Gand la miezul noptii

Totul explodează în urma mea, producând dezastre umede cu sânge proaspăt. Îmi număr prietenii realizând cu stupoare că încet, încet s-au pierdut râzând în fumul ieftin de smoke.

Imparțial zâmbesc în van la fiecare șoaptă ce o resimt de pe marginea turnului pe a cărui structură destinul m-a înălțat. Marginea sa ruginită mă duce în delir, înăbușitându-mă în gânduri nevrotice. Refuz...trebuie să trăiesc.

Desi totul bate înspre ruine, realizez că am dreptate. Nimic nu e perfect, oricât am trage de sfori ca să ridicăm la final lumea în picioare, aplaudând zgomotos.

Rămân așa cum sunt, deși uneori mă încurc în cuvinte, deși alteori mă trezesc cântând fals pe o piesă sau, pur și simplu, sunt prea naivă și cred în toți; și iar și iar revin să-mi număr prietenii, iar ei se pierd în fumul ieftin de smoke.

Pentru tine, eu

Eman vicii,
Spulber vise,
Devorez planuri,
Schimb principii,
Colorez in gri sentimente,
Sufoc pasiuni,
Brodez idealuri noi,
Scuip naivitate la orice pas,
Ador unicitatea,
Sunt nebuna.

Shhht!(soptind)viata mea nu e scrisa intr-un catastif...De ce sa ne tratam cu pastile de zahar? Priveste-ma si spune-mi ce vezi!

Sunt deschisa in fata ta si...
totusi in paginile ce ti le ofer sunt atatea nimicuri
ascunse sub niste cuvinte scrise sa te incurce.
Citeste-ma atent! Nu-mi fuseri sentimentele...

Pledez VINOVAT!

Ieri ti-am cuprins in maini corpul anorexic...Cu buricele degetelor iti masam usor slefuitele forme,admirand delicatetea cu care ai fost inzestrata.

... Si atunci te-am prins avar de gat...O dorinta incontrolabila s-a instalat in corpul meu brodat cu mii de defecte,impingandu-ma sa profit de himerica ta substanta.
M-am asezat comod pe canapea,acolo unde urma sa fie locul faptei,inspectand ca un nemernic fiecare colt care mi-ar fi putut trada urmatoarea actiune. Nu voiam ca cineva sa te scape din unghile mele proaspat lacuite.

Te-am asezat ferm,dar totusi grijuliu,pe picioarele mele imperfecte.Iti admiram splendoarea trista, data de tacerea din camera ta captusita cu burete in care erai condamnata sa traiesti.

Ma simteam dator sa rup sigiliul tacerii.Iti urmaream de sus pana jos sistemul complicat si...fara sa ezit,am violat linistea molestandu-ti fiecare coarda.Gemeai sub presiunea degetelor mele aspre,urland cand apasam inconstient pe gatul tau firav.Imi intensificai pofta nebuna prin sunetele virgine pe care mi le ofereai.

Erai doar tu si ,mult mai pierdut in subconstient, eu...

Astazi...

M-am obisnuit sa adaug "..." in relatarile mele.E ca si cum acolo ar fi un oftat,o parte melancolica din mine ce ramane imprimata in trei puncte perfecte.
Ma intreb ce as putea sa scuip in cuvinte astazi din mintea mea bolnava... Sa vorbesc despre incapacitatea auzului meu de a descifra o propozitie venita de la un interlocutor,mult prea neatent pentru a observa dezinteresul sau fruntea-mi incretita de neintelegere asupra conversatiei aparent bulversanta? Nu...
Prefer sa vorbesc despre obisnuita.

M-am obisnuit sa fiu in centrul atentiei,desi mai mereu incerc sa trec neobservata.
M-am obisnuit sa cred ca nu sunt singura,desi de ani de zile imi lipseste o familie.
M-am obisnuit sa zambesc pentru a da impresia celorlalti ca stiu sa traiesc;fericirea mea e inghemuita in corp,imbolnavindu-se la fiecare tipat tacit cicatrizat in idealuri.
M-am obisnuit sa fiu apatica, nascocesc ineptii; am obosit sa am o viata dependenta de logica.Ne-am invatat sa punem indigo sub fiecare traire,doar pentru a ne indopa cu vise.
M-am obisnuit sa am deficente in diferite domenii...poate de aceea esafodajul meu e asa de instabil.Am devenit avida,scufundata in letargie...Taci!Ai putea sa imi perforezi balonul de sapun pe care il am inca din copilarie.Lasa-ma sa traiesc in paradigmele mele...

O alta zi in paradis

Astăzi am vrut să te revăd...oricât am încercat să îmi ridic mușchii feței, zâmbetul cădea, într-un final, în infinit.

Am coborât cele 180 de trepte, care mă despart de angoasa semenilor mei, îngreunându-mi acțiunea cu gânduri, ce-mi infectau mintea cu o promptitudine dureroasă. La ultima treaptă un gând sinucigaș îmi fulgeră subtil creștetul. Am refuzat să îl dezvolt pentru o sinucidere perfectă.

