârnă puțin, mângâind cutele păturii în căderea lor lină spre o poziție mai confortabilă. În lumina difuză îi văd pieptul pe care îl doream cândva atât de mult, unde îmi poziționam capul lângă sânul ei și mestecam un sfârc murdărit de lapte. Îl văd cum se ridică ușor, sacadat, și se lasă înapoi jos.      

Ea nu soarbe, ci suge hapsân aerul din cameră lăsând să-i scape sunete tulburătoare din gură și din nări, torturându-mă fără aer. Odată cu aerul, mă trage și pe mine pe nări, pe gură, prin porii pielii și mă bagă înapoi în ea. În camera asta, mă simt ca într-un pântece imens și fierbinte, unde singura metodă pentru a supraviețui este să recunosc că sunt legat de ea, din nou, printr-un cordon ombilical. Dar legătura nu e una normală, căci eu mă simt sufocat, cu cordonul în jurul gâtului, fără aer, fără cuvinte, cu o dorință arzătoare de a ieși de aici, departe de pântec. Să mă nasc din nou, aici, mi-e imposibil, deși aș vrea.

Aud cum își macină dinții și cum, din când în când, un balon de scuipat i se sparge în marginile crustei ce i-a acoperit herpesul de pe buza inferioară. Câteva icnete năvălesc în cameră, zgîriind mobila și propagându-se asupra mea ca un ecou puternic, de zece ori mai puternic, ce îmi lovește timpanele făcându-mi corpul să se încovoaie brusc, pregătit parcă pentru o luptă cu cel care a îndrăznit să-i facă vreun rău.

Involuntar, încă iubesc persoana asta sau poate e doar ideea că știu că ea e cea ce mi-a dat viață. O legătură ce în timp nu se spală, nu dispare și nu se uită. Involuntar sunt legat de ea.

Privesc pe furiș către ea și îmi pare ceva periculos, interzis, prea măreț pentru un om ca mine. E prima dată după 6 ani când doarme lângă mine, lovind ușor cu picioarele pătura să se așeze cum dorește, murdărind de transpirație cearceaful pe care îl împărțim... Nu sunt eu de vină că, pentru adultul ce sunt astăzi, ea nu mai reprezintă decât un străin. Un străin ce are impresia că mă cunoaște, are dreptul să se implice în viața mea și cere drepturile asupra deciziilor pe care le iau. Din punctul meu de vedere, ea singură a ales să mă părăsească cu 13 ani în urmă, însă pentru ea ceea ce a făcut nu se numește părăsire, ci o necesitate...deloc crudă.

Totuși, înțeleg totul, căci am avut timp destul ca să înțeleg; acasă, singur, așteptând-o să vină, an după an...Cunosc toate lucrurile care au condus la despărțirea noastră, la decizia ei, dar uneori vreau să o condamn, doar uneori, când mi-e dor să fiu mic, iar ea să îmi fie alături.

Aș vrea să îmi întind brațele, să o cuprind și să o rog să nu mai plece niciodată. Cred că aș redeveni copil în momentul în care degetele mele ar atinge-o, iar adultul ar muri fericit îngropat în pielea ei. Ea m-ar legăna și mi-ar șopti povești pe care le-aș crede imediat fără să pun întrebări. Dar ceea ce am în față nu e decât o umbră a unei amintiri pe care o păstrez încă vie, printre rugăciuni și mii de zboruri lente până în trecut unde ea era mama, iar eu eram copilul ei. Mi-e dor de mama mea de când eram mic...Azi mi-e dor.

Rănile ce mi le-a provocat inconștient le port sub straturi groase de indiferență. Văd cum aerul îi umple pieptul atât de lent, încât doresc să îi opresc respirația pentru a o răni la rândul meu. Vreau să îi crăp pieptul în două, să îi despart coastele cu propriile mâini și să văd dacă, dincolo de ele, mai are inimă sau, atunci când a plecat, a scos-o afară ca să nu o mai doară.  

O miros îndelung, o respir toată, încât notele de mosc mi se prind de firicelele din nas și îmi desfundă treptat nasul. Parfumul ei e diferit de cel ce mi-a rămas în minte. Oare chiar e ea? Chiar doarme lângă mine sau iar visez? Micul nostru apartament de la parter, cu pereți galbeni, ornați cu picățele verzi, cu  trei paturi vechi de lemn și noi...toți patru, certându-ne. Fosta mea familie perfect normală, astăzi împrăștiată pe tot continentul. Într-un moment de neatenție, cineva s-a rezemat pe vreun perete, iar apartamentul nostru cel mic a început să se extindă... fără limite. Pereții lui s-au mărit atât de mult și acum cuprind întreaga lume, iar noi ne pierdem între ei lucrând, vorbind, dormind, cât mai departe.

