Păpușa de porțelan

E rece. Simt cum vântul îmi cercetează trupul,vrăjit probabil de frumusețea pe care încă o mai păstrez. Îmi scarpină violent trupul, dar nu tremur căci îmi aduc aminte de tine...

Era o zi superbă, iar soarele încălzea pământul și cerul în același timp. Într-o casă, un păpușar a lăsat pensula jos și mi-a zâmbit. Eram gata. M-a întors către oglindă să mă văd. Lângă oglindă stătea o femeie gravată pe hârtie, un înger. Semănam izbitor. „Ești perfecțiunea ireală!” mi-a șoptit.

Atunci te-a chemat la el...podeaua a început să cânte sub pașii tăi mici, neîndemânatici, dar plini de energie. M-a luat în mâini cu grijă, mi-a aranjat rochița nouă și mi-a lustruit cu degetul obrazul stâng. Îi simțeam fiecare bătătură din palmă și umflăturile de pe deget, apoi, cu dragoste, m-a așezat în brațele tale.

Tu m-ai cumpărat cu un simplu sărut, când el te-a întrebat ce primește în schimb, apoi am pornit în goană spre lumea ta.

„Te iubesc”, îmi șopteai ca să nu te audă portretul din tabloul ce domina camera-aceeași femeie cu ochii albaștri; îmi pieptănai cu drag părul, apoi îl împleteai punându-mi bentița mea preferata roșie, îmi vorbeai și mă întrebai zâmbinând ce doresc să port în acea zi. Îmi făceai ceai și mă așezai frumos pe scaunul acela moale, comunicam cu gândul și zâmbeai dusă în reflexia porțelanului meu alb.

Însă tu...ai gasit partea lăcuita a timpului mai interesantă, l-ai luat lângă tine, ornându-l cu pelerina mea, proaspăt tăiată din fața de masă cea nouă, și ai început să-l plimbi cu tine la orice pas vorbindu-i că vrei să crești mare. M-ai lăsat în ghearele fratelui tău mai mic, care mi-a marcat cu cerneală mânuța fină. A schițat pe mine trasee, știind propabil că în interiorul meu se află tinerețea, copilăria, tezaurul pe care tu apoi l-ai adăpostit în cutia plină de cuburi, căluți de lemn și ceșcuțe verzi de ceai.

Rochița mi-e murdară, iar ultima oară când a scormonit prin cutie un papuc roșu mi l-a luat Adolf, câinele familiei ce l-ai lăsat în sanctuarul nostru. Mi-a adulmecat părul, a simțit iubirea pe care încă ți-o port, m-a luat cu dinții de păr și m-a legănat brutal prin cameră, până când tu, desprinzându-te de buzele iubitului tău, l-ai mustrat că v-a deranjat. M-ai prins anevoios de picioare, înghesuindu-mi viața în partea superioară a corpului. Râzând trăgeai de mine, iar Adolf, voios, trăgea în cealaltă parte, reușind să-mi smulgă o mare parte din păr.

Cred că te-ai îndurat sau poate el te-a chemat înapoi în pat, zicându-ți că e gol și că nu merită să aștepte până ce joaca se va termina. Puțin știai că el urma să-ți fure și ultima bucată de copilărie, căci pentru EL timpul avea granulele numărate în clepsidră...

De departe, Adolf a fost chemat, așa că m-a uitat complet când mirosul mâncării i-a gâdilit receptorii. M-a lăsat jos, însă am reușit să te văd cum te îndepărtezi cu pași grăbiți de mine, alergâng spre el, cum ți-ai repezit mâna către haină, lepădându-te de ea ca de un păcat dinaintea preotului. Vedeam picioarele metalice a patului care parcă urmau a se surpa în ritmul mișcărilor voastre simulacre. Urletele tale îmi mușcau din inocență, ochii mei de sticlă își pierdeau claritatea, ca o fantasmă îți găseam trupul cum se mișcă haotic în lumina difuză. Grosolan te-a cuprins de mijloc, lăsându-te fără gânduri, rănindu-te iar și iar. Sufletul de copil plângea în mine. Nu înțelegeam de ce camera era divizată în sentimente de durere și de iubire, de ce urletele tale se intensificau necontrolat și nimeni nu te salva.

Eu am rămas într-un colț de cameră, cu privirea către patul tău... Am văzut când l-ai pălmuit atunci când a zis că trebuie să plece pentru patrie, am văzut cum podeaua se umfla de la lacrimile pe care le vărsai în fiecare zi, cum înnebuneai parcă când vedeai că formele ți se schimbă, rotunjindu-te ușor, am simțit necunoașterea cum înăbușea orice pasiune ducându-te spre nebunie, când...

...în haine verzui, sub o simplă siglă, scăldat în sânge, va cădea la poalele timpului, lăsând pușca jos. În jurul său gloanțele vor penetra și bulele de aer, fracturând în drumul lor  cordonul spre sufletul său, ucigând speranțe, născând urlete de durere, trăgând cortina peste corpul său muribud și îl va îngropa în întuneric.

...am auzit pentru prima dată un râset. Vibra la sclipirile de îngeri ce se roteau în jurul ei. Podeaua a început din nou să se miște sub primii ei pași, ajutând-o parcă să meargă. Odată, era gata să mă găsească ascunsă după ghiveciul de ficus. M-a privit cu ochii ei albaștri, curioși, însă tu ai luat-o în grabă îndepărtând-o de mine, trântind ușa în urma valizelor grele pline cu ce ai crezut tu că era important.

De atunci, singura căldură pe care o simt în corpul acesta fără inimă e speranța că te vei întoarce după mine. Aștept, cu un ochi spart, ca lumea de afară să se liniștească. Aud tropotele cailor cum bat drumul unison cu pașii obosiți ai oamenilor, iar umbre de păsări, fără forme grațioase, dansează pe podeaua mâncată de carii. Am mai văzut soldați controbăind prin casă, distrugându-ți patul. Peretele ce mă protejează stă să cedeze măcinat de vântul de război. Cade spre pământ o cărămidă... doar câțiva centimetrii o despărțeau de mine și-mi spărgea cu nesăbuință trupul în mii de cioburi, disipându-mi căldura.

Desi camera nu mai e aceeași, e acoperită de praf și lumina o pătrunde pe ici colo, sper să vii, să mă regăsești. M-am împotrivit vântului și n-am vrut să plec capul în fața sa. Rămân aici pentru tine, oricât de mult timp ar trece odată cu mine.

 (Edited 10.10.2013)