Falsuri

„Some people fake their death, I'm faking my life.” Don Delillo, Underworld

Eu nu mă gândesc la viitor. 

Producția masivă de vise formate din propriile regrete s-a oprit ruginită de faliment, iar acum de abia mai găsesc vreunul, probabil expirat, printre mormanul format din spirtoase, foi xeroxate, cauciucuri folosite, așternuturi și trei doze de cola. Nu mai simt regrete.
           Am clădit gunoaie din amintiri și m-am așezat lângă ele pentru ca hainele, părul, pielea să-mi miroasă a trecut. Am prins un miros greoi de transpirație, încărcat de mirosul de inimă râncedă, sânge clocit și sex.

În capul meu grotescul își întinde brațele pentru a îmbrățișa cât mai mult teren, mi-a oprit creierul și, apoi, mi-a lovit lobul frontal întrebându-mă: Ești fericit acum? Vei fi vreodată fericit?

Tăcere.

Eu nu-mi trăiesc prezentul. Uit. 

E ca și cum am amorțit în timp cu zâmbetul pe buze, cu saliva curgându-mi din gură, și mă găsesc aplecat de spate, nesatisfăcut, așteptând impactul ce îmi va schimba poziția. 

Nu am petrecut mult timp analizând ce se întâmplă în jurul meu. Eram eu, un petic de pământ sub picioarele mele, ceva neclar în față, în lateral drumuri ciudate, iar în spate siluete fantomatice, ce își pierdeau din intensitatea și lumina pe care le-am simțit-o cândva. 

Mi-am făcut drum prin viață scârbit de societate, scobindu-mi nasul în intimitatea mea, aruncând mucuri de țigară în capul asfaltului, torturând cu plăcere temple femeiești până la epuizare.

 Femei. Cu ură eram măcinat obsesiv de orice altceva în afară de gânduri și îmi plăcea.

 Femeia. Cum să nu îți placă să fii urât și în același timp să fii iubit cu atâta ardoare? Ea niciodată nu te va ruga să o săruți, nici măcar să o ții de mână sau să-i fii alături. 

Eram necenzurat printre nonsensurile mele, chiar dacă uneori îmi luau aerul și îmi provocau atacuri de panică. Pentru ce sau pentru cine să încerc să fiu mai bun? Sunt comod primind porția zilnică de aer de la viață, deși sunt mort de mult. 

Nu mai simt durere, când totul în jur e fals... Prezentul meu e fals.




sursă foto: http://timmilburn.com

Pretext ca să-mi vorbesc

„ ...nu te preocupa, pregătește-ți o lingură mare, căci ce e mai bun, desertul, vine întotdeauna la sfârșit.”(Mădălin Guruianu)

Sunt? M-am întrebat și astăzi în timp ce sorbeam câteva guri de soare și am înțeles că nu sunt în grădina care trebuie. Mi-am băgat rădăcinile într-un pământ putred, iar eu aștept să înfloresc... toamna.

 Mai este cineva aici? M-am întrebat și ieri, în timp ce îmi spălam trupul sub jetul de apă fierbinte, lansat la aceeași oră. Pielea arsă, ce reclamă adesea machiajul sau, din contră, întunericul,  își așteaptă cu porii deschiși ploaia ferventă. Eu sunt...

 Același om care, la 20 și ceva mărunțiș, a pus pixul jos și a răsuflat lăudăros după ce a determinat instrumentul acela de scris să-și tușească pasta, ca el, trăgând-o din toate părțile, să mânjească foi A4, înghesuind anapoda câteva cuvinte, apoi le-a numerotat în pagini și a numit trecutul său literatură.

Nu vreau să mor împreună cu acele cuvinte pe care nu am reușit să le declar. Vreau să mor fără cuvinte. Dacă omul din mine moare, Dumnezeu nu va fi dincolo de nori ca să-l aștepte. Păcatele îmi apar ca și continuări pe paginile goale de la sfârșitul fiecărei conversații eșuate. Cu un aer apatic,  mă retrag în sine doar pentru a-mi gusta ca un egoist fericirea.

M-aș ucide liniștit, crezând că a mea prezență, al meu trup și a mea gură, au schimbat oamenii pe care am încercat să-i otrăvesc de dragul unei drame. Nenorocirea lor îmi provoacă fericire. Însă mi-ar lipsi enorm vocile ce m-ar fi desconsiderat, m-ar judeca și mi-ar spurca numele pentru că am îndrăznit să înșel.

Condamat la fericire, sunt suspect de nemulțumit. Cum să mă mai înțeleagă lumea când îmi schimb ideile cu fiecare vorbă pe care ajung să o rostesc? În timp ce vorbesc, îmi reneg gândurile și regret ce am putut zice. Parcă nu sunt eu.

Urmărit de vise și coșmaruri, răzvrătit, mă răzgândesc încontinuu, doresc ceea ce am pierdut, doresc din ce în ce mai mult. Mă schimb atât de des încât simt că am pierdut jumătate din mine. Până când voi fi mai eu?

Cum am putut rata ploaia? M-am trezit cu gândurile doborâte la sol, sentimente călcate și fluturi morți pe potecile inundate. M-am trezit că sunt un alt om. Nu îmi amintesc să fii trăit în simplitatea unor sentimente clare, care să nu-mi ofere posibilitatea să interpretez lumea în felul meu. Complicațiile dramatice, fire de păr prinse în salivă, valuri de bumbac aruncate, rădăcini noi, așteptări nocive...Cum ar fi putut să fie, dacă eu, tu, noi, am fi fost de fapt doar unul?

E greu să dezlipești nenoricirea de pe tălpi. E ca o gumă fără gust, mestecată până la refuz, aruncată pentru o altă gumă, nouă, dulce. Identice în nefericirea lor. E greu să scapi de ea, odată ce ți-a prins papucul. În schimb, fericirea nu durează. La fel ca frumusețea, tinerețea, se duce numaidecât. Sunt un fericit nefericit.

 În fine, am realizat că unele persoane cer să fie mințite. Mă uit la fața lor și văd cum își așteaptă acadeaua. Nu pot concura cu așteptările lor, deși nu vreau să trăiesc pentru așteptările nimănui. Mă simt mai vinovat dacă nu mint. Apoi, degeaba îmi frec cu degetele buzele, ceea ce s-a spus rămâne, ceea ce s-a scris este. Păcat...

Sunt. Nu sunt. Sunt.

Păcat.

Mare păcat. 

sursă foto http://www.filemagazine.com/thecollection/archives/2006/09/i_am_not_here.html

Povestea omului din interior

„Puține lucruri sunt mai triste în viață ca senzația să vezi pe cineva cum pleacă după ce te-a părăsit. Să vezi cum distanța dintre corpuri se mărește până când nu mai rămâne nimic, decât spațiu gol și tăcere.”

S-a agitat vântul în lumina dulce a primăverii, instalând o dimineață rece pe acele rădăcini uscate pe care nu am reușit să le retezez de la baza trupului meu. Norii s-au strâns să râdă cu lacrimi de slutul meu chip de dimineață. Acei litri de cafea, ce îmi plutesc în stomac, nu mai reușesc să îi readucă elasticitatea, trecutul sau ce Dumnezo de lipsuri oi mai avea!

Languros îmi scot în fiecare zi capul pe geam și, cu respect, îmi flutur degetul mijlociu către cer. Sărut aerul poluat de „Bună dimineața!”, iar, ca răspuns, curentul îmi pișcă jegul de pe obraji. Nenorocită vreme de aprilie.

Baricadat în propriul trup, mi-am redus visele la simple acțiuni. Bine că, capacitatea mea de a urî a scăzut dramatic de când mi-am reînceput viața și am dedus că EU nu sunt eu. Acest eu oscilează între deziluzii și un impunător nimic.

Dar, totuși, sunt unicat. Atât de unicat încât nu seamăn nici măcar cu mine însumi. Sunt un individ normal, încât normalitatea mă face să par un om atât de deosebit, când toți aleargă după fantasmele de a deveni altcineva. Trebuie să trăim așa cum suntem.

La ce bun să caut fericire, când zâmbetul îmi crapă după ce descopăr astfel de oameni? Oameni dătători de umbră, o urticarie pe suprafața pământului, niște orbi convinși că văd... Fiecare vede ceea ce vrea să vadă. Unii aud în jumătăți de măsură. Așadar, m-am decis să fac pe orbul și să nu mai cred nimic din ceea ce văd, să fiu mut și, poate, cineva mă va lăsa să-mi cultiv grădina interioară.

