În caz că te întrebi ce mai fac II

Printre crengile copacilor uscați de vreme și fumul ce se ridică haotic de la țigările nestinse, aruncat pe stradă de propriile mele gânduri, pășesc eu contopind tot ce zăresc în povești cu subînțelesuri pentru a-mi liniști singurătatea.

Noaptea începe să coboare peste trupul meu vopsit de timp cu un strat gros de întuneric, iar sufletul mi se mișcă printre sunete mute, suspinând îndelung, neînțeles. Privirea îmi este fixată într-un cui invizibil, bătut mai sus de pânza de păianjen pe care nu am putut s-o îndepărtez de pe prezent.

Degete lacome mă atrag tot mai adânc în valurile catifelate ale nebuniei, mă devorează dezbrăcându-mă de duritatea cu care mi-am înfruntat realitatea de câteva luni bune, dornice să-mi atingă pielea, să-mi destupe porii și să-mi stăpânească trupul, făcându-mă să zbier.

Înăuntru o furtună de dispreț de sine și nefericire a început să reverse un dor ce mă roade, mă întoarce pe toate părțile încât am uitat cum e să dorm. Pielea mi s-a topit și mă simt atât de expus, vântul de toamnă îmi scutură carnea de frig, stomacul refuză mâncarea și inima stă să îmi plângă. Este un dor ce a devenit o necesitate pentru a-mi continua viața.

Îngerul meu a murit de dimineață. S-a stins, de vreme ce eu vizionam în gând cele mai frumoase păcate. Leșul său, sugrumat de aerul acrișor de struguri prea copți, prăbușit lângă biblioteca pe care nu am mai atins-o de la ultima migrenă, nu mă deranjează. Îmi place să știu că nu sunt singur, iar cadavrul său nu miroase rău. Miroase a trandafiri, cocos și orhidee neagră, a vara ce tocmai a trecut. L-am împins cu piciorul într-o parte când m-am întins după fotografiile unei vieți anterioare.

Toată durerea ce mi-am provocat-o singur vibrează în mine și mă face să îmi pierd mințile odată cu ceilalți nefericiți ce își lovesc ghetele de un pământ prea aspru pentru a le adăposti acum trupurile în pântecul său, deși toți ar vrea să-și curme viața undeva în brațele acelea calde și pline de otravă sub unghii, așa cum am vrut și eu. Voiam să mor sufocat într-o piele îmbăiată în lapte de cocos, în timp ce sărutam un corp perfect sub lumina slabă dată de o lampă roz. Voiam să mă consum cu o altă ființă, să mă predau dorinței și să mor fericit. Asta înseamnă pentru mine moartea perfectă! 

Acum prezentul meu e pustiu, brăzdat de o toamnă rece, iar liniștea tâșnește în locurile unde moartea mea ideală și-a legănat greutatea stivind ușor parchetul, lovind cu spatele cabina de duș, fugind printre cearceafuri. Viața mea atârnă printre un șir constant de regrete, plictiseală și nimic productiv. 

Am rămas blocat aici, fără speranțe, ascultând un ticăit sumbru ce-mi răscolește toată ființa. Aștept să vină iar dimineața, aștept ca alt înger să se apropie de mine, ca apoi să moară iar și iar, până când cineva înțelege că anumite suflete nu mai au nevoie de înger păzitor. Nu e nimic care să mă salveze de mine, nimic care să ne salveze, nimic care să îmi schimbe dorul în fericire. Tot ce fac e să-mi pierd vremea zi de zi, mimând o viață umană. 

A trecut mult timp de când nu am mai vorbit. Probabil sunt eu însumi mort și trebuia cumva să anunț lumea, cu un miros greoi curgând pe sub ușa de la intrare. 

Aerul a mucegăit în cameră, nimic nu e nou. Probabil azi moartea mea e îngerul ce mă așteaptă lângă bibliotecă arătând o altă viață pe care aș putea să iau în mâini. Ce vreau să fiu: femeie sau bărbat? Spion sau victimă? 

-Alege o carte. Azi devii altcineva.

Îmi sting setea de viață fără sens, trag aer în piept. Clopotele îmi vibrează în mâini, simt căldura celor 457 de pagini. 

Losing control

(please read this slowly, with the music down below ON )

O tăcere ne-a acoperit iarăși buzele, spulberând în calea sa cuvintele pe care le avusesem pregătite încă de acasă. Ne privim în ochi fără să spunem nimic, fără să trădăm vreun gând pervers ce ne-ar fi putut colora gândurile negre sub care ne ghidăm pașii prin viață. Ne privim doar, dar gândurile mele deja au captiv corpul tău neîmblânzit, neatins de atâta timp de mâinile mele, îl modelează și îl frământă după febrilele mele dorințe, îl linge, apoi îl rupe în bucăți.  

Ți-aș atinge coapsele, ți-aș suge sânii și ți-aș mușca buzele până ar curge sânge și mi-aș colora dinții în tonuri de roșu, doar nu mă întreba la ce mă gândesc, taci, să ne frământăm neliniștea din suflet cu o liniște zdrucinată de gemete fictive.

Fumez alături de tine una dintre ultimele țigări care teoretic îmi revin, cu speranța că, din fumul ce-l revărs, vor răsări cuvinte și voi putea să-ți vorbesc. Dispar cu totul sub o amnezie profundă. Ghidat de fum, uit de ce sunt capabil și, privindu-ți trupul mărunțel, m-am trezit râzând...Zărindu-mi zâmbetul sec de pe buze, ca o mizerie ce a îndrăznit să-mi apară pe față, mi l-ai șters numaidecât, vizibil deranjată că mi-am permis o astfel de evadare.

Din ochii tăi a dispărut de mult lumina, în sine golind tot întunericul trecutului tău ca să îl răscolești oridecâteori simți că te îneacă realitatea. Dar eu uit mereu de ce nu ești pentru mine. Ciudată creatură, stupidă chiar... Îmi doresc ca simplitatea ta să se arunce asupra mea, pielea ta să se lipească de mine, să îți simt ritmul răsuflărilor și să le imit. Așa ducem o existență vegetală, întreținută de lipsuri.

Urmărit la rândul meu de ceea ce am lăsat în interior, am luptat cu mine însumi până când a început să mă doară tot trupul. Cu toate că vocile din capul meu continuă și astăzi războiul, chiar dacă ochii îmi sunt închiși, eu mă împing și mai mult spre tine... Simt aripile unor fluturi cum îmi perforează stomacul, provocându-mi contracții. Îmi sângerează inima dacă nu cedez. Simt cum te doresc din ce în ce mai mult. Îmi pierd controlul încă o dată în intensitatea momentului pe care l-am așteptat ca un pervers.

Eu nu am gânduri bune numai pentru mine, tu uiți să gândești când sunt din ce în ce mai aproape de tine. Nu mai contează că nu ești pentru mine. Animalic mă arunc spre tine. Te dezbrac, iar hainele cad ca o ploaie rece, lăsându-te expusă, înfrigurată. Trupul tău miroase a probleme și sex. Tot ce a rămas din tine e o inocență lucidă și un instict primar de autodistrugere în brațele mele.

Privesc cum tremură carnea de pe tine, cum lași luciditatea să se stingă din ochii tăi, trăgând cortinele peste prezentul de afară. Îți tragi sufletul și dispari încet, dispari sub mine.

Prizonier necenzurat deasupra ta sunt deposedat de gânduri, controlat obsesiv și fără milă. Cu ură te uiți prin mine și mă implori să-mi scot colții, să te rănesc, să împing viața înapoi în tine și, dacă e nevoie, să-ți prind gâtul între degetele mele aspre și să scot cumva gemetele ruginite, ce ți-au înfundat cuvintele undeva într-o liniște groasă.

Te îndeși mai mult în mine, privindu-mă insistent, cu frică. Interiorul tău cald se prăbușește peste mine, dar asta nu te oprește. Te aud... îți aud gâfăitul, îți aud încercările disperate de a lua câte o gură de aer. Pulsul tău mă obligă să te frământ, să îți închid gura și să îți mut centrul gravitațional. Nimeni nu te va salva.

Trupul tău îmi aparține iar, fac cercuri întreținând durerea dinăuntru, mă hrănesc cu entuziasmul tău și cu intensitatea cu care te zbați necontrolat sub mine. Te rup în bucăți ca o ramură, iar tu te scurgi printre degetele mele, fără să mai respiri, fără să mai fie necesar să-mi spui măcar un cuvânt. Plăcerea mea e nocivă, mă consumă, mă distruge. Plăcerea ta îți seacă creierul de gânduri, îți contractă trupul, te înrobește pe vecie, devii a mea. Ceea ce rămâne în urmă nu e nici măcar o umbră a personalității tale. Te transformă în demonul ce îmi posedă privirea, îmi macină organele până devin praf.

