M-am ratacit incet printre frunzele de conifere,fugind pe cararile acoperite strategic de crengi cu panze de paianjen. Fugeai si tu,iar in urma ta miscarile pamantului dezarmau creaturile spre retragere si in final...pe mine.
Picioarele refuzau sa mai inainteze,glas nu aveam sa te chem inapoi...Ai plecat in graba lasandu-ma, fara aer, undeva departe in urma ta.
Ca un cadavru m-ai lasat la umbra unui copac batran pe a carui scoarta era brodata inima altor trecatori,sperand ca viermii sa-mi adaposteasca fiinta inauntrul lor cat mai repede,ca toata slabiciunea mea sa decada,ramanand doar singura structura tare din mine,scheletul.
Inima mi s-a mutat din piept in crestet,unde batea mai energic ca niciodata. Vedeam cum ultimele raze de soare se zbat, in agonia timpului, sa nu fie inghitite de dealul ce domina regiunea...Ochii mei isi schimbau culoarea vizionand zadarnica lupta,respiratia incepea sa se stabilizeze pe un ritm lent,blocand orice lacrima ,orice suspinare puerila,iar apoi sufletul s-a simtit pregatit sa-mi ridice trupul,sa-l impinga spre drumul acoperit de frunze.
Am facut primii pasi...am realizat ca am nevoie de tine,am inghitit distanta si mi-am spus ca oriunde ai fi te pot gasi,ca apoi sa te pot lua de mana,sa fim doar noi... si atat.
Printre copacii batrani si uscati,viata mi s-a strans in mine...aveam pumnii stransi,fiind gata sa dobor orice si pe oricine daca ar indrazni sa ma abata de la drum...
In ultimele raze,scaldata in ceata vie din ochii mei,o silueta ma astepta. Fara nici un cuvant,si-a intins aripile risipind praful neintelegerilor mele si m-a cuprins in brate de indata ce am reusit sa-i vad fata. Mi-a sarutat ridurile fruntii ,netezind fruntea inspre primordiala ei forma,iar inima,de buna voie,a coborat in chilia ei de zvarcolire zilnica.
..."Pe unde ai ramas,prostanaco?Te astept de ceva vreme aici...Hai da mana sa plecam.Nu mai fugim...mergem incet.Nu vreau sa obosesti."...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu