O zi cu soare

Se sting luminile, una câte una, de îndată ce razele soarelui le plesneşte bulbul prăfuit, împrejmuit de nenumărate trupuri mărunte, putrezite, înţepenite în timp, cu aripioarele prăjite şi picioruşele tocite, care clocotesc în sucul acid al ploii revărsate subtil din nori acum câteva ore. Căldura astrului se prelinge în valuri spumoase până la rădăcinile stâlpilor de iluminat. Totul se scaldă în lumină, inclusiv ochii mei înoată neputincioşi în duşul cald al razelor...

Umbre secătuite de viaţă intră în peisajul topit şi cu unghile lor murdare încep să zgârie trotuarele deja încinse, împingându-şi molatic formele departe de locul de unde au ieşit. Doar alte victime ale nopţii care se zbat să ajungă acasă, nedepistate, unde îşi vor lepăda hainele rupte, se vor arunca cu capul în pernă şi apoi vor încerca să-şi reseteze memoria. Nu vă preocupaţi, nu vă văd! Mergeţi cu detaliile nopţii trecute departe de mine şi omorâţi-le în linişte, urmărind înceata lor putrezire în adâncul vostru, mult prea mic pentru a susţine atâtea secrete, regrete şi alte mărturii.

Încă o dată semaforul e verde, iar eu mă aflu mult prea departe de el. Azi nu mai vreau să fug pe trecere, după autobuz, după oameni ce şi-au scăpat biletul... Azi aştept cuminte pe bordura înaltă a trotuarului.

Nori de zahăr împrăştie razele arzătoare, acoperind strategic terasa din spatele meu de unde se risipesc noi bârfe despre certuri mondene şi alte diete minune. Iminent, se aproprie de mine o voce stridentă care s-a decis să-şi laude trecutul cu un anumit interlocutor.

Încă de ieri parcă toată lumea vorbeşte doar despre trecut: ce am făcut, ce ne-am distrat atunci, ce bine era pe vremea aceea... Suflă praful inutil de pe amintiri... Nu acum e momentul să ne alimentăm cu ele! Eu m-am privat de amintiri de când ceasul a arătat, pe lângă ora 12, anul 2011. Poate doar în vis mai caut inconştient halucinante momente de demult, pasiuni subtile în vorbe, mişcări confuze şi monstruase, chipuri fără nume şi culori defectuoase în întuneric. Amintiri nocive...Cenuşa din care reînviu iar şi iar....

Ca în orice dimineaţă târzie, drumurile din jurul meu sunt împărţite între umbre şi culori, între speranţă şi realitate, între tot şi nimic. Dar astăzi nu mai vreau să iau decizii, căci mi-e mai simplu să mă aşez în mijloc, să-mi scot din buzunar căştile, să închid ochii şi să ignor lumea. Nu mai am de gând să aştept ca ceva să se schimbe, în afară de persoana mea. Nu mai caut pe nimeni să mă desluşească, să-mi dea un nume şi să mă iubească, când nu sunt sigur că am nevoie de asta. Nu mai cred că sunt aici pentru a te salva, nu mi-e greu să recunosc că ai avut dreptate, căci monstru sunt şi eu ca tine, deşi am vrut să par înger...Aripile mai au de aşteptat până când toate oglinzile vor reflecta adevărata mea fiinţă. Pe cine să mai mint aici când vreau să-mi scot acum colţii? Aş sfâşâi fără să mai stau pe gânduri peisajul ce mă înconjoară, căci monotonia şi mediocritatea îmi izbesc tâmplele în cele mai nepotrivite momente, iar calmul ce îl aveam prescris l-am devorat în primele luni al noului decor.

Nu mai născocesc aluzii, nu mai doresc nimic... Aceleaşi gânduri rotative m-au scârbit de tot ce astăzi numesc trecut. Am nevoie să aud alte bătăi de cord, alte iluzii să însuşesc trupului meu mărunt şi ştiu că mă voi obişnui cu toate luminile ce au de gând să mi-l calce. Voi umbla în soare, nutrind relaţii hibride, pentru că ţi-am zis că nu ne vom mai vedea vreodată. Nu am minţit...