Loz în plic (Adio, LostAngel!)

„None of us were angels” Imogen Heap - Speeding Cars

Ascund frânturi din mine în texte lungi şi texte scurte, gânduri sumbre şi mărunte, lungi zâmbete şi regrete din ce în ce mai multe. Nu fac altceva decât să maschez părţile unui suflet tulburat de viaţă, să creez identităţi macabre şi le mulez, fără prea mare grijă, pe singurul costum de carne ce mi-a fost dat pentru distrugere. Aici, acum, mă simt limitat.

Întotdeauna am fost, în acelaşi timp, în două locuri diferite...Capul meu e plin de cuvinte, de amintiri şi murdărie. E ros de gânduri din interior. Mă doare capul! Trupul mi-e plin de urme, funingine şi puroi. E sec înăuntru fără un suflet sănătos. Mă mănâncă tot trupul!

Fiind de fapt nărod, mi-am lăsat corpul şi inima în soare, fără nici o protecţie, ca mai apoi să ajung să decojesc banda de neîncredere de pe mine descoperind o piele nouă, roşie, inestetică... un alt eu, dar la fel de nefericit. Noul eu nu mai caută nimic şi pe nimeni. E pasiv, lasciv, inconştient şi oarecum absent. Nefericirea are confortul ei. Sunt bine aşa cum sunt. Din punct de vedere moral, conştiinţa mea e moartă.

Simt nevoia să îmi susţin nebunia cu orice preţ, aşadar fur vieţi şi calc în picioare inimi, torn cerneală peste voi toţi, simpli cobai fără niciun drept la replică, şi, luându-vă de gât, vă fac să plângeţi în cuvinte (şiroaie de cuvinte curgeau pe faţa ei) ca să scriu poveşti otrăvite cu sucul unei minţi bolnave. Cuvintele voastre devin ale mele, cuvintele mele, greşit aşezate în propoziţii şi adesea incorecte, devin victimele unui oarecare bas. Imun nu am învăţat să fiu..încă! La auzul lui devin mic, nesemnificant, prost şi, dintr-odată, mă trezesc mut. Tac şi ascult. Tac şi înregistrez. Tac, dar uneori chiar nu îl înţeleg cum de m-a ales tocmai pe mine, cel care nu mai poate fi reparat, cel care îşi doreşte nebunie. Am ajuns să rănesc la rândul meu, să mă folosesc de ceilalţi. Oricum, ador să-i văd cum încearcă să mă reseteze, ador să-i aud cum cred că mă pot face să mă simt altfel. Dar momentul meu culminant stă în citirea cărţilor.

Voi, restul, trebuie să înţelegeţi! Eu doar prin cuvinte mai pot ţine controlul acestui trup putred până la măduvă. Depravarea e modul meu de a fura idei şi trăiri, e întrerupătorul ce îmi opreşte gândurile. E dorinţa de a aduna cât mai multe regrete, e parte din mine. Nu voi fi rezonabil în faţa ei. Aleg să devin un simplu obiect în braţele unei morgane, să fiu folosit pentru câteva minute şi aruncat în clipa următoare. Să mă aştept la altceva decât ceea ce este ar fi sinucidere.

Absurd e să mai cred că sunt un înger pierdut. Niciunul dintre noi nu am fost îngeri, atunci de ce să mă cred altfel? Oricât aş vrea să cred contrariul, mă găsesc împreună cu alte materiale devalorizate undeva pe taraba unui vânzător plictisit care, din când în când, strigă: „Aici se vinde Loz în plic!”. O foaie marcată, ieftin colorată, ce trezeşte zeci de fantezii...Eu sunt doar un loz în plic. Riscă, dezbraca-mă şi, dacă eşti norocos, ia-ţi premiul!

Nu ştiu să fac altceva decât să scriu, aşa că nu-mi cereţi să vorbesc sau să cânt. Uneori mă apucă plânsul când cuvintele, nenorocitele, râmăn blocate pe laringe, stricându-mi interiorul şi caracterul. De aceea îmi închid ochii şi mă las sărutat, buzele pot fi folosite pentru altceva decât suport pe care să alunece nişte cuvinte la întâmplare... Cu buzele sau chiar cu dinţii, oricine îmi poate prinde buzele arse. Mă las învineţit, aşa pot să am dovezi, mă las rănit pentru că îmi place.

