În caz că te întrebi ce mai fac II

Printre crengile copacilor uscați de vreme și fumul ce se ridică haotic de la țigările nestinse, aruncat pe stradă de propriile mele gânduri, pășesc eu contopind tot ce zăresc în povești cu subînțelesuri pentru a-mi liniști singurătatea.

Noaptea începe să coboare peste trupul meu vopsit de timp cu un strat gros de întuneric, iar sufletul mi se mișcă printre sunete mute, suspinând îndelung, neînțeles. Privirea îmi este fixată într-un cui invizibil, bătut mai sus de pânza de păianjen pe care nu am putut s-o îndepărtez de pe prezent.

Degete lacome mă atrag tot mai adânc în valurile catifelate ale nebuniei, mă devorează dezbrăcându-mă de duritatea cu care mi-am înfruntat realitatea de câteva luni bune, dornice să-mi atingă pielea, să-mi destupe porii și să-mi stăpânească trupul, făcându-mă să zbier.

Înăuntru o furtună de dispreț de sine și nefericire a început să reverse un dor ce mă roade, mă întoarce pe toate părțile încât am uitat cum e să dorm. Pielea mi s-a topit și mă simt atât de expus, vântul de toamnă îmi scutură carnea de frig, stomacul refuză mâncarea și inima stă să îmi plângă. Este un dor ce a devenit o necesitate pentru a-mi continua viața.

Îngerul meu a murit de dimineață. S-a stins, de vreme ce eu vizionam în gând cele mai frumoase păcate. Leșul său, sugrumat de aerul acrișor de struguri prea copți, prăbușit lângă biblioteca pe care nu am mai atins-o de la ultima migrenă, nu mă deranjează. Îmi place să știu că nu sunt singur, iar cadavrul său nu miroase rău. Miroase a trandafiri, cocos și orhidee neagră, a vara ce tocmai a trecut. L-am împins cu piciorul într-o parte când m-am întins după fotografiile unei vieți anterioare.

Toată durerea ce mi-am provocat-o singur vibrează în mine și mă face să îmi pierd mințile odată cu ceilalți nefericiți ce își lovesc ghetele de un pământ prea aspru pentru a le adăposti acum trupurile în pântecul său, deși toți ar vrea să-și curme viața undeva în brațele acelea calde și pline de otravă sub unghii, așa cum am vrut și eu. Voiam să mor sufocat într-o piele îmbăiată în lapte de cocos, în timp ce sărutam un corp perfect sub lumina slabă dată de o lampă roz. Voiam să mă consum cu o altă ființă, să mă predau dorinței și să mor fericit. Asta înseamnă pentru mine moartea perfectă! 

Acum prezentul meu e pustiu, brăzdat de o toamnă rece, iar liniștea tâșnește în locurile unde moartea mea ideală și-a legănat greutatea stivind ușor parchetul, lovind cu spatele cabina de duș, fugind printre cearceafuri. Viața mea atârnă printre un șir constant de regrete, plictiseală și nimic productiv. 

Am rămas blocat aici, fără speranțe, ascultând un ticăit sumbru ce-mi răscolește toată ființa. Aștept să vină iar dimineața, aștept ca alt înger să se apropie de mine, ca apoi să moară iar și iar, până când cineva înțelege că anumite suflete nu mai au nevoie de înger păzitor. Nu e nimic care să mă salveze de mine, nimic care să ne salveze, nimic care să îmi schimbe dorul în fericire. Tot ce fac e să-mi pierd vremea zi de zi, mimând o viață umană. 

A trecut mult timp de când nu am mai vorbit. Probabil sunt eu însumi mort și trebuia cumva să anunț lumea, cu un miros greoi curgând pe sub ușa de la intrare. 

Aerul a mucegăit în cameră, nimic nu e nou. Probabil azi moartea mea e îngerul ce mă așteaptă lângă bibliotecă arătând o altă viață pe care aș putea să iau în mâini. Ce vreau să fiu: femeie sau bărbat? Spion sau victimă? 

-Alege o carte. Azi devii altcineva.

Îmi sting setea de viață fără sens, trag aer în piept. Clopotele îmi vibrează în mâini, simt căldura celor 457 de pagini.