Ceasul bate ora trei. Mă văd sugându-mi degetul, simțind în același timp un gust sărat pe limbă care probabil vine de sub unghiile pe care le-am uitat să le tai. Sunt ca un ghem de ață, împuns de gânduri ca de ace. Înghemuit în partea mea de pat, nemișcat, nefericit. Mă simt singur, deși ea e aici. Și mi se pare că visez din nou...vechiile mele forme încolăcite după picioarele ei.

Îmi extrag degetul din gură și încerc să-i vorbesc, dar pe limbă am doar grăunțe de praf. Un nod imens și dureros de cuvinte îmi roade gâtul. Panicat o privesc... e din ce în ce mai departe. 

„NU pleca! Rămâi!” 

Mă înec în lacrimile ce mi se adună în ochi. Nu vreau să adorm. Nu acum.

„Trezește-te!” urlu, dar ea nu aude nimic... 

Prindeți copilul în brațe acum, căci mâine mă voi trezi în corpul adultului ce indiferent te va privi, îți va răspunde ca unui străin și te va părăsi fără să se uite înapoi. 

„Trezește-te, mamă! Acum mi-e dor de tine!”

Dar e prea târziu, pleoapele îmi sunt din ce în ce mai grele. Lacrimile mi se preling pe față până ce își găsesc liniștea în cearceaful alb, iar eu, fără să vreau, adorm...

  

           

Morning reading

„-  You been following me?

          -   No, I go where you are.”   

Waiting for ever (movie)

Simt cum mă deranjează lumina ce s-a instalat în cameră, de asta mi-am împins pleoapele de pe ochii leneși și mi-am permis să văd. E o dimineață simplă, la fel ca celelalte. Ploaia nu s-a mai oprit de azi noapte, lovește încă în geam ca să o las să intre, iar vorbele lumii de afară devin din ce în ce mai clare cu cât mă trezesc, îmi invadează simțurile și pierd visul pe care voiam să mi-l amintesc. Cum ar fi dacă aș putea să visez realitatea, ca apoi să o pierd când mă trezesc în nebunia mea sănătoasă?

Dincolo de corpul meu corupt de gânduri crude și puțin frivole, îmbrăcată în tricoul meu, ea stă cu cartea pe genunchi citind liniștită. Își plimbă alene privirea peste rânduri, oprindu-se uneori pentru a-și îmblânzi vreo șuviță rebelă ce se strecoară între ea și carte. Cu un deget își urnește șuvița și, încet, o plasează după ureche, mângâindu-și în trecere ramele ochelarilor. Părul ei lung cade pe umeri, acoperind vânătăile abuzurilor mele de aseară. Am mușcat-o, am iubit-o, i-am perforat stomacul cu fluturii pe care i-am ascuns în săruturi.

Spre deosebire de ea, eu nu citesc cărți, citesc oameni, dar nu descopăr nimic nou în grămada de suflete cu care împart aerul.

Ea nu se pierde printre cuvinte, ci vibrează când acestea îi ling retina, trăiește acolo, intens, le acceptă mângâierea pe suflet chiar dacă unele o rănesc. Păcat că a devenit așa uzată de timp, citind și trăind atâtea secole, încât cred că dorește durere pentru a simți că este încă vie. Durerea mea e ea, e imposibilitatea de a o înțelege cu totul. De asta, culcate în patul nostru, durerile noastre se prind de mână, împleticindu-și trupurile mărunte pentru mai multă căldură.

Dar iubesc să văd cum pupilele i se dilată când întâlnește un cuvânt ce o șochează pe moment și cum își oprește răsuflarea recitind fraza ce a ridicat-o mai sus de banala realitate. Fără ea e ca și când aș trăi o noapte continuă, rece, drenat de sentimente, trăind cu un suflet sec.

Parfumul pielii ei de dimineață mă face să-mi doresc să mă lipesc de ea și să o simt, să mă înfășor în jurul coapselor ei, iar ea să mă poarte într-o altă lume, să mă târască prin toate stările și să mor pentru o clipă.

...își prinde buza între dinți, țintuită probabil într-un cuvânt ce i-a marcat puțina inocență pe care o mai are. Ah, mă înnebunește. E atât de mică, atât de fragedă, iar sângele îi colorează obrajii în nuanțe intense. Alături de ea, am redevenit copil și am ajuns bărbatul ce o iubește cu totul. 

-         Ce citești, iubito?

Şi-a smuls ca într-un spasm ochelarii de la ochi şi i-a aruncat pe masă.

-          Fifty Shades of Grey.

-          Arăți perfect și cu ochelari. Citește-mi și mie.

