Mă bântuie trecutul

„Mă socoteam pe atunci un om destul de nefericit (stare obligatorie, gândeam, pentru un creator) și cu un „material de viață” suficient unei opere. Eșecul a fost total. N-aveam nici har, nici stil și, ceea ce m-a întristat și mai mult, nici ce povesti” - Costache Olareanu - Frica

Credeam că până acum am trăit o viață ce merită povestită, împingând limitele puțin mai departe de trupul meu, depășindu-le uneori atât de rușinos, încât consider că dacă e să-mi mărturisesc vreodată păcatele acestea nu îmi vor fi iertate niciodată. Mi-am balansat sufletul între și peste limite, ca un pendul legat de trunchiul meu, și am periat haina mizerabilă a morții, sucindu-i poate mințile că nu m-a putut prinde în brațele sale. Am scuipat pe stradă minciuni și mi-am renegat fericirea de a fi un om deplorabil de normal. Eu voiam să fiu mult mai mult. Voiam sau poate încă vreau...

            Aș dori ca fiecare sentiment ce mi-a străbătut vreodată carnea să-și găsească pacea printre paginile unei cărți care s-ar naște din mâinile mele, dar nu, fiindcă nu găsesc nicio crăpătură prin care s-ar putea scurge pergamente. Crăpăturile cu care mi-e înzestrat corpul nu sunt altceva decât izvoare de tristețe, alimentate de o durere acută. E un întreg sistem de țevi și canale pe dedesubtul acestor haine, unul prin care circulă sentimente, amintiri, regrete și obsesii, vise, planuri, idei și erori de calcul. Adesea țevile se înfundă de amintiri și sentimente, iar regretele și visele îmi umplu ochii.

Poate eu sunt de vină că mi-am împins undița obosită în apele oamenilor nepotriviți, încercând să prind o iubire unică, dar în schimb am scos la mal bucăți putrezite. Mi-am oprit gura să vorbească când nu trebuia, oferind răspunsuri monosilabice, deși în mine se duceau revolte. Mi-am rupt unghile căutând inimi funcționale în trupuri moarte, lăsate să putrezească lângă o mare de oameni indiferenți, ciopârțite de pescăruși vicleni. Cu aripile lor albe ca niște coli peste care desenează vântul, linșează până la măduvă orice hoit de om care și-a uitat ca un idiot inima în poșeta imensă a vreunei domnișoare cochete, fără vreun interes ce ar putea implica iubirea adevărată.

Nu am putut niciodată forța degetele vreunui străin să-și scrie numele pe pielea mea pișcată de soare, devenind așa proprietatea sa, deși am vrut să mă dăruiesc pe de-ntregul, cum nu am putut învăța limba vreunuia să formuleze literele vreunei declarații cu totul altfel pentru urechile mele închinate dezamăgirilor.

Nu am reușit să mă îngrop în inima vreunuia ca să rămân acolo veșnic, căci brațele lor au fost mai puternice și m-au împins afară înainte de a-mi putea pune capul pe pieptul lor. Nu am ajuns să devin muză deși mi-am uns privirea cu mister, însă maeștrii mei m-au pus să umblu în haine transparente, ușor de aruncat de pe trup, mințindu-mă că așa ar putea vedea ce e în interiorul meu... Cu timpul, ca și hârtia pielea mea s-a îngălbenit și nu se mai poate scrie nimic pe ea, nu mai aud nimic venind spre mine, m-am îngropat în mine însămi și am devenit ambasadoarea amantelor fără voie, iubită de artiști triști mult mai preocupați de sâni decât de interiorul ce-mi adăpostește ființa. Știu că iubirea nu se caută printre cearceafuri, aceasta este treaba amantelor: să caute lucrul pe care nu-l vor găsi niciodată; dar mi-a înnebunit sufletul să aștepte cuminte pe banca de rezervă.

Am spus asta căci a fost un timp când mi-am dedicat viața descheind nasturii intimității, cotrobăind prin piepturi goale, pipăind momente intense și mișcându-mă molatic pentru a nu fi prinsă. În acel moment aș fi făcut orice în întuneric, totul pentru a mă păstra moartă, pentru că sufletul îmi ieșise din corp după atâtea perversiuni de care am putut fi capabilă. Pionii ce-mi apăreau în perimetrul patului erau cei cu care îmi descopeream și îmi dezmințeam realitatea. Un joc ce-ți pune în mișcare sângele clocit, unul epuizant, tortură curată, sado-masochism pentru inimă. Eram conectată la perfuzie, ce introducea lent și continuu, picătură și altă picătură de nebunie în venele mele.

