Upgraded novel

(Later edit 28.11.2013: Pentru S. H. oriunde te-ai afla...)

Alerg, alerg și iar alerg, condus doar de instinctul care mă face să înaintez nesigur și greu prin beznă, prin ceața deasă. Abia reușesc să disting pădurea de conifere ce îmi sfâșie parcă cu unghiile obrazul. Totul mi se împotrivește în încercarea mea de a înainta, de a mă salva...

Sunt cuprins de o teamă teribilă, tot corpul îmi tremură...
În curând voi fi nevoit să lupt cu propriul trup care nu mai reușeste să facă fața ritmului.

Spaima, singuratatea, întunericul, neputința reușesc să mă dividă: trupul neputincios care renunță la luptă și își așteaptă sfârșitul tremurând; și sufletul care refuză să se lase prins de bestii și duce o luptă sălbatică pentru supraviețuire, agățându-se de cea mai mică speranță.

Efortul supraomenesc mi-a venit de hac! Mă prăbușesc pe pământul îmbibat cu apă și mă adăpostesc la baza unui brad. Așez arma lângă piciorul meu stâng și îmi desfac, aproape disperat, gulerul uniformei căci simt cum mă sufocă. Respir atât de des încât mi-e frică să nu mă audă...Inima îmi pulsează sângele atât de repede, direct în creștet, încât simt nevoia să arunc casca care mă strânge la fiecare bătaie de inimă. Gâtul uscat îmi dă un disconfort accentuat, îngreunându-mi respirația.

Tresare cerul întunecat la fiecare fulger...simt, prin pădurea de conifere, violenta furtună ce va să vină peste sufletul meu condamnat la fugă. Și la fiecare iluminare de fulger îmi găsesc corpul din ce în ce mai ridiculizat de situația în care mă aflu. Astept să vină...aștept noroiul pe care-l va frământa din pământul sterp, ca eu, în disperarea mea, să mă avânt cu bocancii în el și să îmi continui fuga.

Sunt în spatele meu, le pot auzi limba stâlcită, îmi urmăresc pașii și, odată cu înaintarea lor, aud tot mai intens urletele nesatisfăcute ale ogarilor flămânzi.

Simt prima picătură cum încearcă să-mi invadeze cămașa plină de sânge ca să ajungă la piele...O simt și pe a doua...Mi-a căzut pe creștetul capului și coboară absurd pe canalul adânc săpat de durere, riduri lungi ce se întind pe întreaga mea față. A treia, a patra...A început ploaia...Câinii urlă amenințător!
În scurt timp îmi dau seama că bestiile roșii știu exact unde mă aflu. Fug prea încet...am timp să număr copacii sumbrii ce-mi limitează poteca.

Nu mai văd drumul, este prea întuneric...doar fulgerele îmi ghidează speranță ca voi scăpa viață. E haos...timpul se dilată la fel ca și pupilele mele. Timpul și spațiul devin câmpul meu de luptă.

Cerul se descarcă violent, disimulând apocalipsa, iar pământul îi surâde în focuri de armă care penetreaza stropii de ploaie, sfidând divinitatea.

Îi aud....se apropie de mine! Spaima mea capătă proporții astronomice acum. Le aud câinii cum mârâie dornici să mă guste. Îndrăznesc să-mi întorc capul pentru a arunca o ultimă privire și rămân stupefiat...

Unul dintre câini se uită direct în ochii mei, sfâșiindu-mi parcă sufletul. Ochii lui roșii pătrund prin ploaie, prin beznă, făcând timpul să se oprească. Câinele e o creatură a infernului, iar frica pătrunse în mine, puse stăpânire pe trupul meu și îl făcu incapabil să reacționeze.

Nu îmi mai pot mișca picioarele, mâinile..corpul...simt ploaia cum mă topește și încearcă să mă dilueze. Mi-e cald, deși apa ce mă plesnește e atât de rece. Nu credeam că acesta îmi va fi sfârșitul, nu așa! Încerc să mă opun destinului târându-mă, lovind cu speranțe inima să pot porni din loc. În zadar, paralizat sunt cu ochii ațintiți către fiară.


***
S.H. și LoZ inPlic