Am întins mâna și, cu un ultim oftat, am deschis cutia postală. Era încă o dată goală. Privirea mătura fiecare colțișor și a rămas acolo pentru câteva secunde, golindu-mi sângele din creier, până când albul îmi acoperii ochii obosiți. Îmi împing mâna pe frunte...Ard...Nu! Nu voi urca 10 etaje pentru a plonja într-un pat aspru pe al cărui cearceaf s-au tăvălit atâtea vieți.

Ies din bloc, blestemând în urma vecinii ce, în plină criză de bani și timp, refuză să plătească reparația liftului.

Aer...plămânii mei sunt încă sănătoși la câte kilograme de fum inhalez pe zi.

Atâția oameni trec în stoluri în drumul meu... Mă simt mai singură când, fără să vreau, îi despart. Blocuri, nori, mașini, parabolici, role, ferestre deschise, furnici, garduri... M-am așezat pe o bancă și scriu mesaje... Până acum sunt 8. Ascult radio, schimbând mereu frecvența, muzică comercială infectă. Doar beat-uri ratate.

Îmi revăd de drum. Țânțarii au invadat orașul, făcându-mă să dansez pe muzica lui Lili Sandu. Aparent pot să merg scriind mesaje... mă împiedic de obicei când vorbesc cu persoanele, însă când scriu parcă al 3-lea ochi este larg deschis pentru vizualizarea obstacolelor.

Un alt vechi gând îmi apare în minte. Pe acesta am reușit să îl vizualizez în detalii: Mă văd într-o mașină, lumini subrede de faruri îmi înțeapă ochii, un sunet forțat de roți încinse se aproprie anevoios către mine. Urmează sărutul pasional al mașinăriilor devoratoare de oxigen, de timp, de vieți. Și atunci...timpul se reduce substanțial: văd șuruburi și bucăți de metal cum taie violent bulele de aer, găsindu-și locul prin mintea mea complicată; văd moartea cum coboară, învăluită de nori negri, chiar pe capota mașinii în chinuri. Apoi mă întreabă: Vrei să mori sau să trăiești?

Un sunet asurzitor mă aduce la realitate...În mersul meu mortuar m-am oprit pe zebră,  încercând să găsesc un răspuns. Înjuriile cursive ale șoferului nervos mi-au stricat ambianța de scris. Mă opresc...

Te iubesc...printre vise

Iar atunci fara mila am rabufnit si
in undele strigatului meu am speriat tot praful
ce se intindea pe ochii tai.
-Te iubesc!

...

-Ce e?Sangele clocoteste in mine.De ce sa ma opun?
Vreau sa ma infruct din sentimentele tale,
vreau sa imi pun papilele pe ele si sa le simt arsura.

Tu refuzai sa imi vorbesti.Pareai plictisit de peisajul
ce il pictam in fata ta.
Naivitatea,copilul din mine,in picuri a inceput sa-mi curga pe fata
lubrifiínd corneea in drumul sau,ducandu-ma in disforie.

-Inchide ochii,nu vreau sa ma pierd iar in albastrul lor,
caci ma vor impinge sa tac,inghitind cuvintele odata cu saliva.
Nu mai rade,opreste-te!Ia mana de pe gura mea...trebuie sa stii!
Atatea sentimente imi fac trupul sa tremure in franghiile ce il
sustin. Un intreg sistem de ate am pe mine
(uneori ma impiedic in ele,zambetul cazandu-mi de pe fata),
o marioneta ce danseaza datorita slabiciunii ce ti-o poarta.

Te priveam cu indiferenta,desi totul in mine
vibra in privirea ta tacita.

Tu dormeai dus,langa mine,obosit de la iubirea
ce mi-ai etalat-o aseara,zambeai in vis,
iar eu ma macinam in gand...

Păpușa de porțelan

E rece. Simt cum vântul îmi cercetează trupul,vrăjit probabil de frumusețea pe care încă o mai păstrez. Îmi scarpină violent trupul, dar nu tremur căci îmi aduc aminte de tine...

Era o zi superbă, iar soarele încălzea pământul și cerul în același timp. Într-o casă, un păpușar a lăsat pensula jos și mi-a zâmbit. Eram gata. M-a întors către oglindă să mă văd. Lângă oglindă stătea o femeie gravată pe hârtie, un înger. Semănam izbitor. „Ești perfecțiunea ireală!” mi-a șoptit.

Atunci te-a chemat la el...podeaua a început să cânte sub pașii tăi mici, neîndemânatici, dar plini de energie. M-a luat în mâini cu grijă, mi-a aranjat rochița nouă și mi-a lustruit cu degetul obrazul stâng. Îi simțeam fiecare bătătură din palmă și umflăturile de pe deget, apoi, cu dragoste, m-a așezat în brațele tale.

Tu m-ai cumpărat cu un simplu sărut, când el te-a întrebat ce primește în schimb, apoi am pornit în goană spre lumea ta.

„Te iubesc”, îmi șopteai ca să nu te audă portretul din tabloul ce domina camera-aceeași femeie cu ochii albaștri; îmi pieptănai cu drag părul, apoi îl împleteai punându-mi bentița mea preferata roșie, îmi vorbeai și mă întrebai zâmbinând ce doresc să port în acea zi. Îmi făceai ceai și mă așezai frumos pe scaunul acela moale, comunicam cu gândul și zâmbeai dusă în reflexia porțelanului meu alb.