Vremea asta inalterabilă îmi aduce aminte de factorul fragil ce mi-a acrit persoana. Formele unei deziluzii ce m-au ținut lipit de coapsele unei persoane, mai mult decât trebuia. Cât de bucuros mi-am făcut culcușul aproape de picioarele ei și cum nu am mai simțit nimic după ce iubirea dintre noi a devenit o simplă și apăsătoare tăcere.

În mine s-a făcut liniște după ce acele picioare lungi și-au luat papucii și au părăsit decorul, pășind apăsat pe retina mea. Centimetrii pătrați de piele s-au scuturat de atingerile acelor degete, iar așa m-am obișnuit să fiu trist sau, cel puțin, un om normal, dar fără exaltări hollywoodiene.

Obiceiurile vechi, țigări fără filtru, o pastilă efervescentă și un corn, îmi rod stomacul ca durerile de cord să nu-și strige condiția de deteriorare continuă. Țigara îmi mestecă plămânii, pastila îmi linge creierul, iar cornul acela îmi ține intestinul ocupat până găsesc vreo doză ai cărei gură nu i-am atins-o încă.

Mi-am pus viața pe un penel, câteva pete de cerneală, sperând că își va găsi un loc pe retina unuia, pentru ca întreaga lume să afle că odată, în trecut, aș fi fost capabil să iubesc. Dar întotdeauna a existat un decalaj între mine și ceilalți. Interiorul ce-l posed e atât de neatins, încât tind să cred că sunt făcut din teancuri de cărți peste care nu și-a aruncat nimeni ochii.

Nimeni nu mai are timpul necesar să îmi taie rădăcinile necrozate și să îmi coase rănile, când eu sunt încă atașat de acele coapse. Mi se freacă conștiința de marginile prăpastiei, în timp ce mi s-au agățat suvițele de trecut. Cei ce mi-au descoperit ființa, nu sunt conștienți cu ce om au de a face, și astfel putrezesc în brațele lor fără ca ei să mă înțeleagă.

Interiorul meu e praf, dar exteriorul meu sclipește împins spre alte idealuri. Din când în când, răsfoiesc aceleași pagini, înmuiându-mi degetul în scuipat, și fac mai multă dezordine în mine. Mor încet, dezgropând amintiri.

Care e rostul în a iubi pe cineva care nu poate fi găsit?


Sursă foto: http://www.flickr.com/photos/essexdiver/4959893582/sizes/l/in/photostream/

Traficant de vorbe

„Vedea lumea minunată și bizară, iar el era în mijlocul ei.” Semne bune-Neil Gaiman, Terry Pratchett

Plin de speranţă, am cutreierat drumuri adunând mizeria și mirosul greu din stațiile de metrou. Primit cu vorbe aspre, am rămas închis între cei patru pereți ai gândurilor mele, fiecăruia atribuindu-i un nume. Mă gândeam la ceea ce simt, ce caut, ce fac și ce nu pot uita nici astăzi...M-am găsit dorind lucruri ireale și atunci m-am oprit din mers. Credeam că amintirile celor din trecut mă bântuie, dar când colo eu sunt cel care caută astfel de situații revizitând acele locuri, acele persoane, acele vechi și de demult sentimente. Eu mă întorc iar și iar, purtându-mi trupul într-un iureș al singurătății ce stă să-mi scape printre degete. Nu mă întorc pentru că prezentul nu îmi priește, dar o fac inconștient, obsedat de ideea că, dacă rumeg îndestul tot ce a fost, aș putea să-l schimb...cumva. Aș putea fi altcineva. Aici sunt un traficant de vorbe, blocat în trafic de propriile lor umbre. Mint de dragul unei alte iubiri.

Nu mi-e greu să vorbesc și să spun cele mai frumoase cuvinte, atâta timp cât gândurile îmi rămân neauzite. Vorbele mele sunt calde. Încălzesc sufletele damnațiilor, înrobesc îngerii și îi atrag înspre păcat. În orice cuvânt armonios se ascunde o parte din mine. Vorbele mele îţi vor distruge singurătatea, iar șoaptele îți pot cutremura tot corpul. Prețul e un simplu sărut. O simplă privire plină de curiozitate. Spune-mi că vrei să mă auzi vorbind...

