Omagiu adus trecutului

„Ce gânduri urâte şi supărătoare se pot ridica la suprafaţă, dacă nu le înăbuşi.” Alice Munro

Cu fantomele trecutului meu m-am ținut de mână și m-am plimbat în cercuri sub un cer ce stă mereu să se scurgă peste mine, peste orașul în care eu mă simt ca un intrus. Am alergat după umbrele personalităților mele și nu am realizat nimic, mi-am agitat inima degeaba și apoi am pierdut-o. Am mințit lumea și m-am mințit pe mine însumi în timp ce, cu una dintre acele fețe, făceam dragoste cocoțată pe o movilă de rahat. Îmi aveam culcușul în brațele plapumei mele sub care am creat fantezii pe moment și urlam cât mă ținea gura, însă nimic pur nu ieșea la suprafață din mine după ce închideam ochii.

Gânduri neplăcute îmi ciupesc terminațiile. Durerea ce m-a pătruns și-a făcut datoria producând valuri bruște de schimbare, iar visele unui trecut altfel și-au redus intensitatea într-un final.

...Frigul îl iubesc, chiar și atunci când îl urăsc. Recunosc, voluntar mi-am lepădat în fața sa hainele. M-a prins un moment între degete și mi-a intrat sub piele, iar de atunci oasele încă îmi foșnesc în corp. Nu am înțeles de ce a curs sânge și cum de am reușit să pătez copilăria unui adult. Nu am înțeles de ce toate s-au schimbat după ce am tras prima linie albă. Nu am înțeles cum doar azi știu că nu am făcut nimic altceva în acest timp decât să-mi pierd vremea încercând să înțeleg ceva ce nu avea niciun sens.

Acesta e ultimul meu cântec închinat trecutului. Un ultim omagiu pentru cel ce și-a vârât coada în acest prezent când ar fi trebuit să treacă. Versurile albe și fumul de țigară, supt de pe hainele străinilor cu care mi-am șters buzele, mi se desprind în fâșii de pe creier.

Am ticsit fiecare notă lemnoasă de trecut, fiecare vers compus din cuvinte pe care doar anumite persoane reușesc cu adevărat să le înțeleagă,fiecare nuanță ce mi-a colorat liniile ridurilor acoperite cu un fard vechi, fiecare pauză a unei conștiințe ce nu mai există cu o oarecare urmă de regret...Toate se opresc aici.

Am decis să mă dau bucată cu bucată până când nu va mai rămâne nimic vechi în mine. Amintirile ce mi-au făcut obrazul să crape de rușine le voi împărtăși fără să mă gândesc de două ori. Trupul josnic, în care și-au băgat atâția colții, l-am curățat în jeturi de apă fierbinte și multă lumină, dar a rămas la fel de avariat în păcate încât mi s-a făcut greață să-l mai port. Duhnește a boală și regrete. Accept orice de la căldură la nebunie pură pentru a-l vindeca.

Mi-e silă să îmi mai plâng de milă.

Sunt aici... Alunec în prezent pe o inimă ce nu e de gheață.

Ce ar trebui să fac şi ce nu ar trebui să simt

În loc să-mi amorțească gândurile, alcoolul, o singură bere nefiltrată, îmi chinuie mintea divizată și îmi scoate la suprafață natura contradictorie. Ştiu ce ar trebui să fac şi ce nu ar trebui să simt. Ştiu că sunt deja beată... Sunt beată de fericire!

Mă uit înapoi şi parcă ceea ce a fost atunci, în vremea aceea de mult apusă, e ireal. Eu nu aş putea fi capabilă de asemenea lucruri. Şi mai ştiu că era să confund pentru o clipă fericirea cu iubirea din cauza unei beri. Doar de atâta am nevoie pentru a mă lăsa pradă sentimentelor. O bere sorbită strop cu strop s-a scurs în stomacul meu înfometat de câteva zile. Mi-a răvăşit mintea şi, dacă nu reuşeam să îmi opresc cumva gura, mărturiseam că iubesc...

