Povestea omului din interior

„Puține lucruri sunt mai triste în viață ca senzația să vezi pe cineva cum pleacă după ce te-a părăsit. Să vezi cum distanța dintre corpuri se mărește până când nu mai rămâne nimic, decât spațiu gol și tăcere.”

S-a agitat vântul în lumina dulce a primăverii, instalând o dimineață rece pe acele rădăcini uscate pe care nu am reușit să le retezez de la baza trupului meu. Norii s-au strâns să râdă cu lacrimi de slutul meu chip de dimineață. Acei litri de cafea, ce îmi plutesc în stomac, nu mai reușesc să îi readucă elasticitatea, trecutul sau ce Dumnezo de lipsuri oi mai avea!

Languros îmi scot în fiecare zi capul pe geam și, cu respect, îmi flutur degetul mijlociu către cer. Sărut aerul poluat de „Bună dimineața!”, iar, ca răspuns, curentul îmi pișcă jegul de pe obraji. Nenorocită vreme de aprilie.

Baricadat în propriul trup, mi-am redus visele la simple acțiuni. Bine că, capacitatea mea de a urî a scăzut dramatic de când mi-am reînceput viața și am dedus că EU nu sunt eu. Acest eu oscilează între deziluzii și un impunător nimic.

Dar, totuși, sunt unicat. Atât de unicat încât nu seamăn nici măcar cu mine însumi. Sunt un individ normal, încât normalitatea mă face să par un om atât de deosebit, când toți aleargă după fantasmele de a deveni altcineva. Trebuie să trăim așa cum suntem.

La ce bun să caut fericire, când zâmbetul îmi crapă după ce descopăr astfel de oameni? Oameni dătători de umbră, o urticarie pe suprafața pământului, niște orbi convinși că văd... Fiecare vede ceea ce vrea să vadă. Unii aud în jumătăți de măsură. Așadar, m-am decis să fac pe orbul și să nu mai cred nimic din ceea ce văd, să fiu mut și, poate, cineva mă va lăsa să-mi cultiv grădina interioară.

Vremea asta inalterabilă îmi aduce aminte de factorul fragil ce mi-a acrit persoana. Formele unei deziluzii ce m-au ținut lipit de coapsele unei persoane, mai mult decât trebuia. Cât de bucuros mi-am făcut culcușul aproape de picioarele ei și cum nu am mai simțit nimic după ce iubirea dintre noi a devenit o simplă și apăsătoare tăcere.

În mine s-a făcut liniște după ce acele picioare lungi și-au luat papucii și au părăsit decorul, pășind apăsat pe retina mea. Centimetrii pătrați de piele s-au scuturat de atingerile acelor degete, iar așa m-am obișnuit să fiu trist sau, cel puțin, un om normal, dar fără exaltări hollywoodiene.

Obiceiurile vechi, țigări fără filtru, o pastilă efervescentă și un corn, îmi rod stomacul ca durerile de cord să nu-și strige condiția de deteriorare continuă. Țigara îmi mestecă plămânii, pastila îmi linge creierul, iar cornul acela îmi ține intestinul ocupat până găsesc vreo doză ai cărei gură nu i-am atins-o încă.

Mi-am pus viața pe un penel, câteva pete de cerneală, sperând că își va găsi un loc pe retina unuia, pentru ca întreaga lume să afle că odată, în trecut, aș fi fost capabil să iubesc. Dar întotdeauna a existat un decalaj între mine și ceilalți. Interiorul ce-l posed e atât de neatins, încât tind să cred că sunt făcut din teancuri de cărți peste care nu și-a aruncat nimeni ochii.

Nimeni nu mai are timpul necesar să îmi taie rădăcinile necrozate și să îmi coase rănile, când eu sunt încă atașat de acele coapse. Mi se freacă conștiința de marginile prăpastiei, în timp ce mi s-au agățat suvițele de trecut. Cei ce mi-au descoperit ființa, nu sunt conștienți cu ce om au de a face, și astfel putrezesc în brațele lor fără ca ei să mă înțeleagă.

Interiorul meu e praf, dar exteriorul meu sclipește împins spre alte idealuri. Din când în când, răsfoiesc aceleași pagini, înmuiându-mi degetul în scuipat, și fac mai multă dezordine în mine. Mor încet, dezgropând amintiri.

Care e rostul în a iubi pe cineva care nu poate fi găsit?


Sursă foto: http://www.flickr.com/photos/essexdiver/4959893582/sizes/l/in/photostream/