Eu sunt scriitorul care s-a născut din dorinţele sale de nimicire. Eu ucid treptat părţi din mine, ucid, fără să clipesc, forme de oameni rupţi şi amintiri reci care m-au transformat într-un ciudat care îşi distruge propriul trup. Ucid ceea ce m-a creat! Ucid ceea ce m-a făcut disfuncţional! Ucid ca să-mi ţin în viaţă nebunia pe care o iubesc.

Oricum, eu mă simt oarecum bine fiind un oarecare loz in plic oricât de banal ar suna asta.

Întoarcere la origini

De câteva ore m-am desprins de un film care mi-a fost recomandat de o fantomă, o fantomă cu care am reuşit să schimb mesaje, scrisori, gânduri, iar acum s-a decis să dispară fără să lase măcar un semn că a existat... Propria mea existenţă o pun acum sub semnul întrebării. Dacă tot ce cred că sunt nu există? Dacă tot din jurul meu nu e altceva decât frânturi de vise? Trăiesc o realitate ireală... „Am ales” de prea multe ori în ce direcţie să păşesc şi tot timpul am păşit cu capul întors către ce părăsesc, iar când nu am mai văzut ce a rămas în urmă am continuat să-mi privesc şireturile, mizeria de pe vârful papucilor, tivul pantalonilor, crepăturile din asfalt, pământul de sub mine.

FILM
Deciziile pe care le-am luat ar trebui să fie ale mele proprii, dar eu am trăit viaţa unei alte persoane. De când m-am născut altcineva a decis ce şi când să mănânc, ce să îmbrac, unde să mă duc, cu cine să mă împrietenesc şi cu cine nu. Când am putut să vorbesc, m-am trezit că trebuie să decid. Era şansa mea să-mi decid drumul, dar am fost legată la ochi, ademenită pe un alt drum, m-a minţit să cred că eu decid...şi după două minute m-am îndrăgostit pentru prima dată, o lumină mi-a expus copilăria.
El m-a învăţat să sărut, eu învăţam să iubesc, până când el s-a decis şi a plecat. L-am aşteptat în acelaşi loc timp de doi ani, dar o frază, o floare mi-a distras atenţia. M-am îndrăgostit a doua oară! Şi din nou am fost minţită, crezând că eu am decis să continui drumul, deşi altele şi-au făcut simţită prezenţa...Eu iubeam, iar starea a durat până când el a luat o decizie şi eu eram doar un alt obiect de lăsat în spate. L-am aşteptat 3 ani în acelaşi loc, deşi voiam doar să plec după el, am renunţat la autostrăzi şi am ales cărarea pe care mi s-a spus să o iau.
S-a întors prea târziu însă. M-am îndrăgostit a treia oară! De data asta un sunet mi-a mângăiat indecent trupul. Ambii am trepidat luni întregi...Eu iubeam, până când a decis să plece! El nu va ştii vreodată că am iubit fiecare notă din el, fiecare sunet pe care l-a creat cu gândul în prea multe părţi deodată. L-am aşteptat, neîndrăznind să mă uit spre ceas! Mi s-a spus să înghit lacrimile şi să-mi continui drumul, în spate era doar el, întors pe un alt drum.
S-a întors prea târziu însă. M-am îndrăgostit a patra oară! Mi-am ars buzele cu foc, mi-au ars hainele şi sufletul o perioadă...Şi am crezut că iubesc, până când am privit pe geam şi acolo, în drumul meu, întors spre mine, el aştepta. Şi iarăşi am trepidat luni întregi împreună, am mai chemat persoane în dansul nostru, am rănit până când drumurile noastre şi-au găsit ramnificaţiile. El a luat-o la dreapta, ceilalţi la stânga, iar mie mi s-a spus să-mi înghit lacrimile şi să-mi continui drumul... Şi de atunci aştept să mă îndrăgostesc a cincea oară...Continui să mă ard, azi îmi place focul, dar sunetul nu-l dau pe nimic oricât de frig mi-ar putea fi. Mi-am mutat în schimb locul, dar aici fluturi nu sunt, e întuneric, e linişte şi mi-e rece. Mi s-a spus că tot ce-mi lipseşte sunt...
...Mi s-a spus să plec. Bogată în amintiri sunt.
...Mi s-a spus că e timpul să părăsesc pământul acesta. Aştept de prea mult timp.
... Mi s-a spus că am învăţat destul. Nimic din ce am învăţat nu-mi va mai folosi.
... Mi s-a spus că am să iubesc din nou, altfel. Iubire nu vreau să mai simt pentru altcineva.
... Mi s-a spus că indiferenţa nu îmi poate fi soră. Indiferent îmi e.
Ticăie ceasul, căteva indicatoare anunţă inevitabila intersecţie...Cât de curând voi dispărea cu totul şi mă voi reîntregi cu cea care m-a ghidat până astăzi... Mi s-a spus că atunci voi orbi şi nu am să mai văd urmă de lumină, mi se vor închide nările şi nu am să mai prind mirosul florilor, voi surzi şi nu voi mai auzi nici măcar un sunet, că am să-mi pierd pielea plină de cute şi nici un foc nu-mi va mai pătrunde trupul... Voi gusta doar lapte, fără să mai ştiu ce e în jurul meu...Ea va fi totul, eu voi fi doar un copil pe care să-l plimbe aşa cum vrea, unde vrea.