Am păstrat jurnale de când eram copil până când mâna mi-a obosit și atunci mintea a continuat să scrie. Inima mi-am împrăștiat-o bucată cu bucată și, nu demult, cineva m-a atenționat că îmi lipsește. Mi-a plăcut ideea de a fi om fără inimă...Pare atât de romantic, de ireal și totuși...are dreptate.

Tot ce am atins vreodată se va întoarce împotriva mea, jupuindu-mă. Toate mărunțișurile ce mă întregesc vor căuta într-o bună zi inima pe care nu o mai posed, iar atunci potopul se va naște sub mine, înecându-mă. Se vor uni destine sub ochii mei mizerabili și toți se vor grăbi să îi asalte cu felicitări, când eu voi rămâne neclintit sub umbra marelui meu trecut de veteran. Poate am iubit prea mult și acum am înțepenit. Toate ființele acestea ce îmi sunt dragi sug cu paiul lutul din mine, iar mizeria ce le-o dăruiesc e o altfel de iubire, vine în mod natural ca sinceritatea unui bețivan notoriu. Dacă am înnebunit, nu a observat nimeni. Voi avea parte de cea mai măruntă moarte, sunt sigur.

Capabil sunt de orice, cel puțin asta cred. Sunt diferit. Sunt ceva ce nu poate fi divizat de el însuși. Aștept să adoarmă prezentul...Vreau ca el să mă iubească, cum eu îl iubesc. Să vorbească așa cum arunc eu cuvintele înspre el. Voi vorbi pentru o singură persoană, deși iubesc încă trei. Voi nega ce am făcut, ce am citit din privirea acea rece cu care m-am întâlnit ultima dată. Poftim dovezi, sunt nebun. Părăsește-mă, viață! M-am pedepsit destul visând fără încetare.

Păstrez doar clipele frumoase, rețin amintiri și culeg cuvinte pentru ca în final să pot scrie memoriile unui om fără minte, om ce a iubit neîncetat patru persoane...Cândva, omul acela am fost chiar eu.

Omagiu adus trecutului

„Ce gânduri urâte şi supărătoare se pot ridica la suprafaţă, dacă nu le înăbuşi.” Alice Munro

Cu fantomele trecutului meu m-am ținut de mână și m-am plimbat în cercuri sub un cer ce stă mereu să se scurgă peste mine, peste orașul în care eu mă simt ca un intrus. Am alergat după umbrele personalităților mele și nu am realizat nimic, mi-am agitat inima degeaba și apoi am pierdut-o. Am mințit lumea și m-am mințit pe mine însumi în timp ce, cu una dintre acele fețe, făceam dragoste cocoțată pe o movilă de rahat. Îmi aveam culcușul în brațele plapumei mele sub care am creat fantezii pe moment și urlam cât mă ținea gura, însă nimic pur nu ieșea la suprafață din mine după ce închideam ochii.

Gânduri neplăcute îmi ciupesc terminațiile. Durerea ce m-a pătruns și-a făcut datoria producând valuri bruște de schimbare, iar visele unui trecut altfel și-au redus intensitatea într-un final.

...Frigul îl iubesc, chiar și atunci când îl urăsc. Recunosc, voluntar mi-am lepădat în fața sa hainele. M-a prins un moment între degete și mi-a intrat sub piele, iar de atunci oasele încă îmi foșnesc în corp. Nu am înțeles de ce a curs sânge și cum de am reușit să pătez copilăria unui adult. Nu am înțeles de ce toate s-au schimbat după ce am tras prima linie albă. Nu am înțeles cum doar azi știu că nu am făcut nimic altceva în acest timp decât să-mi pierd vremea încercând să înțeleg ceva ce nu avea niciun sens.

Acesta e ultimul meu cântec închinat trecutului. Un ultim omagiu pentru cel ce și-a vârât coada în acest prezent când ar fi trebuit să treacă. Versurile albe și fumul de țigară, supt de pe hainele străinilor cu care mi-am șters buzele, mi se desprind în fâșii de pe creier.

