Suflarea rece a timpului

Tic tac tic tac...simt timpul cum trece peste mine,controlându-mi fiecare mişcare, smulgând în urma suflării sale reci fiecare cicatrice, ce şi-a găsit adăpostul pe un trup frivol şi îndoielnic.Simt cum îmi trage din piept şi puţina viaţă care se mai agită în mine,delirant printre vise.

Dispar,aşa cum a vorbit inima ta îngheţată...Închide ochii,acoperă-ţi cu mâinile urechile, să nu iei parte la agonia disipării mele şi a cioburilor rămase dintr-o iubire. Pot oare să-ţi şoptesc un ultim secret? Dacă te-ai întoarce, şi m-ai privi, ai putea să vezi ticălosul ce se stinge,scăldat în picături sărate prin a căror coliziune cu asfaltul se nasc sunete tragice inferioare stării sufletului meu. Nu te preocupa...doar încurc cuvintele ca tu să rezolvi enigmele ce se ascund sub ele.E doar un joc de sentimente şi trăiri spuse,aparent,fără sens, care se colorează prin cuvinte. Cuvântul... cel mai concret aspect al comunicării,şi iată-ne închişi între pereţii mândriei noastre,străini printre particule de praf.

Nu aş vrea să mor din prezentul tău...dar timpul trece,iar tu ai hotărât să închizi uşa, gonindu-mă afară din viaţa ta,care până nu demult era a noastră.

Timpul...înloc să-şi oprească asprele ace,el continuă să mă înebunească prin rotiri şi amintiri, gânduri şi momente ce nu se vor mai repeta. Ceasul se zbate să umple camera cu ticăitul lui licărit ,dar sumbru, aşa cum eu m-am zbătut să-ţi umplu viaţa cu lucrurile mărunte ce mă reprezintă,dar nu destul cât să te completeze.

Pe marginea celor întâmplate rămân copil al timpului,depănând firicelele unui destin,în câteva clipe înaintea sărutării mele cu asfaltul moale,oprind ceasul sub un bloc de gheaţă... Eu,una,nu mai rezist presiunii de limitare a timpului.Vreau să uit,vreau să zbor...Rămâi cu bine,rămâi in urmă!