Trăiesc?
Am murit cumva când m-am născut?
Când tu trebuia să-mi dai viaţă, de ce ai decis să mă ucizi ?

De ce mereu ajung să te caut?

Astăzi am să vă scriu, am să vă cânt afon, balansându-mă între primele mele gânduri care îmi apar de îndată ce deschid ochii şi acele vise, în care reuşesc să conturez acelaşi chip, lipit pe trupuri diferite de personaje ireale, pe care îmi construiesc scenarii demne de filme: Normalitate, Banalitate, Mediocritate, Sarcasm, Prostie…Eh! Încă de atunci eu am ştiu că sunt defectă… Am să bat din picior până când au să apară, supăraţi, toţi diavolii de sub mine, revendicând şi sufletul meu plin de păcate amorfe. Şi ţin să vă zic că ei nu s-au mai obosit să mă ademenească ca să le vând sufletul, când acesta şi-a ales desfătarea fără nici o remuşcare, iar acum este mai putrezit decât ori care altul. Sunt moartă de mult. M-am ucis singură. Sângele în mine nu mai circulă fiindcă s-a înţepenit în cuvintele pe care nu le voi putea rosti vreodată. Nici măcar speranţa că îmi vor fi iertate păcatele nu mai am. Locul în univers mi-a fost stabilit cu mult timp înainte.

Lumea nu o să înteleagă de ce nu pot înceta să rumeg amintiri, cât nici eu de altfel, când involuntar, rar, fără motiv, pur şi simplu îmi aduc aminte şi nu ştiu cum ar trebui să reacţionez. Am stat prea multe nopţi gândindu-mă la asta încât am secat orice dorinţă să ies din această stagnare. Scuip în urmă un elogiu lung pentru tot ce am crezut că am simţit, constrânsă de lacrimi. Celor aleşi să-mi împărtăşesc ruşinea, le ofer ceafa peste care pot să mă lovească dacă ei încă mai cred că pot ieşi din vârtejul creat cu proprile-mi mâini.

Las să se vadă de ce anume mi-am schimbat percepţia asupra lumii şi într-un final asupra mea, cum am ascuns atâta vreme un nume, sentimente şi gânduri, fără pic de lumină, cum am sperat şi am croit cărări de scăpare. Caută-mi vocea! Tot ce mi-a rămas după toată experienţa aceasta e imposibilitatea de a mai simţi dragostea, ura, speranţa. Ironic, am devenit tipul de persoană ce o ridicularizam în comentariile mele anterioare şi am aflat cum e să fii indiferent. E altfel…E prea rece.

Cărări stranii s-au aşezat dinaintea mea, iar eu trebuie să-mi continui nenorocitul drum. Soare nu găsesc nici măcar pe una, pe fiecare riscând să pierd câte ceva important şi nu e nimeni în stare să mă direcţioneze. Ard de nerăbdare să fac odată primul pas, dar lămpaşul ce îl port în mână îmi torturează ochii, nu-mi arată decât cu doi paşi dinaintea mea şi nu mă pot decide. Linişte…trebuie să mă aleg chiar azi, aleg ceea ce trebuie să devin.