Am ticsit fiecare notă lemnoasă de trecut, fiecare vers compus din cuvinte pe care doar anumite persoane reușesc cu adevărat să le înțeleagă,fiecare nuanță ce mi-a colorat liniile ridurilor acoperite cu un fard vechi, fiecare pauză a unei conștiințe ce nu mai există cu o oarecare urmă de regret...Toate se opresc aici.

Am decis să mă dau bucată cu bucată până când nu va mai rămâne nimic vechi în mine. Amintirile ce mi-au făcut obrazul să crape de rușine le voi împărtăși fără să mă gândesc de două ori. Trupul josnic, în care și-au băgat atâția colții, l-am curățat în jeturi de apă fierbinte și multă lumină, dar a rămas la fel de avariat în păcate încât mi s-a făcut greață să-l mai port. Duhnește a boală și regrete. Accept orice de la căldură la nebunie pură pentru a-l vindeca.

Mi-e silă să îmi mai plâng de milă.

Sunt aici... Alunec în prezent pe o inimă ce nu e de gheață.

Ce ar trebui să fac şi ce nu ar trebui să simt

În loc să-mi amorțească gândurile, alcoolul, o singură bere nefiltrată, îmi chinuie mintea divizată și îmi scoate la suprafață natura contradictorie. Ştiu ce ar trebui să fac şi ce nu ar trebui să simt. Ştiu că sunt deja beată... Sunt beată de fericire!

Mă uit înapoi şi parcă ceea ce a fost atunci, în vremea aceea de mult apusă, e ireal. Eu nu aş putea fi capabilă de asemenea lucruri. Şi mai ştiu că era să confund pentru o clipă fericirea cu iubirea din cauza unei beri. Doar de atâta am nevoie pentru a mă lăsa pradă sentimentelor. O bere sorbită strop cu strop s-a scurs în stomacul meu înfometat de câteva zile. Mi-a răvăşit mintea şi, dacă nu reuşeam să îmi opresc cumva gura, mărturiseam că iubesc...

Acum aş putea crede că iubesc repede, la fel de repede cum am topit acea halbă cu bere pusă între degetele mele de o chelneriţă subţirică, probabil blondă (am şi uitat), pe ai cărui şorţ scria „Ursus”. Aş putea crede că ascund multe în interiorul acesta negru şi că doar alcoolul mă poate da de gol...Aş putea crede că acum e momentul în care pot să-mi înşirui toate secretele. Ascultă-mă! De ce nu mă asculţi? Nu mai aud muzica, dar ştiu că e rock. Îţi tace gura, deşi îţi văd buzele alea mişcându-se pe ale mele. Ochii ţi-s închişi. Cine a spus că mă poţi săruta atât de bine?!

Nu mi s-a tăiat niciodată filmul. De aceea am mai cerut încă o bere. Mi-am fluturat mâna în aer până când mi-a luat-o în vizor chelneriţa. Am terminat comanda cu un rânjet seducător de nelalocul lui. Oare a observat când mi-au căzut ochii, doar pentru o secundă, pe decolteul ei? Eh...

Mi-am rotit capul către ceilalţi. Am continuat într-o dezordine de râsete, dezorientată pe alocuri când pierdeam firul evenimentelor petrecute undeva în trecutul târziu al unui prieten, dintre cei de la masă. Nu conta. Nu şi-a dat seama. Eu nu pot vorbi, nu încă. Gura mea a rămas sigilată de alte buze. Tăcerea mea ascundea gânduri, focuri de artificii în minte. Cu ochii ofiliţi am cedat săruturilor şi am aşteptat să consum din nou. Între o gură de bere şi o alta, am căzut meditativ pe faţa lui. I-am studiat ochii, sprâncenele, nasul, obrajii, gura, firicelele de sub de ea. Toate îmi par atât de cunoscute. Parcă le-am mai atins cândva... Sus, în timp ce stăteam îmbrăţişaţi într-un pat scăldat în întuneric. Şi încă le doresc.Aşa că mi-am întins mâinile şi i-am cuprins faţa. Ne-am împreunat privirile. Îmi place. Mi-ar plăcea să fug între două etaje continuu, neajutorată să adun mizeria de pe scări pe şlapii mei albi şi să risc.

- Încă un rând, te rog.

