În miez de noapte

„Când au terminat, Luz era pe cât de satisfăcută pe atât de recunoscătoare. Cu toate acestea i-a spus lui Ulise că a fost prima și ultima dată. […]

   - Atunci facem dragoste pentru ultima dată încă o dată? (Ulise)” Micile neajunsuri ale fericirii- Angela Vallvey 

Mă întorc pe toate părțile...Nu pot dormi. Privesc tavanul de parcă aștept ca din el să alunece ea deasupra mea, să mă domine și să mă scape de o involuntară erecție în miez de noapte.

Distanța dintre noi devine insuportabilă, îmi năbușește orice impuls de a continua fără ea lângă mine.

Mi-am sucit complet mințile încercând să-i înțeleg complexitatea printre care își plimbă sufletul în lesă și se laudă tuturor că ea știe să trăiască. 

În spatele ochilor mari, incendii scăpate de sub control ard realitatea, fantezii izvorăsc de nicăieri fără nicio rușine. Vântul mereu îi pune în cale probleme peste probleme, iar ea se avântă tocmai către ele fără să se gândească. Nebună, femeie fără minte. Mă întreb de ce o iubesc?

Și astăzi o mai văd întinsă pe spate, înfășurată doar de aerul cald al respirației mele, cu capul alunecându-i ușor de pe pernă. Îmi umplea patul cu stropi mărunți de apă, ce se desprindeau de pe șuvițele ei proaspăt spălate și curgeau pe frunte, pe obraji, apoi pe umerii goi, ca să își piardă forma în cearceaf.

Mă privea îndelung până îmi lăsa trupul gol, fiecare haină fiind constrânsă să-mi părăsească timpuriu pielea. Îmi mușca buza de jos în timp ce mă trăgea tot mai aproape de ea, eu urmând-o în durere, atingându-i pielea rece, simțindu-i mirosul balsamului cum îmi intră pe nări și aveam impresia că mă scufund într-un mormânt brăzdat de flori.

Simțeam răceala feței sale pe pielea mea, iar inima sa uscată părea adesea că își reia atribuțile pompând ușor sângele în obrajii ei. Părul ei lung îi cădea ciudat peste goliciune și adesea îmi stătea în cale, ca o frânghie gata să o pot cuprinde când simt că-mi pierd controlul.

Când o sărutam își ridica ușor bărbia, îndemându-mă parcă să cobor pe gâtul ei, să o mușc, iar când ajungeam cu buzele mai sus cu două degete de sânii ei rotunzi și tari, își arcuia delicat spatele venind cu bustul tot mai aproape de gura mea, de gâtul meu uscat și pieptul dezgolit. Suflam ușor peste sfârcurile ei, privind-o cum își închide ochii.

Sărutând-o, strângea involuntar degetele de la picioare, apoi își răsucea vârful picioarelor în afară, apoi înăuntru, spasmodic. Pe șira spinării mi se aglomerau fiori, ca o vibrație prelungită în interiorul meu, când primul ei geamăt apărea.

Îi mângâiam tot corpul cu degetele aspre, pe alocuri lăsând saliva să-mi curgă din gură desenând cu limba cercuri de diferite dimensiuni. Ca un vierme ce mișună pe carnea putrezită, la fel și ea mă pipăia de parcă ar fi căutat vreo deschizătură în carnea mea ca să mi se vâre înăuntru, în suflet, deși demult ea era ceea ce mă făcea întreg. Simțeam umezeala de sub noi, trupul ei îndemându-mă să o acopăr toată, s-o ucid trezind-o din rutină.

Cu un singur deget îmi făceam loc între buzele sale, iar ea începea să se zvârcolească nervos, trăgând cearceaful. O prindeam ferm căci nu voiam să fugă, voiam să simtă tot ce pot să-i ofer, voiam să ne sfâșiem unul pe celălalt, să murim împreună extenuați.

Îmi îngropam greutatea în formele sale, ce strigau încontinuu pentru mai multă durere,  și ca un giulgiu mă simțeam cuprins din toate părțile de corpul acela mărunt.

Trupul acela neajutorat, abandonat total loviturilor repetate și scurte, era atent doar la propria-i tortură, la bătăile propriei inimi, în timp ce eu o cuprindeam cu ambele brațe și o ridicam de mijloc. Ea își contracta mușchii spatelui și ai feselor pentru a câștiga echilibru. Își strecura degetele prin părul meu, apoi mă trăgea așa de tare încât mă durea, ea mușcându-și buzele în semn că îmi simțea durerea. 

Mă îngropam în ea, în întuneric, febril, fără gânduri, fără a vorbi. Știam ce trebuia să fac ca ea să decadă și mai mult în dorință...Era a mea, doar a mea. 

Totul era poftă, fantezii tenebroase. Poftă de a poseda, de a fi singuri, goi. Poftă de a ne delecta și de a suferi un moft trecător, așa cum e sexul.

Îi tremura sufletul când mă împingeam în ea, închizând pentru o clipă ochii. Pielea ei trecea peste a mea, mă simțeam bine acolo, în ea, deasupra ei. Completă sclavie a unuia față de celălalt. Lipiți unul de celălalt trăiam deodată, sincronizați în respirații, iar când ea de abia mai putea respira, continuam să respir eu pentru ea, deși inima îmi ieșea din piept, iar fiecare gură de aer îmi înțepa gâtul.

Trupurile noastre se consumau frecvent. Toată noaptea. Mi-e dor. Mi-e dor să o simt. Să o provoc, să o sălbăticesc sub greutatea mea.

         E noapte și sunt din nou singur. Îmi simt pleoapele tot mai grele. Formele ei dispar treptat din mintea mea, mâna îmi ațipește pe gland și toată căldura mi se risipește sub plapumă. Adorm în miez de noapte, nesatisfăcut.

În caz că te întrebi ce mai fac II

Printre crengile copacilor uscați de vreme și fumul ce se ridică haotic de la țigările nestinse, aruncat pe stradă de propriile mele gânduri, pășesc eu contopind tot ce zăresc în povești cu subînțelesuri pentru a-mi liniști singurătatea.

Noaptea începe să coboare peste trupul meu vopsit de timp cu un strat gros de întuneric, iar sufletul mi se mișcă printre sunete mute, suspinând îndelung, neînțeles. Privirea îmi este fixată într-un cui invizibil, bătut mai sus de pânza de păianjen pe care nu am putut s-o îndepărtez de pe prezent.

Degete lacome mă atrag tot mai adânc în valurile catifelate ale nebuniei, mă devorează dezbrăcându-mă de duritatea cu care mi-am înfruntat realitatea de câteva luni bune, dornice să-mi atingă pielea, să-mi destupe porii și să-mi stăpânească trupul, făcându-mă să zbier.

Înăuntru o furtună de dispreț de sine și nefericire a început să reverse un dor ce mă roade, mă întoarce pe toate părțile încât am uitat cum e să dorm. Pielea mi s-a topit și mă simt atât de expus, vântul de toamnă îmi scutură carnea de frig, stomacul refuză mâncarea și inima stă să îmi plângă. Este un dor ce a devenit o necesitate pentru a-mi continua viața.

Îngerul meu a murit de dimineață. S-a stins, de vreme ce eu vizionam în gând cele mai frumoase păcate. Leșul său, sugrumat de aerul acrișor de struguri prea copți, prăbușit lângă biblioteca pe care nu am mai atins-o de la ultima migrenă, nu mă deranjează. Îmi place să știu că nu sunt singur, iar cadavrul său nu miroase rău. Miroase a trandafiri, cocos și orhidee neagră, a vara ce tocmai a trecut. L-am împins cu piciorul într-o parte când m-am întins după fotografiile unei vieți anterioare.

Toată durerea ce mi-am provocat-o singur vibrează în mine și mă face să îmi pierd mințile odată cu ceilalți nefericiți ce își lovesc ghetele de un pământ prea aspru pentru a le adăposti acum trupurile în pântecul său, deși toți ar vrea să-și curme viața undeva în brațele acelea calde și pline de otravă sub unghii, așa cum am vrut și eu. Voiam să mor sufocat într-o piele îmbăiată în lapte de cocos, în timp ce sărutam un corp perfect sub lumina slabă dată de o lampă roz. Voiam să mă consum cu o altă ființă, să mă predau dorinței și să mor fericit. Asta înseamnă pentru mine moartea perfectă! 

Acum prezentul meu e pustiu, brăzdat de o toamnă rece, iar liniștea tâșnește în locurile unde moartea mea ideală și-a legănat greutatea stivind ușor parchetul, lovind cu spatele cabina de duș, fugind printre cearceafuri. Viața mea atârnă printre un șir constant de regrete, plictiseală și nimic productiv. 

Am rămas blocat aici, fără speranțe, ascultând un ticăit sumbru ce-mi răscolește toată ființa. Aștept să vină iar dimineața, aștept ca alt înger să se apropie de mine, ca apoi să moară iar și iar, până când cineva înțelege că anumite suflete nu mai au nevoie de înger păzitor. Nu e nimic care să mă salveze de mine, nimic care să ne salveze, nimic care să îmi schimbe dorul în fericire. Tot ce fac e să-mi pierd vremea zi de zi, mimând o viață umană. 

A trecut mult timp de când nu am mai vorbit. Probabil sunt eu însumi mort și trebuia cumva să anunț lumea, cu un miros greoi curgând pe sub ușa de la intrare. 

Aerul a mucegăit în cameră, nimic nu e nou. Probabil azi moartea mea e îngerul ce mă așteaptă lângă bibliotecă arătând o altă viață pe care aș putea să iau în mâini. Ce vreau să fiu: femeie sau bărbat? Spion sau victimă? 

-Alege o carte. Azi devii altcineva.

Îmi sting setea de viață fără sens, trag aer în piept. Clopotele îmi vibrează în mâini, simt căldura celor 457 de pagini. 

Losing control

(please read this slowly, with the music down below ON )

O tăcere ne-a acoperit iarăși buzele, spulberând în calea sa cuvintele pe care le avusesem pregătite încă de acasă. Ne privim în ochi fără să spunem nimic, fără să trădăm vreun gând pervers ce ne-ar fi putut colora gândurile negre sub care ne ghidăm pașii prin viață. Ne privim doar, dar gândurile mele deja au captiv corpul tău neîmblânzit, neatins de atâta timp de mâinile mele, îl modelează și îl frământă după febrilele mele dorințe, îl linge, apoi îl rupe în bucăți.  

Ți-aș atinge coapsele, ți-aș suge sânii și ți-aș mușca buzele până ar curge sânge și mi-aș colora dinții în tonuri de roșu, doar nu mă întreba la ce mă gândesc, taci, să ne frământăm neliniștea din suflet cu o liniște zdrucinată de gemete fictive.

Fumez alături de tine una dintre ultimele țigări care teoretic îmi revin, cu speranța că, din fumul ce-l revărs, vor răsări cuvinte și voi putea să-ți vorbesc. Dispar cu totul sub o amnezie profundă. Ghidat de fum, uit de ce sunt capabil și, privindu-ți trupul mărunțel, m-am trezit râzând...Zărindu-mi zâmbetul sec de pe buze, ca o mizerie ce a îndrăznit să-mi apară pe față, mi l-ai șters numaidecât, vizibil deranjată că mi-am permis o astfel de evadare.

Din ochii tăi a dispărut de mult lumina, în sine golind tot întunericul trecutului tău ca să îl răscolești oridecâteori simți că te îneacă realitatea. Dar eu uit mereu de ce nu ești pentru mine. Ciudată creatură, stupidă chiar... Îmi doresc ca simplitatea ta să se arunce asupra mea, pielea ta să se lipească de mine, să îți simt ritmul răsuflărilor și să le imit. Așa ducem o existență vegetală, întreținută de lipsuri.

Urmărit la rândul meu de ceea ce am lăsat în interior, am luptat cu mine însumi până când a început să mă doară tot trupul. Cu toate că vocile din capul meu continuă și astăzi războiul, chiar dacă ochii îmi sunt închiși, eu mă împing și mai mult spre tine... Simt aripile unor fluturi cum îmi perforează stomacul, provocându-mi contracții. Îmi sângerează inima dacă nu cedez. Simt cum te doresc din ce în ce mai mult. Îmi pierd controlul încă o dată în intensitatea momentului pe care l-am așteptat ca un pervers.

Eu nu am gânduri bune numai pentru mine, tu uiți să gândești când sunt din ce în ce mai aproape de tine. Nu mai contează că nu ești pentru mine. Animalic mă arunc spre tine. Te dezbrac, iar hainele cad ca o ploaie rece, lăsându-te expusă, înfrigurată. Trupul tău miroase a probleme și sex. Tot ce a rămas din tine e o inocență lucidă și un instict primar de autodistrugere în brațele mele.

Privesc cum tremură carnea de pe tine, cum lași luciditatea să se stingă din ochii tăi, trăgând cortinele peste prezentul de afară. Îți tragi sufletul și dispari încet, dispari sub mine.

Prizonier necenzurat deasupra ta sunt deposedat de gânduri, controlat obsesiv și fără milă. Cu ură te uiți prin mine și mă implori să-mi scot colții, să te rănesc, să împing viața înapoi în tine și, dacă e nevoie, să-ți prind gâtul între degetele mele aspre și să scot cumva gemetele ruginite, ce ți-au înfundat cuvintele undeva într-o liniște groasă.

Te îndeși mai mult în mine, privindu-mă insistent, cu frică. Interiorul tău cald se prăbușește peste mine, dar asta nu te oprește. Te aud... îți aud gâfăitul, îți aud încercările disperate de a lua câte o gură de aer. Pulsul tău mă obligă să te frământ, să îți închid gura și să îți mut centrul gravitațional. Nimeni nu te va salva.

Trupul tău îmi aparține iar, fac cercuri întreținând durerea dinăuntru, mă hrănesc cu entuziasmul tău și cu intensitatea cu care te zbați necontrolat sub mine. Te rup în bucăți ca o ramură, iar tu te scurgi printre degetele mele, fără să mai respiri, fără să mai fie necesar să-mi spui măcar un cuvânt. Plăcerea mea e nocivă, mă consumă, mă distruge. Plăcerea ta îți seacă creierul de gânduri, îți contractă trupul, te înrobește pe vecie, devii a mea. Ceea ce rămâne în urmă nu e nici măcar o umbră a personalității tale. Te transformă în demonul ce îmi posedă privirea, îmi macină organele până devin praf.

Mă strivești între pereții denivelați și umezi, sângele îmi fuge în suflet, respir greu și mă arunc înspre aer. Sunt un lac de sudoare. Durerea ta mă alină, îmi amorțesc mușchii feței, accelerez și mă trezesc că mă scurg peste tine, fracturat. Sunt terminat. Felix culpa!

Liniștea apoi tâșnește prin găurile realității noastre. Constatăm că tot ce am simțit a fost valabil doar pentru moment.

Te-ai desprins de lângă mine și, fără nicio rușine, ai început să-ți lingi egoistă rănile, dar nu ca să le vindeci, ci ca acestea să continue să sângereze pline de regrete.

Asta e între noi. O iubire ce ne frământă oasele, ne tocește pe moment ghearele, ne eliberează mințile și trupurile. E o iubire degeaba ce ne consumă, atacând rațiunea. E un fel de a mă goli, de a te pierde.

Visez ciudat. Visez puțin. Dar te visez continuu.  Când te-aș putea răni din nou?



***************************************

Losing control

(Please read this slowly, with the music above ON)

A silence covered again our lips, shattering in its path words which I had prepared from when I was home. We looked into each other eyes without saying anything, without betraying some perverse thought that could color the dark thoughts we follow and step through life. We were only looking, but my thoughts had already trapped your wild body, untouched for so long by my hands; they shaped it and knead it after my febrile desires, licking it and shred it to pieces.

I would touch your thighs, suck your breasts and bite your lips till the blood would flow and I would stain my teeth in red tones, just do not ask me about what I think, shut up. Kneading our soul’s anguish with a shattered silence of fictitious groans.

I smoked with you one of my last cigarettes that theoretical its mine, hoping that from the poured smoke will rise words and I could talk. I disappeared altogether in a profound amnesia. Guided by the smoke, I forgot what I'm capable of watching your tiny body, and I found myself laughing... You saw my dry lips smiling, like it was a mess that dared to show up on my face, so you deleted it immediately, visibly annoyed that I allowed myself such an escape.

From your eyes the light was long gone, inside you the darkness of your past was filling you up so you can stir it up whenever you felt like the reality was drowning you.

But I always forget that you're not for me. Strange creature, stupid one... I want you to throw with simplicity in me, your skin to be stick to me, to feel your breath and imitate your rhythm. In this way we only have a vegetable existence, maintained by deprivations.

Followed by what I left inside, I fought with myself until my whole body started to hurt. Although the voices in my head continue the war today, even though my eyes are closed, I am pushing myself towards you... I feel the wings of butterflies as they perforate my stomach, causing contractions. My heart will bleed if I give up. I feel that I desire you more each day that passes. I lose control one more time in the intensity of the moment that I expected like a pervert.
I do not have good thoughts just for myself, you forget to think when I am getting closer to you. It doesn't matter that you're not for me. Like an animal I throw myself at you. I undress you and your clothes fall like a cold rain, leaving you exposed, feverish. Your body smells like problems and sex. All that's left of you is a lucid innocence and primary instinct of self-destruction in my arms.

I watch how your meat is trembling, how you suffocate the lucidity of your eyes, pulling the curtain over the outside present. You took a deep breath and disappear slowly, disappear beneath me .

An uncensored prisoner, above you I am stripped of thoughts, obsessive controlled and without mercy. With hatred you look at me, begging me to get my fangs out to hurt you, to push the life back into you and, if it is needed, to grab your neck between my rough fingers and, somehow, get out those rusty moans that shoved your words somewhere in a thick silence .

You shove more into me, looking at me insistently with fear . Your warm interior collapses over me, but that does not stop you. I hear you ... I hear your gasp, I hear your desperate attempts to take one more breath. Your pulse forces me to devour you, to close your mouth and move your center of gravity. No one will save you.

Your body belongs to me again. I am making circles inside it to maintain the pain, feeding myself with your enthusiasm and the intensity with which you struggle uncontrollably under me. I break you as a branch, and you slip through my fingers without breathing, without the need to tell me a word. My pleasure is noxious, is consuming me, destroying me. Your pleasure dries your brain of thoughts, contracting your body, forever enslaves you and you become mine. What remains behind is not even a shadow of your personality. Its turning you into the demon that possesses my eyes, grinding up my organs till I become dust.

You crush me between the uneven and wet walls, my blood runs into my soul, I breathe hard and throw myself to catch air. I am a lake of sweat. Your pain relieves me, numbing my facial muscles, I accelerate, and I found myself flowing over you, fractured. I'm finished. Felix culpa!

Silence then gush through the holes of our reality. We find that all we felt was valid only for the moment .

You loose from me and without any shame, you start licking your wounds selfishly, but not to cure them, but so that they continue to bleed full of regrets.

This is between us. A love that is bothering our bones, momentarily grinding our claws,freeing our minds and bodies . It's a love with no purpose that consumes us, attacking reason. It's a way to clear my head, to get lost.

I am dreaming strange dreams. I dream just for a while. But I dream you continuously. When can I get to hurt you again?

 

Complet

„Rise up and walk, none of your bones are broken.” Sleeping beauty (Movie) 

În timp ce încerc să adorm, îmi năvălesc în cap atâtea imagini și îmi răsună cuvintele tale ca un ecou sumbru ce se spânzură la capătul ideilor mele preconcepute. Dar nu reușesc nicicum să-ți rețin privirea caldă, cum aluneca peste chipul meu, peste trupul meu, aducând întunericul unei plăceri interzise. În urma ta au rămas numai cuvinte, nonsensuri pe care le descojesc pentru a-mi putea citi singur ființa, iar acele mângâieri ce au căzut involuntar pe tâmplele mele și-au pierdut urma sub un val de sudoare rece.

Astăzi am totul și, totuși, nimicul îl îndrăgesc cel mai mult. Îndrăgesc singurătatea și totul ce îmi amintește de omul simplu pe care l-am lăsat îngropat lângă copilăria sa. Am murit de îndată ce mi-am lepădat visele, găsindu-mi pretexte să trăiesc în trecut. Mintea pe care o posed se scurge.

Mă simt mult mai singur acum, împăcat cu mine însumi, deși voiam asta. Îmi doream atât de mult să fiu așa, să mă gândesc la orice altceva decât la clipele pe care le-am petrecut în interiorul diferitelor persoane, ce m-au primit cu membrele deschise.

Corp fără vină, cineva te-a pricopsit cu o minte bolnavă care a ajuns în final să te strice. Te-ai îmbolnăvit purtând mereu trecutul în interiorul tău. Duhnești a alcool, sex și regrete. Sunt atâtea lucruri pe care le neg, folositoare și distractive pentru unii, dar distrugătoare pentru un om ca mine. Mă întreb cum ar fi să am mintea goală, să nu mai știu nimic de mine, de lumea ce mă înconjoară.

M-am născut plângând... De ce mi-ați răpit întunericul unde complotam împotriva realității de afară? Acolo era liniște, nu vedeam, nu auzeam și nu știam nimic. Nu aveam nevoie de lucrurile astea ireale, fantezii și dorințe letale. Eram eu, nu ca și acum diform pentru ca ceilalți să mă accepte. Și pot să afirm că eram fericit, fericit că nu eram infectat de acest exterior... până când cineva mi-a tras capul afară, plesnindu-mă să deschid ochii. Era lumina. O frică îngrozitoare m-a cuprins, o simțeam cum îmi arde retina, vedeam totul în ceață, voiam să mă întorc...Eu nu trebuia să mă nasc. Nu încă. Nu sunt pregătit să mă apuc să caut fericirea, să fac tot posibilul ca să fiu fericit, să fac calcule, să aleg variantele pe care le consider cele mai bune, să trăiesc cu deciziile luate fără de regret.

De atunci, pur și simplu nu mă mai consider fericit doar uneori, când o stare mă cuprinde așa dintr-odată, se lipește ca o curvă de pielea mea fără să îi promit vreun favor material, îmi suge mințiile, creându-mi vise, planuri și zâmbete, ca apoi să mă abandoneze într-un lac de sudoare, mințind cu tărie că nu mă cunoaște.

Nu pot fi ca ceilalți, nu pot să mă laud că sunt unic, când singurul meu defect e că sunt doar diferit. Nu pot să atribui fericirii un obiect sau o persoană, un motiv care să mă ridice din scaunul melancoliei mele, pe care l-am ocupat mândru și l-am supranumit tron. Nu am atins niciodată  fericirea absolută, căci mereu am ales prost.

Asta am învățat de la școală, că probabilitatea nu este împărțită 50-50 precum cred mulți, ci 70% înclină către prost, iar 30% spre bine. Noi întotdeauna alegem prost, iar fericirea noastră depinde de cât de proastă  e o decizie.

Am văzut cum fericirea se împletește păcătos cu dragostea... M-am scăldat în focurile iadului fără să simt măcar o atingere arzătoare de flacără, m-am simțit al naibii de diferit și de bine. Însă, chiar dacă aș prinde posibilitatea ca soarta să nu-mi fure din brațe iubirea, tot nu voi fi complet fericit. Intervin neînțelegeri, așteptări, amăgiri, rutina și tristețea. Mereu ne vom plânge, ca la început, mereu vom fi nesatisfăcuți, mereu vom căuta altceva doar pentru a ne simți altfel.

Fericirea mea coexistă împreună cu tristețea. Sunt un nefericit fericit, căci nu am de ce să caut ceva ce va veni de la sine, mai devreme sau mai târziu...în diferite forme, în diferite nimicuri, în tot sau în nimic. Acel ceva nu e absolut, e ceva ce mă ajută să-mi doresc încă o zi în lumină. E ceva ce-mi umple golul pe jumătate și mă îndeamnă să-mi accept prezentul.

Nu-mi rămâne altceva decât să interpretez lumea așa cum este ea, nu cum ar fi putut să fie, chiar dacă lumea mea înseamnă momentan complicații inutile, dorințe ținute în frâu, răni linse de prea mult timp.

Împăcat cu mine însumi, complet incomplet fără palpitații, nu-mi pregătesc inima pentru nimic, doar mintea mi-o suflu de praf pentru a reține toată călătoria care mă va forma.

sursă foto: http://3.bp.blogspot.com/