Enigmatice senzaţii mi-au prăpădit corpul, dar în timp ce alegeam să decad iarăşi pentru ore-n şir, învăţam să mi-l descătuşez. Visele mele claustrofobe devenau dansuri sumbre, ciudăţenii pe care nu le-aş fi îmbrăţişat fără… Universul se comportă straniu în preajma mea.

Nu mai scriu aici. Ai înţeles că eu nu pot să-mi arăt tristeţea, căci m-am obişnuit să nu las nici un strop de lumină pe trupul meu ca să nu mi se afle trecutul, nici fericirea, iar aceasta din urmă nu am mai simţit-o de ani întregi. Fericirea pentru mine a devenit o enigmă… Completă nu m-am simţit niciodată.

Xilofon fără baghete, lemn crestat în neştire, scândură subţire, aşchie sub unghie, cuvânt pe faţă. Diavolul întotdeauna e în detalii, s-a cuibărit în litere de nepătruns, iar ochii care vor să vadă vor găsi o cale să îl găsească. Salvează-mă! El e cel pe care îl caut iar şi iar, şi se pare că nu mă voi sătura niciodată să mă rănesc! Aşa se întâmplă când eşti prins între două lumi... Alegi să te răneşti pe tine, înloc

O gură de libertate (poveste premiată cu locul 2 pe site-ul Veloteca.ro)

Sus, în bătăia trecătoare a norilor cenuşii, mi-am regăsit răsuflarea. Aveam nevoie ca soarele să se izbească din nou de obrajii mei, iar acele clădiri inestetice de vechi îmi stăteau în cale. Am pedalat mult să ajung în locul care, nemijlocit, îl consider al meu… Aveam nevoie să fiu singur, obosit fizic, nu doar mintal…

Anul trecut, pe când soarele şi-a intrat în rolul mult aşteptat al primăverii, m-am găsit la braţ cu cea ce, atunci, îmi învârtea lumea după placul ei, iar eu, atât de îndrăgostit, îi iertam toate greşelile şi suportam poate prea multe. Am scos-o în acea zi, la prima noastră plimbare călduroasă din acel an, în parcul de peste drum. Ne certasem aproape toată iarna, dar gândul că va apărea şi în relaţia noastră primăvara mi-a dat sentimentul că se va schimba ceva în decursul zilei.

Am luat-o de mână încrezător, dar s-a smucit ca, mai apoi, să ajungem la braţ. Am început să îi arăt urmele îndepărtate de zăpadă de pe creştul muntelui care domina zona, dar am fost întrerupt de soneria mesajului ce tocmai îl primise. Am căutat alte subiecte care să-i acapareze atenţia, însă aparent monologam.

Când am pătruns involuntar în câmpul unor biciclişti, m-am trezit dărâmat de curentul care aceştia l-au lăsat între mine şi prietena mea, absorbită complet de mania butoanelor telefonului. Am privit-o cum se îndepărtează de mine, cum continuă să păşească fără să mă caute măcar cu privirea, dacă mai sunt sau nu lângă ea, şi, în timp ce părul ei flutura în acel curent eliberator, mi-am strâns pumnii şi am luat-o în sensul opus, care ducea către o firmă de închiriat biciclete.

M-am aşezat la rând, cu speranţa ca ea să se întoarcă…Îmi pregătisem chiar discuţia ce urma să i-o spun, dacă venea înapoi „Voiam să încercăm ceva nou, de asta am venit aici să închiriez, pentru noi, biciclete!”. Mi-a tresărit tot corpul când am văzut-o gesticulând alarmant la telefon, apoi s-a întors dintr-o dată, m-a zărit şi, făcând un iritant gest, a dispărut, fiind probabil ultimul, şi poate cel mai rece, fulg de zăpadă. Cât de mult am vrut să o opresc, dar bicicleta mă aştepta… Am încălecat-o cu regrete, recunosc, şi îmi amintesc că i-am forjat pedalele de îndată ce am pus picioarele pe ele.