Acum aş putea crede că iubesc repede, la fel de repede cum am topit acea halbă cu bere pusă între degetele mele de o chelneriţă subţirică, probabil blondă (am şi uitat), pe ai cărui şorţ scria „Ursus”. Aş putea crede că ascund multe în interiorul acesta negru şi că doar alcoolul mă poate da de gol...Aş putea crede că acum e momentul în care pot să-mi înşirui toate secretele. Ascultă-mă! De ce nu mă asculţi? Nu mai aud muzica, dar ştiu că e rock. Îţi tace gura, deşi îţi văd buzele alea mişcându-se pe ale mele. Ochii ţi-s închişi. Cine a spus că mă poţi săruta atât de bine?!

Nu mi s-a tăiat niciodată filmul. De aceea am mai cerut încă o bere. Mi-am fluturat mâna în aer până când mi-a luat-o în vizor chelneriţa. Am terminat comanda cu un rânjet seducător de nelalocul lui. Oare a observat când mi-au căzut ochii, doar pentru o secundă, pe decolteul ei? Eh...

Mi-am rotit capul către ceilalţi. Am continuat într-o dezordine de râsete, dezorientată pe alocuri când pierdeam firul evenimentelor petrecute undeva în trecutul târziu al unui prieten, dintre cei de la masă. Nu conta. Nu şi-a dat seama. Eu nu pot vorbi, nu încă. Gura mea a rămas sigilată de alte buze. Tăcerea mea ascundea gânduri, focuri de artificii în minte. Cu ochii ofiliţi am cedat săruturilor şi am aşteptat să consum din nou. Între o gură de bere şi o alta, am căzut meditativ pe faţa lui. I-am studiat ochii, sprâncenele, nasul, obrajii, gura, firicelele de sub de ea. Toate îmi par atât de cunoscute. Parcă le-am mai atins cândva... Sus, în timp ce stăteam îmbrăţişaţi într-un pat scăldat în întuneric. Şi încă le doresc.Aşa că mi-am întins mâinile şi i-am cuprins faţa. Ne-am împreunat privirile. Îmi place. Mi-ar plăcea să fug între două etaje continuu, neajutorată să adun mizeria de pe scări pe şlapii mei albi şi să risc.

- Încă un rând, te rog.

Rrrrrrrrupe tăcerea! Trebuie să opreşti cumva acest spectacol, altfel mă voi prăbuşi la pământ şi nu voi mai ştii de mine. Mă simt ciudat de bine aici, în preajma ta. Accelerează şi du-mă acasă cât mai repede! Aud muzica în mine urlând, fiori cu note cântate la o chitară... Dezbracă-mă! Mi-e cald (şi tu ştii că mie niciodată nu mi-e cald), circulă dorinţe în mine. Vino mai aproape. Am ceva să-ţi spun. Mai bine acum decât mai târziu, când mă voi îndrăgosti de tine... Te-am minţit. Sărută-mi lobul urechii, deşi nu pot să mă decid dacă îmi place sau nu, dar azi voi face ce îmi vei spune să fac. Azi sunt a ta. Apropie-ţi trupul cald, atinge-mă şi descoperă-mi gemetele pe care le ascund sub haine. Sunt acele gemete ce ar putea umple golul din mine sau măcar îl poate justifica. Desparte-mi braţele, picioarele şi aşează-ţi greutatea peste mine. Plimbă-ţi degetele aspre deasupra mea şi nu te opri când vei simţi că tresarrrrr... Îmi este dor să consum altceva decât o bere.

Dar știu cum trebuie să mă comport, ce am voie să fac şi să simt. Februarie...Vară. Riscul, fericirea, poate e undeva între cele două.

Cu o singură persoană în minte.

