Astăzi am vrut să te revăd...oricât
am încercat să îmi ridic mușchii feței, zâmbetul cădea, într-un final, în infinit.
Am coborât cele 180 de trepte,
care mă despart de angoasa semenilor mei, îngreunându-mi acțiunea cu gânduri, ce-mi
infectau mintea cu o promptitudine dureroasă. La ultima treaptă un gând
sinucigaș îmi fulgeră subtil creștetul. Am refuzat să îl dezvolt pentru o
sinucidere perfectă.
Am întins mâna și, cu un ultim
oftat, am deschis cutia postală. Era încă o dată goală. Privirea mătura fiecare
colțișor și a rămas acolo pentru câteva secunde, golindu-mi sângele din creier,
până când albul îmi acoperii ochii obosiți. Îmi împing mâna pe frunte...Ard...Nu!
Nu voi urca 10 etaje pentru a plonja într-un pat aspru pe al cărui cearceaf
s-au tăvălit atâtea vieți.
Ies din bloc, blestemând în urma
vecinii ce, în plină criză de bani și timp, refuză să plătească reparația
liftului.
Aer...plămânii mei sunt încă
sănătoși la câte kilograme de fum inhalez pe zi.
Atâția oameni trec în stoluri în
drumul meu... Mă simt mai singură când, fără să vreau, îi despart. Blocuri, nori,
mașini, parabolici, role, ferestre deschise, furnici, garduri... M-am așezat pe
o bancă și scriu mesaje... Până acum sunt 8. Ascult radio, schimbând mereu
frecvența, muzică comercială infectă. Doar beat-uri ratate.
Îmi revăd de drum. Țânțarii au
invadat orașul, făcându-mă să dansez pe muzica lui Lili Sandu. Aparent pot să
merg scriind mesaje... mă împiedic de obicei când vorbesc cu persoanele, însă
când scriu parcă al 3-lea ochi este larg deschis pentru vizualizarea obstacolelor.
Un alt vechi gând îmi apare în
minte. Pe acesta am reușit să îl vizualizez în detalii: Mă văd într-o mașină,
lumini subrede de faruri îmi înțeapă ochii, un sunet forțat de roți încinse se
aproprie anevoios către mine. Urmează sărutul pasional al mașinăriilor
devoratoare de oxigen, de timp, de vieți. Și atunci...timpul se reduce substanțial:
văd șuruburi și bucăți de metal cum taie violent bulele de aer, găsindu-și locul
prin mintea mea complicată; văd moartea cum coboară, învăluită de nori negri, chiar
pe capota mașinii în chinuri. Apoi mă întreabă: Vrei să mori sau să trăiești?
Un sunet asurzitor mă aduce la
realitate...În mersul meu mortuar m-am oprit pe zebră, încercând să găsesc un răspuns. Înjuriile
cursive ale șoferului nervos mi-au stricat ambianța de scris. Mă opresc...
1 comentarii:
"Atatia oameni trec in stoluri in drumul meu, ma simt mai singura cand ,fara sa vreau, ii despart"
f faina idee...
Trimiteți un comentariu