Nu m-am dus în calea ei, fiindcă am rămas pe drumul care deja îl alesesem, pedalând delirant, cu ură. Oh…şi câtă ură puteam să fierb în mine! Abia când mi-am simţit inima că stă să-mi iasă din piept, m-am trezit îmbrăţişat de libertate. Sudoarea îmi cobora de pe frunte, respiraţia de abia mi-o găseam în vârtejul de culori ce-mi străbăteau retina. Nu îmi mai păsa de injuriile ce le primeam din partea şoferilor grăbiţi şi mereu indispuşi, căci vuietul roţilor era tot ce auzeam… Am sărit peste gropi şi trotuare, am trecut printre oameni de zăpadă şi, cu zâmbetul pe faţă, cu geaca descheiată, cu pletele în vânt, am realizat că trăiesc din nou.

Bicicleta m-a dus în locul unde soarele îşi lepăda toate razele, loc atât de sus de inimile crude ale trecătorilor preocupaţi de tehnologie…Acolo mi-am regăsit aerul şi am putut să respir din nou, uşor, încet, sprijinit în bibiletă. Şi, da! În acea zi tot s-a schimbat ceva. Am renăscut, mai liber, mai sigur pe mine, pentru că, de atunci, ştiu că pot mult mai mult… A fost o gură de libertate care mi-a schimbat viaţa.

Noaptea

Îmi place să aştept noaptea să se lase,
să văd cum în întuneric pământul coase,
cum stinge mii de glasuri, somnul aducând,
cu luna felinar printre nori călcând.

Suflarea ei rece închide fiecare poartă,
păşind încet pe nori, doar câinii o mai latră.
Dar ea nu se sperie, ci merge mai departe
numărând orele ce de ziua o desparte.

Iar pe drumul său presară mii de stele,
care ard mocnit înfundate-n tăcere.
Cu vocea sa dulce adoarme rând pe rând
pe toţi ce au prea multe regrete în gând.

Au trecut multe ore de când ochii mi-a închis
şi fără voinţa mea sunt prins într-un neînteles vis,
dar mă las în voia sa, căci oboseala mă învinge,
mă voi trezi când lumina soarelui mă va atinge.

Plimbă-te noapte neagră şi adu somnul sfânt,
înconjoară lumea toată de pe acest pământ,
ore-n şir presară stele, apoi...ridică cortina
ca peste întreaga lume să vină lumină.

(scrisă în 19/20.11.2005 00:30/00:35)

Măr

Fluturi pe asfalt,
căzuţi stau nemişcaţi,
Tac, dar îi zdrobesc sub pleoape,
înghit saliva... tuşesc.


Nu întinde mâna către mine,
sunt tot necopt.
Mai lăsă-mă să cresc, copile,
căci am uitat să mă roşesc!
M-am învelit de multe ori cu frunze,
m-am tăvălit în vorbe reci,
Nu voi coborâ niciodată în palmele tale,
Aşa că vreau ca tu să te întorci, să pleci.
Crezi că suculentul meu trup pe limba ta s-ar topi
Când el e doar plin de larve
fiindcă nu ştiu a mă lupta,
Iar dacă-mi scormoneşti în păcate
Vei vrea mai mult a mă gusta.
Lăsă-mă să cresc, copile,
Sunt alte fructe la trei metri de aici,
Eu nu sunt mărul tău,
Iar tu nu ştii nimic despre mine.

Scriitor fără cuvinte

Sunt un nenorocit! Mi-am mângâiat tot scalpul cu unghile, dintr-o parte în alta, obligându-mi creierul să secrete ceva inedit pe această bucată de hârtie. Am ros pixuri, am umplut de salivă filtrele ţigărilor ce le-am şterpelit, n-am să vă mai zic de unde, am schiţat poveşti în minte, dar când e să scriu rămân neclintit cu pixul în mână şi nu reuşesc să scriu nimic.