Mă strivești între pereții denivelați și umezi, sângele îmi fuge în suflet, respir greu și mă arunc înspre aer. Sunt un lac de sudoare. Durerea ta mă alină, îmi amorțesc mușchii feței, accelerez și mă trezesc că mă scurg peste tine, fracturat. Sunt terminat. Felix culpa!

Liniștea apoi tâșnește prin găurile realității noastre. Constatăm că tot ce am simțit a fost valabil doar pentru moment.

Te-ai desprins de lângă mine și, fără nicio rușine, ai început să-ți lingi egoistă rănile, dar nu ca să le vindeci, ci ca acestea să continue să sângereze pline de regrete.

Asta e între noi. O iubire ce ne frământă oasele, ne tocește pe moment ghearele, ne eliberează mințile și trupurile. E o iubire degeaba ce ne consumă, atacând rațiunea. E un fel de a mă goli, de a te pierde.

Visez ciudat. Visez puțin. Dar te visez continuu.  Când te-aș putea răni din nou?



***************************************

Losing control

(Please read this slowly, with the music above ON)

A silence covered again our lips, shattering in its path words which I had prepared from when I was home. We looked into each other eyes without saying anything, without betraying some perverse thought that could color the dark thoughts we follow and step through life. We were only looking, but my thoughts had already trapped your wild body, untouched for so long by my hands; they shaped it and knead it after my febrile desires, licking it and shred it to pieces.

I would touch your thighs, suck your breasts and bite your lips till the blood would flow and I would stain my teeth in red tones, just do not ask me about what I think, shut up. Kneading our soul’s anguish with a shattered silence of fictitious groans.

I smoked with you one of my last cigarettes that theoretical its mine, hoping that from the poured smoke will rise words and I could talk. I disappeared altogether in a profound amnesia. Guided by the smoke, I forgot what I'm capable of watching your tiny body, and I found myself laughing... You saw my dry lips smiling, like it was a mess that dared to show up on my face, so you deleted it immediately, visibly annoyed that I allowed myself such an escape.

From your eyes the light was long gone, inside you the darkness of your past was filling you up so you can stir it up whenever you felt like the reality was drowning you.

But I always forget that you're not for me. Strange creature, stupid one... I want you to throw with simplicity in me, your skin to be stick to me, to feel your breath and imitate your rhythm. In this way we only have a vegetable existence, maintained by deprivations.

Followed by what I left inside, I fought with myself until my whole body started to hurt. Although the voices in my head continue the war today, even though my eyes are closed, I am pushing myself towards you... I feel the wings of butterflies as they perforate my stomach, causing contractions. My heart will bleed if I give up. I feel that I desire you more each day that passes. I lose control one more time in the intensity of the moment that I expected like a pervert.
I do not have good thoughts just for myself, you forget to think when I am getting closer to you. It doesn't matter that you're not for me. Like an animal I throw myself at you. I undress you and your clothes fall like a cold rain, leaving you exposed, feverish. Your body smells like problems and sex. All that's left of you is a lucid innocence and primary instinct of self-destruction in my arms.

I watch how your meat is trembling, how you suffocate the lucidity of your eyes, pulling the curtain over the outside present. You took a deep breath and disappear slowly, disappear beneath me .

An uncensored prisoner, above you I am stripped of thoughts, obsessive controlled and without mercy. With hatred you look at me, begging me to get my fangs out to hurt you, to push the life back into you and, if it is needed, to grab your neck between my rough fingers and, somehow, get out those rusty moans that shoved your words somewhere in a thick silence .

You shove more into me, looking at me insistently with fear . Your warm interior collapses over me, but that does not stop you. I hear you ... I hear your gasp, I hear your desperate attempts to take one more breath. Your pulse forces me to devour you, to close your mouth and move your center of gravity. No one will save you.

Your body belongs to me again. I am making circles inside it to maintain the pain, feeding myself with your enthusiasm and the intensity with which you struggle uncontrollably under me. I break you as a branch, and you slip through my fingers without breathing, without the need to tell me a word. My pleasure is noxious, is consuming me, destroying me. Your pleasure dries your brain of thoughts, contracting your body, forever enslaves you and you become mine. What remains behind is not even a shadow of your personality. Its turning you into the demon that possesses my eyes, grinding up my organs till I become dust.

You crush me between the uneven and wet walls, my blood runs into my soul, I breathe hard and throw myself to catch air. I am a lake of sweat. Your pain relieves me, numbing my facial muscles, I accelerate, and I found myself flowing over you, fractured. I'm finished. Felix culpa!

Silence then gush through the holes of our reality. We find that all we felt was valid only for the moment .

You loose from me and without any shame, you start licking your wounds selfishly, but not to cure them, but so that they continue to bleed full of regrets.

This is between us. A love that is bothering our bones, momentarily grinding our claws,freeing our minds and bodies . It's a love with no purpose that consumes us, attacking reason. It's a way to clear my head, to get lost.

I am dreaming strange dreams. I dream just for a while. But I dream you continuously. When can I get to hurt you again?

 

Complet

„Rise up and walk, none of your bones are broken.” Sleeping beauty (Movie) 

În timp ce încerc să adorm, îmi năvălesc în cap atâtea imagini și îmi răsună cuvintele tale ca un ecou sumbru ce se spânzură la capătul ideilor mele preconcepute. Dar nu reușesc nicicum să-ți rețin privirea caldă, cum aluneca peste chipul meu, peste trupul meu, aducând întunericul unei plăceri interzise. În urma ta au rămas numai cuvinte, nonsensuri pe care le descojesc pentru a-mi putea citi singur ființa, iar acele mângâieri ce au căzut involuntar pe tâmplele mele și-au pierdut urma sub un val de sudoare rece.

Astăzi am totul și, totuși, nimicul îl îndrăgesc cel mai mult. Îndrăgesc singurătatea și totul ce îmi amintește de omul simplu pe care l-am lăsat îngropat lângă copilăria sa. Am murit de îndată ce mi-am lepădat visele, găsindu-mi pretexte să trăiesc în trecut. Mintea pe care o posed se scurge.

Mă simt mult mai singur acum, împăcat cu mine însumi, deși voiam asta. Îmi doream atât de mult să fiu așa, să mă gândesc la orice altceva decât la clipele pe care le-am petrecut în interiorul diferitelor persoane, ce m-au primit cu membrele deschise.

Corp fără vină, cineva te-a pricopsit cu o minte bolnavă care a ajuns în final să te strice. Te-ai îmbolnăvit purtând mereu trecutul în interiorul tău. Duhnești a alcool, sex și regrete. Sunt atâtea lucruri pe care le neg, folositoare și distractive pentru unii, dar distrugătoare pentru un om ca mine. Mă întreb cum ar fi să am mintea goală, să nu mai știu nimic de mine, de lumea ce mă înconjoară.

M-am născut plângând... De ce mi-ați răpit întunericul unde complotam împotriva realității de afară? Acolo era liniște, nu vedeam, nu auzeam și nu știam nimic. Nu aveam nevoie de lucrurile astea ireale, fantezii și dorințe letale. Eram eu, nu ca și acum diform pentru ca ceilalți să mă accepte. Și pot să afirm că eram fericit, fericit că nu eram infectat de acest exterior... până când cineva mi-a tras capul afară, plesnindu-mă să deschid ochii. Era lumina. O frică îngrozitoare m-a cuprins, o simțeam cum îmi arde retina, vedeam totul în ceață, voiam să mă întorc...Eu nu trebuia să mă nasc. Nu încă. Nu sunt pregătit să mă apuc să caut fericirea, să fac tot posibilul ca să fiu fericit, să fac calcule, să aleg variantele pe care le consider cele mai bune, să trăiesc cu deciziile luate fără de regret.

De atunci, pur și simplu nu mă mai consider fericit doar uneori, când o stare mă cuprinde așa dintr-odată, se lipește ca o curvă de pielea mea fără să îi promit vreun favor material, îmi suge mințiile, creându-mi vise, planuri și zâmbete, ca apoi să mă abandoneze într-un lac de sudoare, mințind cu tărie că nu mă cunoaște.

Nu pot fi ca ceilalți, nu pot să mă laud că sunt unic, când singurul meu defect e că sunt doar diferit. Nu pot să atribui fericirii un obiect sau o persoană, un motiv care să mă ridice din scaunul melancoliei mele, pe care l-am ocupat mândru și l-am supranumit tron. Nu am atins niciodată  fericirea absolută, căci mereu am ales prost.

Asta am învățat de la școală, că probabilitatea nu este împărțită 50-50 precum cred mulți, ci 70% înclină către prost, iar 30% spre bine. Noi întotdeauna alegem prost, iar fericirea noastră depinde de cât de proastă  e o decizie.

Am văzut cum fericirea se împletește păcătos cu dragostea... M-am scăldat în focurile iadului fără să simt măcar o atingere arzătoare de flacără, m-am simțit al naibii de diferit și de bine. Însă, chiar dacă aș prinde posibilitatea ca soarta să nu-mi fure din brațe iubirea, tot nu voi fi complet fericit. Intervin neînțelegeri, așteptări, amăgiri, rutina și tristețea. Mereu ne vom plânge, ca la început, mereu vom fi nesatisfăcuți, mereu vom căuta altceva doar pentru a ne simți altfel.

Fericirea mea coexistă împreună cu tristețea. Sunt un nefericit fericit, căci nu am de ce să caut ceva ce va veni de la sine, mai devreme sau mai târziu...în diferite forme, în diferite nimicuri, în tot sau în nimic. Acel ceva nu e absolut, e ceva ce mă ajută să-mi doresc încă o zi în lumină. E ceva ce-mi umple golul pe jumătate și mă îndeamnă să-mi accept prezentul.

Nu-mi rămâne altceva decât să interpretez lumea așa cum este ea, nu cum ar fi putut să fie, chiar dacă lumea mea înseamnă momentan complicații inutile, dorințe ținute în frâu, răni linse de prea mult timp.

Împăcat cu mine însumi, complet incomplet fără palpitații, nu-mi pregătesc inima pentru nimic, doar mintea mi-o suflu de praf pentru a reține toată călătoria care mă va forma.

sursă foto: http://3.bp.blogspot.com/

Falsuri

„Some people fake their death, I'm faking my life.” Don Delillo, Underworld

Eu nu mă gândesc la viitor. 

Producția masivă de vise formate din propriile regrete s-a oprit ruginită de faliment, iar acum de abia mai găsesc vreunul, probabil expirat, printre mormanul format din spirtoase, foi xeroxate, cauciucuri folosite, așternuturi și trei doze de cola. Nu mai simt regrete.
           Am clădit gunoaie din amintiri și m-am așezat lângă ele pentru ca hainele, părul, pielea să-mi miroasă a trecut. Am prins un miros greoi de transpirație, încărcat de mirosul de inimă râncedă, sânge clocit și sex.

În capul meu grotescul își întinde brațele pentru a îmbrățișa cât mai mult teren, mi-a oprit creierul și, apoi, mi-a lovit lobul frontal întrebându-mă: Ești fericit acum? Vei fi vreodată fericit?

Tăcere.

Eu nu-mi trăiesc prezentul. Uit. 

E ca și cum am amorțit în timp cu zâmbetul pe buze, cu saliva curgându-mi din gură, și mă găsesc aplecat de spate, nesatisfăcut, așteptând impactul ce îmi va schimba poziția. 

Nu am petrecut mult timp analizând ce se întâmplă în jurul meu. Eram eu, un petic de pământ sub picioarele mele, ceva neclar în față, în lateral drumuri ciudate, iar în spate siluete fantomatice, ce își pierdeau din intensitatea și lumina pe care le-am simțit-o cândva. 

Mi-am făcut drum prin viață scârbit de societate, scobindu-mi nasul în intimitatea mea, aruncând mucuri de țigară în capul asfaltului, torturând cu plăcere temple femeiești până la epuizare.

 Femei. Cu ură eram măcinat obsesiv de orice altceva în afară de gânduri și îmi plăcea.

 Femeia. Cum să nu îți placă să fii urât și în același timp să fii iubit cu atâta ardoare? Ea niciodată nu te va ruga să o săruți, nici măcar să o ții de mână sau să-i fii alături. 

Eram necenzurat printre nonsensurile mele, chiar dacă uneori îmi luau aerul și îmi provocau atacuri de panică. Pentru ce sau pentru cine să încerc să fiu mai bun? Sunt comod primind porția zilnică de aer de la viață, deși sunt mort de mult. 

Nu mai simt durere, când totul în jur e fals... Prezentul meu e fals.




sursă foto: http://timmilburn.com

Pretext ca să-mi vorbesc

„ ...nu te preocupa, pregătește-ți o lingură mare, căci ce e mai bun, desertul, vine întotdeauna la sfârșit.”(Mădălin Guruianu)

Sunt? M-am întrebat și astăzi în timp ce sorbeam câteva guri de soare și am înțeles că nu sunt în grădina care trebuie. Mi-am băgat rădăcinile într-un pământ putred, iar eu aștept să înfloresc... toamna.

 Mai este cineva aici? M-am întrebat și ieri, în timp ce îmi spălam trupul sub jetul de apă fierbinte, lansat la aceeași oră. Pielea arsă, ce reclamă adesea machiajul sau, din contră, întunericul,  își așteaptă cu porii deschiși ploaia ferventă. Eu sunt...

 Același om care, la 20 și ceva mărunțiș, a pus pixul jos și a răsuflat lăudăros după ce a determinat instrumentul acela de scris să-și tușească pasta, ca el, trăgând-o din toate părțile, să mânjească foi A4, înghesuind anapoda câteva cuvinte, apoi le-a numerotat în pagini și a numit trecutul său literatură.

Nu vreau să mor împreună cu acele cuvinte pe care nu am reușit să le declar. Vreau să mor fără cuvinte. Dacă omul din mine moare, Dumnezeu nu va fi dincolo de nori ca să-l aștepte. Păcatele îmi apar ca și continuări pe paginile goale de la sfârșitul fiecărei conversații eșuate. Cu un aer apatic,  mă retrag în sine doar pentru a-mi gusta ca un egoist fericirea.

M-aș ucide liniștit, crezând că a mea prezență, al meu trup și a mea gură, au schimbat oamenii pe care am încercat să-i otrăvesc de dragul unei drame. Nenorocirea lor îmi provoacă fericire. Însă mi-ar lipsi enorm vocile ce m-ar fi desconsiderat, m-ar judeca și mi-ar spurca numele pentru că am îndrăznit să înșel.

Condamat la fericire, sunt suspect de nemulțumit. Cum să mă mai înțeleagă lumea când îmi schimb ideile cu fiecare vorbă pe care ajung să o rostesc? În timp ce vorbesc, îmi reneg gândurile și regret ce am putut zice. Parcă nu sunt eu.

Urmărit de vise și coșmaruri, răzvrătit, mă răzgândesc încontinuu, doresc ceea ce am pierdut, doresc din ce în ce mai mult. Mă schimb atât de des încât simt că am pierdut jumătate din mine. Până când voi fi mai eu?

Cum am putut rata ploaia? M-am trezit cu gândurile doborâte la sol, sentimente călcate și fluturi morți pe potecile inundate. M-am trezit că sunt un alt om. Nu îmi amintesc să fii trăit în simplitatea unor sentimente clare, care să nu-mi ofere posibilitatea să interpretez lumea în felul meu. Complicațiile dramatice, fire de păr prinse în salivă, valuri de bumbac aruncate, rădăcini noi, așteptări nocive...Cum ar fi putut să fie, dacă eu, tu, noi, am fi fost de fapt doar unul?

E greu să dezlipești nenoricirea de pe tălpi. E ca o gumă fără gust, mestecată până la refuz, aruncată pentru o altă gumă, nouă, dulce. Identice în nefericirea lor. E greu să scapi de ea, odată ce ți-a prins papucul. În schimb, fericirea nu durează. La fel ca frumusețea, tinerețea, se duce numaidecât. Sunt un fericit nefericit.

 În fine, am realizat că unele persoane cer să fie mințite. Mă uit la fața lor și văd cum își așteaptă acadeaua. Nu pot concura cu așteptările lor, deși nu vreau să trăiesc pentru așteptările nimănui. Mă simt mai vinovat dacă nu mint. Apoi, degeaba îmi frec cu degetele buzele, ceea ce s-a spus rămâne, ceea ce s-a scris este. Păcat...

Sunt. Nu sunt. Sunt.

Păcat.

Mare păcat. 

sursă foto http://www.filemagazine.com/thecollection/archives/2006/09/i_am_not_here.html

Povestea omului din interior

„Puține lucruri sunt mai triste în viață ca senzația să vezi pe cineva cum pleacă după ce te-a părăsit. Să vezi cum distanța dintre corpuri se mărește până când nu mai rămâne nimic, decât spațiu gol și tăcere.”

S-a agitat vântul în lumina dulce a primăverii, instalând o dimineață rece pe acele rădăcini uscate pe care nu am reușit să le retezez de la baza trupului meu. Norii s-au strâns să râdă cu lacrimi de slutul meu chip de dimineață. Acei litri de cafea, ce îmi plutesc în stomac, nu mai reușesc să îi readucă elasticitatea, trecutul sau ce Dumnezo de lipsuri oi mai avea!

Languros îmi scot în fiecare zi capul pe geam și, cu respect, îmi flutur degetul mijlociu către cer. Sărut aerul poluat de „Bună dimineața!”, iar, ca răspuns, curentul îmi pișcă jegul de pe obraji. Nenorocită vreme de aprilie.

Baricadat în propriul trup, mi-am redus visele la simple acțiuni. Bine că, capacitatea mea de a urî a scăzut dramatic de când mi-am reînceput viața și am dedus că EU nu sunt eu. Acest eu oscilează între deziluzii și un impunător nimic.

Dar, totuși, sunt unicat. Atât de unicat încât nu seamăn nici măcar cu mine însumi. Sunt un individ normal, încât normalitatea mă face să par un om atât de deosebit, când toți aleargă după fantasmele de a deveni altcineva. Trebuie să trăim așa cum suntem.

La ce bun să caut fericire, când zâmbetul îmi crapă după ce descopăr astfel de oameni? Oameni dătători de umbră, o urticarie pe suprafața pământului, niște orbi convinși că văd... Fiecare vede ceea ce vrea să vadă. Unii aud în jumătăți de măsură. Așadar, m-am decis să fac pe orbul și să nu mai cred nimic din ceea ce văd, să fiu mut și, poate, cineva mă va lăsa să-mi cultiv grădina interioară.

Vremea asta inalterabilă îmi aduce aminte de factorul fragil ce mi-a acrit persoana. Formele unei deziluzii ce m-au ținut lipit de coapsele unei persoane, mai mult decât trebuia. Cât de bucuros mi-am făcut culcușul aproape de picioarele ei și cum nu am mai simțit nimic după ce iubirea dintre noi a devenit o simplă și apăsătoare tăcere.

În mine s-a făcut liniște după ce acele picioare lungi și-au luat papucii și au părăsit decorul, pășind apăsat pe retina mea. Centimetrii pătrați de piele s-au scuturat de atingerile acelor degete, iar așa m-am obișnuit să fiu trist sau, cel puțin, un om normal, dar fără exaltări hollywoodiene.

Obiceiurile vechi, țigări fără filtru, o pastilă efervescentă și un corn, îmi rod stomacul ca durerile de cord să nu-și strige condiția de deteriorare continuă. Țigara îmi mestecă plămânii, pastila îmi linge creierul, iar cornul acela îmi ține intestinul ocupat până găsesc vreo doză ai cărei gură nu i-am atins-o încă.

Mi-am pus viața pe un penel, câteva pete de cerneală, sperând că își va găsi un loc pe retina unuia, pentru ca întreaga lume să afle că odată, în trecut, aș fi fost capabil să iubesc. Dar întotdeauna a existat un decalaj între mine și ceilalți. Interiorul ce-l posed e atât de neatins, încât tind să cred că sunt făcut din teancuri de cărți peste care nu și-a aruncat nimeni ochii.

Nimeni nu mai are timpul necesar să îmi taie rădăcinile necrozate și să îmi coase rănile, când eu sunt încă atașat de acele coapse. Mi se freacă conștiința de marginile prăpastiei, în timp ce mi s-au agățat suvițele de trecut. Cei ce mi-au descoperit ființa, nu sunt conștienți cu ce om au de a face, și astfel putrezesc în brațele lor fără ca ei să mă înțeleagă.

Interiorul meu e praf, dar exteriorul meu sclipește împins spre alte idealuri. Din când în când, răsfoiesc aceleași pagini, înmuiându-mi degetul în scuipat, și fac mai multă dezordine în mine. Mor încet, dezgropând amintiri.

Care e rostul în a iubi pe cineva care nu poate fi găsit?


Sursă foto: http://www.flickr.com/photos/essexdiver/4959893582/sizes/l/in/photostream/