„Viața e o serie de acțiuni generatoare de vise și regrete. Dacă e să cântărim rezultatele, devenim triști.”

Nu demult, era să-mi scape trecutul printre degete. O clipă de neatenție și era să cadă făcându-se una cu pământul. Nu știam că, dacă reușești să aduni atâtea speranțe pentru viitor, riști să se desprindă trecutul de pe tine. Nu am mai așteptat să îmi aduc aminte de ieri, de fericirea care mi-a făcut inima să se revolte cu bătăi necontrolate. Când l-am prins, am simțit o dezordine în mine, de parcă ceea ce eram a stat să dispară. L-am sărutat ca un nebun când l-am zărit intact. L-am repus alături de sentimentele de ură pe care le-am ridicat cândva, apoi mi-am continuat drumul cu stângăciile mele.

Nu îmi imaginez cum ar fi viața mea fără a nu mă gândi înapoi. Îmi place să cred că nu regret nimic, deși găsesc atâtea lucruri pe care le-aș fi făcut altfel. Analizez încontinuu, mă remodelez, creez scenarii, dramatizez, încerc să înțeleg. Nu regret, doar mi-e teamă că mă va uita. Mi-e teamă că dorul ce se naște în mine nu e reciproc, el să fi uitat cine a fost lângă mine și ce am fost eu când eram împreună.

Derulez filme și mă ciupesc când visez fără să mă gândesc la consecințe. Visez ciudat. Visez puțin. Timpul trece... Mă îndoaie, îngână amintiri și sentimente prăfuite. Nu mă mai cunosc, nu îl mai cunosc.

Glasul impunător pe care mi se pare că îl aud printre blocurile de gânduri sumbre mă face și mai confuz. Poate dacă aș îndrăzni să îl caut, mi-ar plesni corzile vocale de îndată ce mi-aș despărți buzele. Poate îmi voi pierde mințile în liniștea asta. Nebunia pe care o aștept cu atâta ardoare va ieși din mine ca o vomă necesară. Simt că această carieră în autodistrugere devine un clișeu.

Îmi strâng corpul în brațe și aștept să mă încălzesc. Blocat de la inimă în sus, în mijlocul unui prezent amorf, plictisit din cale afară, duc dorul celui de demult, știind că nu o să-l revăd prea curând aplecat peste trupul meu, suflându-mi demnitatea ca și cum ar fi doar praf.

Toți îmi păreți la fel. Semănați cu el. Aceleași buze, același păr negru în care mi-aș putea încâlci cu ușurință degetele, aceleași gesturi...sau poate nu. Neajutorat îmi întorc capul după toți. Umbre de care m-aș putea îndrăgosti până la urmă. Inima îmi tresare... Mă îndrăgostesc de tristețea pe care am colectat-o de pe aici, din locurile prin care mi-am decolorat sufletul. Vina mea e că m-am crezut nevinovat până acum, când eu...EU trebuia să tac.

În ultima vreme

În ultima vreme am rătăcit printre foi albe, aproape sfidătoare, prea subțiri pentru a-mi susține cuvintele rudimentare, am uitat să mai scriu și de aceea într-o perioadă am renunțat. Nu îmi mai aminteam cum să dezlipesc din minte imagini, ca apoi să le transform în ceva... concret, ceva peste care să arunc în treacăt privirea. De obicei aceasta mi se înțepenea într-un cuvânt care reușea cumva să mă atingă, mișcându-mă după bunul său plac, atacându-mi trupul. Un cuvânt era de ajuns pentru ca întrega mea ființă să tresară. Acum, scot de pe grumaz doar aerul prins într-un căscat lung, iar cuvintele adunate le-am dezmembrat literă cu literă trântindu-le la pământ.