Însă tu...ai gasit partea lăcuita a timpului mai interesantă, l-ai luat lângă tine, ornându-l cu pelerina mea, proaspăt tăiată din fața de masă cea nouă, și ai început să-l plimbi cu tine la orice pas vorbindu-i că vrei să crești mare. M-ai lăsat în ghearele fratelui tău mai mic, care mi-a marcat cu cerneală mânuța fină. A schițat pe mine trasee, știind propabil că în interiorul meu se află tinerețea, copilăria, tezaurul pe care tu apoi l-ai adăpostit în cutia plină de cuburi, căluți de lemn și ceșcuțe verzi de ceai.

Rochița mi-e murdară, iar ultima oară când a scormonit prin cutie un papuc roșu mi l-a luat Adolf, câinele familiei ce l-ai lăsat în sanctuarul nostru. Mi-a adulmecat părul, a simțit iubirea pe care încă ți-o port, m-a luat cu dinții de păr și m-a legănat brutal prin cameră, până când tu, desprinzându-te de buzele iubitului tău, l-ai mustrat că v-a deranjat. M-ai prins anevoios de picioare, înghesuindu-mi viața în partea superioară a corpului. Râzând trăgeai de mine, iar Adolf, voios, trăgea în cealaltă parte, reușind să-mi smulgă o mare parte din păr.

Cred că te-ai îndurat sau poate el te-a chemat înapoi în pat, zicându-ți că e gol și că nu merită să aștepte până ce joaca se va termina. Puțin știai că el urma să-ți fure și ultima bucată de copilărie, căci pentru EL timpul avea granulele numărate în clepsidră...

De departe, Adolf a fost chemat, așa că m-a uitat complet când mirosul mâncării i-a gâdilit receptorii. M-a lăsat jos, însă am reușit să te văd cum te îndepărtezi cu pași grăbiți de mine, alergâng spre el, cum ți-ai repezit mâna către haină, lepădându-te de ea ca de un păcat dinaintea preotului. Vedeam picioarele metalice a patului care parcă urmau a se surpa în ritmul mișcărilor voastre simulacre. Urletele tale îmi mușcau din inocență, ochii mei de sticlă își pierdeau claritatea, ca o fantasmă îți găseam trupul cum se mișcă haotic în lumina difuză. Grosolan te-a cuprins de mijloc, lăsându-te fără gânduri, rănindu-te iar și iar. Sufletul de copil plângea în mine. Nu înțelegeam de ce camera era divizată în sentimente de durere și de iubire, de ce urletele tale se intensificau necontrolat și nimeni nu te salva.

Eu am rămas într-un colț de cameră, cu privirea către patul tău... Am văzut când l-ai pălmuit atunci când a zis că trebuie să plece pentru patrie, am văzut cum podeaua se umfla de la lacrimile pe care le vărsai în fiecare zi, cum înnebuneai parcă când vedeai că formele ți se schimbă, rotunjindu-te ușor, am simțit necunoașterea cum înăbușea orice pasiune ducându-te spre nebunie, când...

...în haine verzui, sub o simplă siglă, scăldat în sânge, va cădea la poalele timpului, lăsând pușca jos. În jurul său gloanțele vor penetra și bulele de aer, fracturând în drumul lor  cordonul spre sufletul său, ucigând speranțe, născând urlete de durere, trăgând cortina peste corpul său muribud și îl va îngropa în întuneric.

...am auzit pentru prima dată un râset. Vibra la sclipirile de îngeri ce se roteau în jurul ei. Podeaua a început din nou să se miște sub primii ei pași, ajutând-o parcă să meargă. Odată, era gata să mă găsească ascunsă după ghiveciul de ficus. M-a privit cu ochii ei albaștri, curioși, însă tu ai luat-o în grabă îndepărtând-o de mine, trântind ușa în urma valizelor grele pline cu ce ai crezut tu că era important.

De atunci, singura căldură pe care o simt în corpul acesta fără inimă e speranța că te vei întoarce după mine. Aștept, cu un ochi spart, ca lumea de afară să se liniștească. Aud tropotele cailor cum bat drumul unison cu pașii obosiți ai oamenilor, iar umbre de păsări, fără forme grațioase, dansează pe podeaua mâncată de carii. Am mai văzut soldați controbăind prin casă, distrugându-ți patul. Peretele ce mă protejează stă să cedeze măcinat de vântul de război. Cade spre pământ o cărămidă... doar câțiva centimetrii o despărțeau de mine și-mi spărgea cu nesăbuință trupul în mii de cioburi, disipându-mi căldura.

Desi camera nu mai e aceeași, e acoperită de praf și lumina o pătrunde pe ici colo, sper să vii, să mă regăsești. M-am împotrivit vântului și n-am vrut să plec capul în fața sa. Rămân aici pentru tine, oricât de mult timp ar trece odată cu mine.

 (Edited 10.10.2013)