Speriată de ceea ce făceam, am început să fug... Iubeam să mă pierd în jocuri pentru adulți, fără a-mi aminti de ceea ce voiam de fapt. Nu știu de ce, dar asta am simțit atunci că era soluția. Nu vedeam nimic în față, ochii îmi erau acoperiți de un șir lung de gânduri negre, iar tâmplele îmi erau lovite încontinuu de regrete, apoi un război de sentimente contradictorii turna în interiorul meu un lung metraj al celor petrecute. Nu mi-am oprit fuga până când mi-am zărit trupul rătăcit printre clișee și, deși evitasem toate indicatoarele spre acest punct, devenisem doar ...atât, simplu.

Acum în liniștea nopții, îmi pândesc mișcările stângace ale inimii. Ea îmi ridică pieptul pentru ca să știu că trăiesc și mă împiedică să mor din nou pentru pasiuni înflăcărate, dar de scurtă durată. Cu ochii ațintiți spre întuneric, aștept să mă calmez, terminând în același timp bucata de ciocolată a cărei gust mi-am permis să-l întind peste dantură. Dar momentul meu de liniște încetează...

Aud voci și ecouri, pioni cum se tăvălesc spre nimicire, aud sunetul cuvintelor ce se izbesc de pereții minții și formează o rugăciune scurtă pe care o uit la fel de repede cum a apărut în interiorul meu gol. Aud cum trecutul mă cheamă la el, lipindu-și buzele de urechea mea, oprindu-și limba umedă pe lob. Un fior rece mi-a străbătut tot corpul, ca apoi senzația să rămână în centrul meu, întrerupând pentru o clipă bătăile ritmate ale inimi... Îmi șoptește să-l las, să am încredere în el și să-mi închid ochii.

Mă trezesc că fac dragoste cu trecutul meu, evitând să-l privesc în ochii, căci îi știu chipul nemernicului fără de nume. O fi vis faptul că-l simt peste mine, greu, liber de inhibiții, cum mă deschide cu un minim de efort ca pe o conservă și mă pătrunde violent prin toți porii, până când îmi simt mintea cum mi se freacă de craniu și începe să mă doară capul. Mi se revoltă corpul, oprind repausul ce a pus stăpânire pe mine și mă găsesc mișcându-mă sub trecut, arătându-i locurile unde mă doare mai puțin. Fiindcă doare al naibii de tare să fiu eu! Toate dor, de la oase până la amintiri... A fost mai greu până am reușit să le etichetez după intensitatea durerii, fiind atât de multe răni. Îmi aleargă sângele prin vene și mi-e cald. Se mișcă pământul sub mine sau reușesc să-l mișc eu cu mâinile mele?

Stropi de sudoare și-au făcut apariția pe fruntea mea, dar mi-am strâns și mai tare ochii, continuând mișcările. Mă găsesc pierdută în propria imaginație, unde trupul de peste mine se schimbă necontrolat, rând pe rând pionii cad și apar alții. Nici măcar eu nu rămân aceeași că mă schimb după ei, devenind mai sălbatică la fiecare schimbare. Nu mă mai recunosc...Continui să suprim sunete ce ar putea trăda ceea ce tocmai fac, caut o ultimă imagine pe care să o proiectez și să încetez pierderea căldurii dintr-un trup a cărui sânge refuză să circule în condiții normale.

Treptat încep să-mi simt corpul tot mai slăbit, la fel ca mintea. Dispare greutatea de peste mine și adormim în patul meu de o singură persoană, eu și trecutul, îmbrățișați în secret.

Poate că îmi place să mă bântuie trecutul... Îl accept doar noaptea, când singură îmi las capul pe pernă și somnul nu vine. Atunci, apare lângă mine, cald. Îl accept pentru că știu că nu mă mai poate surprinde și nu mă mai poate răni cu nimic acum când știu că sunt defectă, pentru că s-a întâmplat și am supraviețuit. Fac dragoste cu el pentru că îi cunosc ființa și el o cunoaște pe a mea, și e bine să fii mișcat după cum îți place. Pătrunde în mine până la nivelul atomilor, doar pentru a mă găsi altfel, schimbată, și îl intrigă...de asta mă bântuie pentru a mă face să-l înțeleg.  

Sau poate îl accept pentru că mă inspiră, mă determină să mă schimb față de figura de ceară ce am fost în trecut...Datorită lui pe limba mea se nasc cuvinte și prin degetele mele se scurg propoziții. Poate. Nu știu.