Mi-am spus că am murit, căci nu pot fi viu din moment ce port mereu trecutul în mine, și totuși, oarecum, mă împăcasem cu ideea. Și așa m-am tăiat de prea multe ori pentru a scrie de-a lungul marginilor, fiindcă eu, singurul lor cititor, am fost scriitorul nebun care a încearcat să pună mâna să le schimbe în altceva. Blestemul pe care l-am ridicat singur deasupra capului, m-a ajutat să ascund atâtea secrete printre rânduri, pentru ca apoi să mă secătuiască.

Nu mi-a rămas altceva mai bun de făcut decât să îmi reanalizez poziția. Și uite-mă, încă apar pierdut într-o mare de gânduri și dorințe puternice care mă împing spre cineva. Visele unui copil inconștient mă zguduiesc din temelii, reducându-mă la simplitate...Degetele lui doresc să mă atingă, dar eu sunt prea speriat pentru a-l lăsa. Inima sa vrea să-mi găsească glasul, însă eu tot ce simt e un gol imens aici, în pântec. Dacă mi-ar deschide cămașa ar vedea că dincolo nu mai răsare nimic. Niciun suflet, nicio inimă, nicio urmă de regret. Am străbătut în lung toate amintirile pe care le-am strâns până acum, iar repetarea lor nesfârșită mi-au scuipat sufletul afară. Nevoia constantă de a mă degrada mi-a sfărmat inima, iar regretele s-au înmulțit neîncetat până când le-am uitat rostul. Aș fi vrut să îmi amintesc cine eram înainte de toate acestea, să-mi amintesc cum trebuie să iubești, dar nimic.

Eu îmi amintesc viitorul, stricând prezentul pe care ar fi trebui să-l trăiesc. Trăiesc trecutul pentru că momentan nu pot fi altcineva.

Cine sunt? Unde mi-am pierdut timpul până azi?

Loz în plic (Adio, LostAngel!)

„None of us were angels” Imogen Heap - Speeding Cars

Ascund frânturi din mine în texte lungi şi texte scurte, gânduri sumbre şi mărunte, lungi zâmbete şi regrete din ce în ce mai multe. Nu fac altceva decât să maschez părţile unui suflet tulburat de viaţă, să creez identităţi macabre şi le mulez, fără prea mare grijă, pe singurul costum de carne ce mi-a fost dat pentru distrugere. Aici, acum, mă simt limitat.

Întotdeauna am fost, în acelaşi timp, în două locuri diferite...Capul meu e plin de cuvinte, de amintiri şi murdărie. E ros de gânduri din interior. Mă doare capul! Trupul mi-e plin de urme, funingine şi puroi. E sec înăuntru fără un suflet sănătos. Mă mănâncă tot trupul!

Fiind de fapt nărod, mi-am lăsat corpul şi inima în soare, fără nici o protecţie, ca mai apoi să ajung să decojesc banda de neîncredere de pe mine descoperind o piele nouă, roşie, inestetică... un alt eu, dar la fel de nefericit. Noul eu nu mai caută nimic şi pe nimeni. E pasiv, lasciv, inconştient şi oarecum absent. Nefericirea are confortul ei. Sunt bine aşa cum sunt. Din punct de vedere moral, conştiinţa mea e moartă.

Simt nevoia să îmi susţin nebunia cu orice preţ, aşadar fur vieţi şi calc în picioare inimi, torn cerneală peste voi toţi, simpli cobai fără niciun drept la replică, şi, luându-vă de gât, vă fac să plângeţi în cuvinte (şiroaie de cuvinte curgeau pe faţa ei) ca să scriu poveşti otrăvite cu sucul unei minţi bolnave. Cuvintele voastre devin ale mele, cuvintele mele, greşit aşezate în propoziţii şi adesea incorecte, devin victimele unui oarecare bas. Imun nu am învăţat să fiu..încă! La auzul lui devin mic, nesemnificant, prost şi, dintr-odată, mă trezesc mut. Tac şi ascult. Tac şi înregistrez. Tac, dar uneori chiar nu îl înţeleg cum de m-a ales tocmai pe mine, cel care nu mai poate fi reparat, cel care îşi doreşte nebunie. Am ajuns să rănesc la rândul meu, să mă folosesc de ceilalţi. Oricum, ador să-i văd cum încearcă să mă reseteze, ador să-i aud cum cred că mă pot face să mă simt altfel. Dar momentul meu culminant stă în citirea cărţilor.