Rrrrrrrrupe tăcerea! Trebuie să opreşti cumva acest spectacol, altfel mă voi prăbuşi la pământ şi nu voi mai ştii de mine. Mă simt ciudat de bine aici, în preajma ta. Accelerează şi du-mă acasă cât mai repede! Aud muzica în mine urlând, fiori cu note cântate la o chitară... Dezbracă-mă! Mi-e cald (şi tu ştii că mie niciodată nu mi-e cald), circulă dorinţe în mine. Vino mai aproape. Am ceva să-ţi spun. Mai bine acum decât mai târziu, când mă voi îndrăgosti de tine... Te-am minţit. Sărută-mi lobul urechii, deşi nu pot să mă decid dacă îmi place sau nu, dar azi voi face ce îmi vei spune să fac. Azi sunt a ta. Apropie-ţi trupul cald, atinge-mă şi descoperă-mi gemetele pe care le ascund sub haine. Sunt acele gemete ce ar putea umple golul din mine sau măcar îl poate justifica. Desparte-mi braţele, picioarele şi aşează-ţi greutatea peste mine. Plimbă-ţi degetele aspre deasupra mea şi nu te opri când vei simţi că tresarrrrr... Îmi este dor să consum altceva decât o bere.

Dar știu cum trebuie să mă comport, ce am voie să fac şi să simt. Februarie...Vară. Riscul, fericirea, poate e undeva între cele două.

Cu o singură persoană în minte.

„Viața e o serie de acțiuni generatoare de vise și regrete. Dacă e să cântărim rezultatele, devenim triști.”

Nu demult, era să-mi scape trecutul printre degete. O clipă de neatenție și era să cadă făcându-se una cu pământul. Nu știam că, dacă reușești să aduni atâtea speranțe pentru viitor, riști să se desprindă trecutul de pe tine. Nu am mai așteptat să îmi aduc aminte de ieri, de fericirea care mi-a făcut inima să se revolte cu bătăi necontrolate. Când l-am prins, am simțit o dezordine în mine, de parcă ceea ce eram a stat să dispară. L-am sărutat ca un nebun când l-am zărit intact. L-am repus alături de sentimentele de ură pe care le-am ridicat cândva, apoi mi-am continuat drumul cu stângăciile mele.

Nu îmi imaginez cum ar fi viața mea fără a nu mă gândi înapoi. Îmi place să cred că nu regret nimic, deși găsesc atâtea lucruri pe care le-aș fi făcut altfel. Analizez încontinuu, mă remodelez, creez scenarii, dramatizez, încerc să înțeleg. Nu regret, doar mi-e teamă că mă va uita. Mi-e teamă că dorul ce se naște în mine nu e reciproc, el să fi uitat cine a fost lângă mine și ce am fost eu când eram împreună.

Derulez filme și mă ciupesc când visez fără să mă gândesc la consecințe. Visez ciudat. Visez puțin. Timpul trece... Mă îndoaie, îngână amintiri și sentimente prăfuite. Nu mă mai cunosc, nu îl mai cunosc.

Glasul impunător pe care mi se pare că îl aud printre blocurile de gânduri sumbre mă face și mai confuz. Poate dacă aș îndrăzni să îl caut, mi-ar plesni corzile vocale de îndată ce mi-aș despărți buzele. Poate îmi voi pierde mințile în liniștea asta. Nebunia pe care o aștept cu atâta ardoare va ieși din mine ca o vomă necesară. Simt că această carieră în autodistrugere devine un clișeu.

Îmi strâng corpul în brațe și aștept să mă încălzesc. Blocat de la inimă în sus, în mijlocul unui prezent amorf, plictisit din cale afară, duc dorul celui de demult, știind că nu o să-l revăd prea curând aplecat peste trupul meu, suflându-mi demnitatea ca și cum ar fi doar praf.

Toți îmi păreți la fel. Semănați cu el. Aceleași buze, același păr negru în care mi-aș putea încâlci cu ușurință degetele, aceleași gesturi...sau poate nu. Neajutorat îmi întorc capul după toți. Umbre de care m-aș putea îndrăgosti până la urmă. Inima îmi tresare... Mă îndrăgostesc de tristețea pe care am colectat-o de pe aici, din locurile prin care mi-am decolorat sufletul. Vina mea e că m-am crezut nevinovat până acum, când eu...EU trebuia să tac.