Cu o singură persoană în minte.

„Viața e o serie de acțiuni generatoare de vise și regrete. Dacă e să cântărim rezultatele, devenim triști.”

Nu demult, era să-mi scape trecutul printre degete. O clipă de neatenție și era să cadă făcându-se una cu pământul. Nu știam că, dacă reușești să aduni atâtea speranțe pentru viitor, riști să se desprindă trecutul de pe tine. Nu am mai așteptat să îmi aduc aminte de ieri, de fericirea care mi-a făcut inima să se revolte cu bătăi necontrolate. Când l-am prins, am simțit o dezordine în mine, de parcă ceea ce eram a stat să dispară. L-am sărutat ca un nebun când l-am zărit intact. L-am repus alături de sentimentele de ură pe care le-am ridicat cândva, apoi mi-am continuat drumul cu stângăciile mele.

Nu îmi imaginez cum ar fi viața mea fără a nu mă gândi înapoi. Îmi place să cred că nu regret nimic, deși găsesc atâtea lucruri pe care le-aș fi făcut altfel. Analizez încontinuu, mă remodelez, creez scenarii, dramatizez, încerc să înțeleg. Nu regret, doar mi-e teamă că mă va uita. Mi-e teamă că dorul ce se naște în mine nu e reciproc, el să fi uitat cine a fost lângă mine și ce am fost eu când eram împreună.

Derulez filme și mă ciupesc când visez fără să mă gândesc la consecințe. Visez ciudat. Visez puțin. Timpul trece... Mă îndoaie, îngână amintiri și sentimente prăfuite. Nu mă mai cunosc, nu îl mai cunosc.

Glasul impunător pe care mi se pare că îl aud printre blocurile de gânduri sumbre mă face și mai confuz. Poate dacă aș îndrăzni să îl caut, mi-ar plesni corzile vocale de îndată ce mi-aș despărți buzele. Poate îmi voi pierde mințile în liniștea asta. Nebunia pe care o aștept cu atâta ardoare va ieși din mine ca o vomă necesară. Simt că această carieră în autodistrugere devine un clișeu.

Îmi strâng corpul în brațe și aștept să mă încălzesc. Blocat de la inimă în sus, în mijlocul unui prezent amorf, plictisit din cale afară, duc dorul celui de demult, știind că nu o să-l revăd prea curând aplecat peste trupul meu, suflându-mi demnitatea ca și cum ar fi doar praf.

Toți îmi păreți la fel. Semănați cu el. Aceleași buze, același păr negru în care mi-aș putea încâlci cu ușurință degetele, aceleași gesturi...sau poate nu. Neajutorat îmi întorc capul după toți. Umbre de care m-aș putea îndrăgosti până la urmă. Inima îmi tresare... Mă îndrăgostesc de tristețea pe care am colectat-o de pe aici, din locurile prin care mi-am decolorat sufletul. Vina mea e că m-am crezut nevinovat până acum, când eu...EU trebuia să tac.