Îmi zâmbește timid, apoi începe.

-           „ – Ei, și acum ce ai de gând să-mi faci? murmură și tonul amuzant i-a dispărut.

Întind mâna și-l ating, atentă la expresia de pe fața lui. Geme în timp ce trage cu sete aer în piept. Are pielea așa de netedă și de catifelată...și dură în același timp...hmm, ce combinație delicioasă. Mă aplec înainte, părul se revarsă în jurul capului meu și în clipa următoare îl iau în gură. Sug, cu forță. Închide ochii, iar șoldurile îi se zvâcnesc sub mine...”

-          Asta citești...de dimineață? vocea mă lasă. Sunt de-a dreptul excitat. 

-          Îmi place să citesc...asta.  

Sinceritatea ei e dezarmantă. Cuvintele acelea venind de pe buzele ei, impactul lor, mă aruncă peste trupul ei. Îi văd obrajii roșii, iar în ochi i se vede dorința căutând-o pe a mea. O vreau lipită de mine până la ultimul atom. Doresc să o ating, să o simt cum se revarsă peste mine, să o fac să fie a mea.

Ea mă completează, e ceea ce îmi lipsea. De când am gustat-o prima dată, a devenit păcatul meu, secretul pe care trebuia să îl păstrez adânc, îngropat între buzele mele. După ea îmi tânjește trupul, după clipele în care ea e fericită, deasupra mea, schimbând salivă cu gura mea tăcută. Sufletul ei miroase a primăvară, pielea ei înflorește în contact cu degetele mele ce străbat drumul de la laba piciorului în sus, pe gleznă, pe gambă, pe coapsă și se opresc pe șolduri. O prind și o trag mai aproape. Nu am să mă satur veci să-i ating formele.

-    Citește mai departe!

-    „ Mă simt atât de puternică! Îmi dă o senzație re...” Ah!

-     Nu te opri!

-     „ reconforttttantă să-l ațâț și să-l testez cu gura și cu limba. Se încordează sub mine când îmi pliiiiimb gura în sus și în josul...” Oh, Doamne!...„sexului, trăgându-l tot mai adândc, cu buzele strânse ...iar și iar. - Oprește-te, Ana, oprește-te!” Nu te opri, nu te opri... „ Nu vreau să-mi dau drumul. Mă ridic în capul oaselor, privindu-l, șiiiiiii înc-, înceeep să gâfâi ca el, dar sunt confuză. Păi, parcă eu eram șefa, nu?”

Se zvârcolește sub atingerea mea, iar cu o mângâiere precisă, îi opresc creierul ca să fie necenzurată, comodă... Apreciez faptul că pot să fac parte din intensitatea ei, în plin desfrâu și dezlănțuire. Ușor își desprinde degetele de pe carte, aruncând-o jos, odată cu tricoul ce îi stătea atârnat doar pe gât, și mă cuprinde cu ambele mâini. Își lipește o mână pe pieptul meu, iar cealaltă o lasă să alunece în pantalonii mei.

Trupurile noastre veștejite, înainte despărțite de râuri de cute de cearceaf, trăiesc din nou, dar altfel, căci acum avem puncte comune ca ochii noștrii căprui și visători, brațele noastre prin care fuge sângele clocotind și buzele noastre, care nu se mai satură de iubit.

Eu mă hrănesc cu entuziasmu ei. Ador să-i simt pulsul, inima cum urlă de vrea să iasă din piept, înghițindu-mă. Îmi vine să o rup efectiv în două până nu mai respiră. Vreau să o privesc în ochi în timp ce și-o bagă până în gât și-i curge saliva pe lângă și în același timp vreau să i-o trag eu pe la spate, să o pot asculta cum geme înfundat, îndesându-se mai tare. Chinul ei, încercarea de a prinde câteo gură de aer, îmi ridică părul de pe mine. O nimicesc și îi place. Îmi place. Intensitatea e criminală, iar chipul ei e străbătut de atâtea expresii: plăcere, durere, împlinire.

Nu va mai fi distanță între corpurile noastre străine, iar liniștea nu va pune niciodată stăpânire pe niciunul, căci nu am să o las să mai fie ea și nici eu nu voi mai fi eu, ci de acum suntem noi.  

-          Nu mă lăsa să-mi fie dor prea mult de tine, de corpul tău, de căldura ta. Vino aici. Obișnuiește-te să dormi în brațele mele, să citești în brațele mele, că aici vei rămâne toată viața.





Sursă inspirație:  http://perfecte.md/article/sex/orgasmul-ridicat-la-rang-de-arta-e-vulgar-sau-incitant-experimentul.html și cineva anume ;). Mai jos aveți experimentul: