Ştiam

Ştiam că îmi urmăreşti infectul trup... Te-am văzut cu colţul ochiului când am ieşit de pe Izlazului, dar, deşi pe moment m-am cutremurat, mi-am continuat drumul, mergând domol pe Câmpului, spre nicăieri. Te-am simţit cum îmi cercetai părul, pe care mă încăpăţânez să-l înăbuşesc sub o căciulă veche, demodată, cum îmi studiai formele ascunse sub paltonul bleumarin încurcat într-o geantă mare, incomodă adesea, însă nu puteam să mă întorc ca să-ţi revăd privirea.

Aşa că mi-am refăcut bretonul, acoperindu-mi ochii, mi-am ascuns gura sub un teanc de textilă gri, adâncindu-mi gâtul în mirosul dulce de parfum, mi-am strâns ca o anorexică mijlocul ce mi se lupta cu lepidoptere şi atunci am realizat că ard. Ardeam ca o torţă în mijlocul oamenilor de zăpadă, emanând un dor imens şi deşertăciune. Ardeam, iar flăcările ce mi-au îmbrăţişat trupul îmi perforau pielea ca să-mi ajungă-n suflet. Ardeam, dar acolo nu mă vedea nimeni. Doar tu ştiai!

Ştiai ce e în mine, ştiai ce simt, ai văzut urmele de lacrimi, şi în loc să mă ajuti ai ales să mă cerţi, flegmatic, încontinuu, pălmuindu-mi faţa, arătându-mi toate greşelile făcute, reducându-mi acţiunile la simplul numărat al bulinelor de gumă lipite pe astfalt.

Tot ce mai ştiu acum, după gălăgia ce mi-a răvăşit mintea, e că te urăsc, din acel moment sau poate te urăsc de mult, mult timp. Neg că te afli în capul meu, neg că înnebunesc. Am ajuns pradă alergând printre gânduri turbulente, gânduri ce nu vor să se preschimbe în cenuşă. Refuz să-ţi ascult comentariile, aşa că nu ai decât să mă urmăreşti în fiecare zi, în fiecare noapte în care nu pot să dorm... Dar totuşi, cine m-a însămânţat cu o conştiinţă aşa de aspră ca cea pe care o am?

Creşte zăpadă din nimic

Am rămas ultimul nebun de pe acest pământ care, în ceasul înaintat al nopţii, şi-a deschis, pe lângă suflet, fereastra larg, atât de larg încât strigătele de balamale au tăbărât în cameră, linşând dominanta linişte atunci când şi-au atins patetica limită, ca să primească tot frigul în casă.

Am ajuns singurul care, la ora aceasta, numără fulgii aruncaţi din cerul îngheţat, singurul ce vrea să le oprească căderea nimicitoare; sunt urmăriţi, ca nişte infractori, de farul şubred al lunii, un debil zâmbet, întors pe verticală, desenat cu cretă pe cerul împietrit de frigul lui Decembrie... Au scăpat dintr-o altă lume, diferită, blocată sub un bloc de aer rece, acolo sus, după norii fumurii ce se împleticesc în figurine de ceară, captivi îngeri puri de iarnă.

Nu e nimeni pe stradă, nici un corp cald peste care aceşti fulgi să-şi topească fiinţa, odihnându-şi aripile pe paltonul moale şi negru, cumpărat de la Second-ul nou de pe colţ. Nimeni nu e gata să alunece pe derdeluşul de la Patiserie până aproape de semafor, ca apoi să-şi fixeze la loc coloana. Nimeni ascuns sub umbrelă, încovoiat inestetic, cu fular peste faţă, haine groase şi nişte bocanci scumpi ce oricum atrag ca o sugativă toată umezeala drumului.

Frigul de aici e parte din mine, căci îl simt înăutru cum îşi potriveşte rădăcinile peste fiecare bucată de suflet, încolţindu-mi inima. Ea, singură, se zbate să viseze irealizabile lucruri. Eu doar caut un zâmbet sincer dincolo de orizontul deformat de îngerii de zăpadă...

Îmi simt picioarele cuprinse de furnicături şi corpul mult prea rece, un leş zdrobit de timp, îngheţat lângă fereastră, însă rămân aici, formând perle de gheaţă pe obrajii mei rumeniţi... Privesc cum creşte zăpadă din nimic, aşa cum mi-ai spus tu.

Ciocnirea unor pietre

„Scânteia dintre noi a apărut prin ciocnirea unor pietre,
suflate de vânt ca să se întâlnească în haosul profan,
dure umbre ale unei realităţi sumbre,
tu şi eu, nenumărate feţe de porţelan.”

Ţine-mă departe de fetişurile mele, căci ceea ce îmi doresc încalcă sute de reguli şi trebuie ascuns sub miere. Râcnesc ca o fiară... Observă careva convulsiile, mişcările disperate pe care le reproduc pentru o simplă privire?

Închis într-o cuşcă imensă, singur, de biblia ce o port cu mine încă de mic, analizez tot ce mi-a mai rămas să simt pe piele: frânturi de vise, cu demoni ce ştiu sigur ce vor, deasupra îngerilor al căror număr astăzi a scăzut simţitor, sentimente crude, lăsate să clocotească în sângele propriu şi o umbră lucidă, ce mă obligă să mă răzbun pe acest corp insipid.

Frigul din mine mă face să debitez, gândul mă înalţă provocându-mi palpitaţii, degenerate pofte se adună în mine de fiecare dată când îndrăznesc să-ţi rostesc numele... Am să-l rostesc până când lumea asta se va face scrum, căci oricât m-aş minţi, n-am să renunţ vreodată la tine!

Îmi ascund privirea în pământ ca să nu se afle nimeni ce am făcut aseară, alaltă seară şi acum trei dimineţi (nu vă voi spune ce am visat), iar cuvintele ce le rostesc în gând vor rămâne captive acolo, căci nu le voi scoate în lume.

Masochist teribil sunt departe de geamul după care, clădiri de ceară se înghesuiesc să-mi blocheze privirea către tine.

Ameţit de alcool, dansez în fumul dulceag al baladelor de demult, sparg graniţe şi ajung tot mai aproape de tine. Mă întreb, dacă m-aş afla din nou în faţa ta ce mi-ai face?

...Eu te-aş sfâşâia de îndată, bucăţi din tine le-aş frământa printre dinţi, iar inima ţi-aş scoate-o afară, să vezi că o ai chiar dacă tu n-o simţi, şi sufletul nu l-aş lăsa să scape, ci ,sub presiune, l-aş înrobi.

Scânteia, care s-a prelins de pe cele două roci, a aprins vise întregi, cu noi înăuntrul lor, cu ochii închişi, aşteptând sfârşitul vibrant în acel crematoriu.
În iarba verde îmi aşez tulpina şi capul cu fruntea acoperită de sudoare rece, înghit în sec a mia oară, nemângâiat, când mă văd departe de stele, de lună şi de trupul rocii cu care mi-am julit inima.

Unicitate iluzorie

De ceva vreme mă găsesc undeva între plutire şi cădere... Privesc distant lumea din jurul meu, dar de data aceasta refuz să o mai studiez. Ce pot să afirm când alerg printre bastoane albe? Se împiedică oamenii de mine, fără să privească înapoi sau să-şi ceară scuze... Sunt oare al societăţii ghimpe sau poate doar o altă grămadă de gunoi?

Singurele reacţii care le mai deţin în interiorul meu sunt ecouri ale unui trecut puţin mai colorat ca acest prezent. Adulmec prezentul, însă mereu un picior îmi stă înţepenit în trecut. Nici de cum nu reuşesc să-mi mişc picioarele în acelaşi ritm.

Prezentul de astăzi implică eforturi să devin...CEVA, iar de pe drumul ce l-am ales absorb doar particule de praf. E dificil să te lupţi încontinuu cu mori de vânt, nori de ploaie şi cu un Dumnezeu ce nu mai apare.

Mi-am lăsat inclusiv sufletul să-mi putrezească în rutină şi, printre altele, refuz să fiu fericită. Mai bine reformulez...NU refuz, ci nu pot! Aici nu se poate strecura nu vreau, căci omul care nu vrea să fie fericit nu există.

Lucrurile mărunte ce pe unii îi fac să exalteze, la mine rămân aşa cum sunt. Mărunte. Iar cuvintele şi gesturile ce le-am căutat în diferite locuri s-au rezumat în aşteptări, apoi în vise, iar apoi...nimicuri.

Ghidată de sunetul rotiţei de la bastonul alb, cu ochii prinşi sub o eşarfă groasă, mă înflitrez în cenuşiul marş al feţelor livide ale acestui oraş. Trăiesc realitatea sumbră, imperfectă şi defectuoasă, precum ceilalţi. Îţi va fii imposibil să mă mai găseşti, căci azi îmi şi scuip unicitatea iluzorie...

Cuvinte

În lipsa lor ridic înalte ziduri,
Dure înjunghieri de cord,
Mâini întinse cerşind răspunsuri,
Ceea ce nu a existat între noi.
Rugină pe gâtul meu uscat,
Adun straturi pline de noduri,
Scuip doar ce a mai rămas
Când printre dinţi îmi ţin trecutul.
Inocenţa ce n-am s-o mai respir,
Fluturi ce azi nu-i mai deţin,
Bucăţi mate aleatoriu rupte
De pe o pereche de buze reci.
Ceva ce am uitat cum să-ţi spun,
Fluente amăgiri ce atârnă pe-o sârmă,
Reducere simplă la verbul a crede.

Voi aştepta doar o viaţă ca să le aud
Căci pentru tine vor fi doar nişte cuvinte.

Simboluri I

Poze, răsunete stranii de suflet...
Cântece neterminate, întreruperi ce adâncesc sentimente
Sunete mute, simple prelungiri de vis
Săruturi, impulsuri ce se pierd printre ecouri
Cuvinte, lanţurile subţiri ce ne leagă
Optimism, frânghii încordate ce ne ridică buzele
Egoism, putregai benefic
Fericire, steaua noastra polară
Absenţă, limitarea la un singur gând
Creativitate, substanţa ce se scurge din om
Joc, antrenamentul minţii
Pesimism, partea cealaltă a foii
Gând, cuvintele conştiinţei
Egocentrism, punctul din care se ramnifică tulpina.
(to be continued)

În caz că te întrebi ce mai fac

E prima seară în care îmi las adevăratele lacrimi să-mi curgă pe obraji, sătulă să afişez iar faţa unei fete care a acceptat situaţia, când destinul ei e să deţină secrete. Până acum mi-am ţinut capul ridicat ca nu cumva ele să îndrăznească să cadă, năucind tot în jurul meu, subliniind încă o dată mediocritatea ce mă descrie. Mă rezum la o amăgire continuă, pe zi ce trece devinind un nimic care, de fapt, începe să-mi placă. Acest sentiment de goliciune din interiorul meu e singura mea dovadă că ai făcut cândva parte din mine, din viaţa mea de om simplu.

Degeaba caut să învăţ din greşeli, când totul în mine strigă să trăiesc iarăşi, dar mi-e imposibil. Mi-e dor să trăiesc aşa cum se întâmpla când eram ameţită de manipulantele tale cuvinte!Mi-e dor să-ţi simt buzele cum îmi muşcă din suflet. Ştiai mereu de ce anume am nevoie să aud, aşa că mi le cântai încet la ureche ca eu să dansez pe notele tale din instinct, trupul meu înfăşurat în panglică cedându-şi controlul. Clipele acelea au devenit simple amintiri, ce le împărtăşesc doar singurătăţii.

Acum, trăiesc ca un nebun prin vise, vise intense ce mă asigură că perna rece e de fapt buzele tale, aceleaşi buze îngheţate date oricui pentru a le încălzi temporar. Ador să visez în combinaţii subtile de alb cu negru. Mă face să nu aud cum viaţa de afară îmi bate în geam prin palete de culori, mă face să nu mai tânjesc după persoana care eram înainte să te întâlnesc, mă face să uit că ieri am zis că te urăsc. Am minţit...

Dorinţa de a te vedea din nou mă constrânge să te caut iar şi iar, căci rămâi muza mea sub ai cărei umbră am reuşit într-un târziu să scriu. Rămâi un suflet plictisit ce nu a vrut niciodată să mă cruţe, folosindu-se de cel ce cândva a îndrăznit să-l considere egal şi să-l iubească, cel ce, rănit fiind după căzăturile puternice trase în urma ta, a uitat să se prezinte şi să-ţi strângă mâna. A uitat că şi tu eşti la fel ca el, nicidecum superior sau intangibil.

Primesc imbolturi cu sfaturi în pânza steagului alb ce l-am ridicat deasupra capului, opriind orice modalitate de a te contacta. Sunt ceea ce nimeni nu cunoaşte, blocată aici, printre cărţi, draperii şi praf, aşteptând nerăbdătoare schimbarea de decor a toamnei, ca să mişte ceva în mine.

Tu rămâi în braţele trecutului, rămâi cât de curând al nimănui... Eu cui rămân?

(Postare compusă pe piesa de mai jos)

Gundam Seed Destiny - Unfulfilled Feelings