Loz în plic (Adio, LostAngel!)

„None of us were angels” Imogen Heap - Speeding Cars

Ascund frânturi din mine în texte lungi şi texte scurte, gânduri sumbre şi mărunte, lungi zâmbete şi regrete din ce în ce mai multe. Nu fac altceva decât să maschez părţile unui suflet tulburat de viaţă, să creez identităţi macabre şi le mulez, fără prea mare grijă, pe singurul costum de carne ce mi-a fost dat pentru distrugere. Aici, acum, mă simt limitat.

Întotdeauna am fost, în acelaşi timp, în două locuri diferite...Capul meu e plin de cuvinte, de amintiri şi murdărie. E ros de gânduri din interior. Mă doare capul! Trupul mi-e plin de urme, funingine şi puroi. E sec înăuntru fără un suflet sănătos. Mă mănâncă tot trupul!

Fiind de fapt nărod, mi-am lăsat corpul şi inima în soare, fără nici o protecţie, ca mai apoi să ajung să decojesc banda de neîncredere de pe mine descoperind o piele nouă, roşie, inestetică... un alt eu, dar la fel de nefericit. Noul eu nu mai caută nimic şi pe nimeni. E pasiv, lasciv, inconştient şi oarecum absent. Nefericirea are confortul ei. Sunt bine aşa cum sunt. Din punct de vedere moral, conştiinţa mea e moartă.

Simt nevoia să îmi susţin nebunia cu orice preţ, aşadar fur vieţi şi calc în picioare inimi, torn cerneală peste voi toţi, simpli cobai fără niciun drept la replică, şi, luându-vă de gât, vă fac să plângeţi în cuvinte (şiroaie de cuvinte curgeau pe faţa ei) ca să scriu poveşti otrăvite cu sucul unei minţi bolnave. Cuvintele voastre devin ale mele, cuvintele mele, greşit aşezate în propoziţii şi adesea incorecte, devin victimele unui oarecare bas. Imun nu am învăţat să fiu..încă! La auzul lui devin mic, nesemnificant, prost şi, dintr-odată, mă trezesc mut. Tac şi ascult. Tac şi înregistrez. Tac, dar uneori chiar nu îl înţeleg cum de m-a ales tocmai pe mine, cel care nu mai poate fi reparat, cel care îşi doreşte nebunie. Am ajuns să rănesc la rândul meu, să mă folosesc de ceilalţi. Oricum, ador să-i văd cum încearcă să mă reseteze, ador să-i aud cum cred că mă pot face să mă simt altfel. Dar momentul meu culminant stă în citirea cărţilor.

Voi, restul, trebuie să înţelegeţi! Eu doar prin cuvinte mai pot ţine controlul acestui trup putred până la măduvă. Depravarea e modul meu de a fura idei şi trăiri, e întrerupătorul ce îmi opreşte gândurile. E dorinţa de a aduna cât mai multe regrete, e parte din mine. Nu voi fi rezonabil în faţa ei. Aleg să devin un simplu obiect în braţele unei morgane, să fiu folosit pentru câteva minute şi aruncat în clipa următoare. Să mă aştept la altceva decât ceea ce este ar fi sinucidere.

Absurd e să mai cred că sunt un înger pierdut. Niciunul dintre noi nu am fost îngeri, atunci de ce să mă cred altfel? Oricât aş vrea să cred contrariul, mă găsesc împreună cu alte materiale devalorizate undeva pe taraba unui vânzător plictisit care, din când în când, strigă: „Aici se vinde Loz în plic!”. O foaie marcată, ieftin colorată, ce trezeşte zeci de fantezii...Eu sunt doar un loz în plic. Riscă, dezbraca-mă şi, dacă eşti norocos, ia-ţi premiul!

Nu ştiu să fac altceva decât să scriu, aşa că nu-mi cereţi să vorbesc sau să cânt. Uneori mă apucă plânsul când cuvintele, nenorocitele, râmăn blocate pe laringe, stricându-mi interiorul şi caracterul. De aceea îmi închid ochii şi mă las sărutat, buzele pot fi folosite pentru altceva decât suport pe care să alunece nişte cuvinte la întâmplare... Cu buzele sau chiar cu dinţii, oricine îmi poate prinde buzele arse. Mă las învineţit, aşa pot să am dovezi, mă las rănit pentru că îmi place.

Eu sunt scriitorul care s-a născut din dorinţele sale de nimicire. Eu ucid treptat părţi din mine, ucid, fără să clipesc, forme de oameni rupţi şi amintiri reci care m-au transformat într-un ciudat care îşi distruge propriul trup. Ucid ceea ce m-a creat! Ucid ceea ce m-a făcut disfuncţional! Ucid ca să-mi ţin în viaţă nebunia pe care o iubesc.

Oricum, eu mă simt oarecum bine fiind un oarecare loz in plic oricât de banal ar suna asta.