Furtuni nr. 4

Şi-a înfipt ploaia dinţii în pielea mea, încreţind-o teribil de inestetic… Sunt hidoasă! Am îmbibat atâta ploaie înăuntrul meu încât sentimentele mi se revarsă în puhoaie distrugătoare pe faţă.

Cerul roşu şi negru tresare şi el odată cu fulgerele şi tunetele ce îmi demască poziţia de victimă ce am adoptat-o inconştientă.
În jocul de lumini orbitoare, număr furtuni şi stropi de ploaie ( a trecut a treia furtună, iar a patra devastează acum tot ce găseşte în cale) cu inima căptuşită cu douăzeci şi cinci de copci.

Inima aceasta zbiară şi acum după acelaşi ins, imposibil de atins. Bate lent, scârbită de situaţia în care îmi obosesc sufletul, aşteptând în zadar trei lovituri ferme în uşă de fiecare dată când cerul îşi scutură greutatea prin ploaie… Stropii perfecţi îmi lovesc atât de tare geamul încât trebuie adesea să mă conving că visez.

Ea e fiara ce se preface mereu că doarme, când, în schimb, nutreşte dorinţe, deţinând controlul absolut asupra mea, drogându-mă permanent cu vise. Prin ele îmi susţin pulsul, prin imaterialitatea lor atât de şubredă.

Intactă nu mai e de mult, căci are răni atât de profunde încât tot corpul îmi tremură, încercând să-i cicatrizeze fisurile. Cred că într-o bună zi optimismul, lipici de proastă calitate, nu va mai putea face faţă ritmului alert de autodistrugere şi va ceda, iar după el îşi va găsi sfâşitul un alt kitsch.

Condamn timpul pentru că nu a fost niciodată de partea mea, emoţiile ce iasă incontrolabil la suprafaţă de fiecare dată când îţi întâlnesc privirea, aceste mâini minuscule ce nu te pot cuprinde, căci te strecori printre degetele mele, te prelingi ca apa de ploaie şi îţi continui drumul.

Condamn visele ce le am, imaginile ce nu le pot şterge atât de uşor precum credeam, ce simt, dar, totuşi, refuz să cred că tot ce am trăit până acum a fost o iluzie.
Nu te preocupa, am să-mi oblig capul să coboare din nori pe pământ, îmi voi închide ochii şi voi începe să număr, ca tu să te poţi îndepărta fără nici un impediment. Un ultim lucru îţi cer: sărută buzele copilei naive ce te caută mereu, apoi pleacă şi nu-mi zice nimic… Eu ştiu că nu ne vom mai revedea niciodată.

Nu are rost să-ţi întorci capul odată ce ai decis să pleci, pentru că, la fel ca tine, voi îmbrăţişa altă cale, alte gânduri şi persoane, clădiri ciudate şi joburi ratate.

… S-a oprit a patra furtună, lăsând în urmă stăzi umplute de apă murdară, umbrele rupte, ţigle sparte, copaci scoşi din pământ… dezordine. Eu mi-am saturat astăzi porii de apă, însă tu ai ratat o altă furtună, e prea întuneric, e mult prea târziu.