De când am scris „Nebunia apare la 14 ani” n-am mai reuşit să scriu nimic. Şi am 47 de ani. Când am scris-o toţi au felicitat marele artist care s-a ridicat pe propriile picioare ajungând în topul celor mai apreciaţi scriitori. Ce gust bun avea fiecare laudă! Abia după un an mi s-a cerut o altă carte şi am promis că o voi aduce înainte de termen. Au trecut de atunci 10 ani. Primii doi au trecut foarte repede, printre foi rupte, schiţe, articole de ziar, cuvinte mânjite pe oglinzi şi „remindere”. Când termenul mi-a bătut la uşă am strâns din dinţi şi mi-am primit palmele. În următorii ani am început să colecţionez cuvinte. Le scriam pe telefon, le scriam în documente Word, le scriam pe paharele de cafea, ziare, reviste şi chiar în palmă. Îndrăgeam fiecare cuvânt, îi simţeam consistenţa, simţeam puterea cu care putea lovi un om, dar când ajungeam în punctul în care trebuia să le aşez pe hârtie pierdeam şirul lor, nu îmi mai spuneau nimic, nu mai găseam nimic în ele. Cea mai mare surpriză a fost ziua în care m-am trezit cu şase fire albe în lateralul capului. Le-am smuls de îndată, panicat, apoi am plecat afară, doar doar toată povestea asta prin care trăiam s-ar desprinde de mine şi ar găsi un alt personaj disperat după recunoştinţă şi celebritate. Propria mea nebunie, ce mă deosebea de ceilalţi, a devenit atât de pasivă şi uneori mă întreb dacă ea mai există fiindcă s-a ascuns temeinic în părul meu alb de prea multă vreme, iar eu nu mai dau peste ea în drumul unghilor mele crescânde.

Deci n-am reuşit de zece de ani să mai scriu ceva deşi mi-am mutilat sufletul în procesul acesta de autodesăvârşire. Am epuizat toată luciditatea din mine, banalităţile, ce le consideram amintiri nepreţuite, şi energia. Ele mă susţineau în mersul meu lent în rând cu lumea. Mi-a putrezit şi sufletul, micşorându-se încontinuu, deci pot să mor. Aş vrea să mor căci tot ce mai am de oferit sunt idei ce ajung să se contrazică reciproc. Toată viaţa am cultivat o minte de om nebun, un gunoi ambulant cu vise măreţe, şi m-am minţit că sunt cineva.

Am momente în care doar vreau să îndepărtez lumea de mine, fiindcă îmi conştientizez monstroasele defecţiuni, piese tocite ce nu mai fac altceva decât să scârţâie în mine. Singurătatea e regizorul comediei pe care mă oblig să o trăiesc singur.

Parcă, decapitat de căldură, îmi las corzile să vibreze aievea în vânt fără coerenţă, fără să mai sper că voi reuşi. Chiar dacă interiorul îmi este deteriorat, ceilalţi vor vedea doar exteriorul, eu continuând să trăiesc în paradigme.

M-aş arunca în bazinul din spatele casei, scuipând în urmă şi restul de oxigen învolburat în mine. Odată ajuns în apă mă voi elibera de toate, lăsându-mi corpul în voia presiunii ...îmi voi blestema soarta în linişte, iar incapacităţile mele se vor izbi de fundul bazinului. Nu ştiu să înot, dar nici nu trebuie, nu mă complic să învăţ nişte mişcări atât de ritmate...Liniştea mea e altfel şi o voi găsi fără vreun medicament sau efort. Nu vreau să învăţ lucruri noi, mi-e greaţă să ştiu că voi trage atâtea ca să le învăţ iar apoi rămân cu ele, fără să le pot împărtăşi cuiva. Aici nimeni nu mai e demn de cunoaşterea adevărată, căci toţi s-au rupt de adevăr şi oarecum de viaţă. Vreau sunetele să dispară sub presiunea apei, vreau să-mi dispară toate simţurile, să nu mai pot auzi sau gusta nici un cuvânt aruncat la întâmplare de ceilalţi iar eu să fiu incapabil să-le prind. Nu vreau să văd formele lor pline de păcate ce îndrăznesc să mă doboare, nu mai vreau să mai adulmec parfumul dulce de nicotină aţipită pe gulerul de la cămaşă în încercări inutile de a face lumea mai bună când eu, dimpotrivă, o distrug. ... Dar nu am puterea să sar, nu deţin atâtea cuvinte care să ajute un teribilist.

De 10 ani n-am dăruit lumii nimic altceva decăt gunoi. Poate e timpul să ies şi afară.