Voi, restul, trebuie să înţelegeţi! Eu doar prin cuvinte mai pot ţine controlul acestui trup putred până la măduvă. Depravarea e modul meu de a fura idei şi trăiri, e întrerupătorul ce îmi opreşte gândurile. E dorinţa de a aduna cât mai multe regrete, e parte din mine. Nu voi fi rezonabil în faţa ei. Aleg să devin un simplu obiect în braţele unei morgane, să fiu folosit pentru câteva minute şi aruncat în clipa următoare. Să mă aştept la altceva decât ceea ce este ar fi sinucidere.

Absurd e să mai cred că sunt un înger pierdut. Niciunul dintre noi nu am fost îngeri, atunci de ce să mă cred altfel? Oricât aş vrea să cred contrariul, mă găsesc împreună cu alte materiale devalorizate undeva pe taraba unui vânzător plictisit care, din când în când, strigă: „Aici se vinde Loz în plic!”. O foaie marcată, ieftin colorată, ce trezeşte zeci de fantezii...Eu sunt doar un loz în plic. Riscă, dezbraca-mă şi, dacă eşti norocos, ia-ţi premiul!

Nu ştiu să fac altceva decât să scriu, aşa că nu-mi cereţi să vorbesc sau să cânt. Uneori mă apucă plânsul când cuvintele, nenorocitele, râmăn blocate pe laringe, stricându-mi interiorul şi caracterul. De aceea îmi închid ochii şi mă las sărutat, buzele pot fi folosite pentru altceva decât suport pe care să alunece nişte cuvinte la întâmplare... Cu buzele sau chiar cu dinţii, oricine îmi poate prinde buzele arse. Mă las învineţit, aşa pot să am dovezi, mă las rănit pentru că îmi place.

Eu sunt scriitorul care s-a născut din dorinţele sale de nimicire. Eu ucid treptat părţi din mine, ucid, fără să clipesc, forme de oameni rupţi şi amintiri reci care m-au transformat într-un ciudat care îşi distruge propriul trup. Ucid ceea ce m-a creat! Ucid ceea ce m-a făcut disfuncţional! Ucid ca să-mi ţin în viaţă nebunia pe care o iubesc.

Oricum, eu mă simt oarecum bine fiind un oarecare loz in plic oricât de banal ar suna asta.

Întoarcere la origini

De câteva ore m-am desprins de un film care mi-a fost recomandat de o fantomă, o fantomă cu care am reuşit să schimb mesaje, scrisori, gânduri, iar acum s-a decis să dispară fără să lase măcar un semn că a existat... Propria mea existenţă o pun acum sub semnul întrebării. Dacă tot ce cred că sunt nu există? Dacă tot din jurul meu nu e altceva decât frânturi de vise? Trăiesc o realitate ireală... „Am ales” de prea multe ori în ce direcţie să păşesc şi tot timpul am păşit cu capul întors către ce părăsesc, iar când nu am mai văzut ce a rămas în urmă am continuat să-mi privesc şireturile, mizeria de pe vârful papucilor, tivul pantalonilor, crepăturile din asfalt, pământul de sub mine.

FILM
Deciziile pe care le-am luat ar trebui să fie ale mele proprii, dar eu am trăit viaţa unei alte persoane. De când m-am născut altcineva a decis ce şi când să mănânc, ce să îmbrac, unde să mă duc, cu cine să mă împrietenesc şi cu cine nu. Când am putut să vorbesc, m-am trezit că trebuie să decid. Era şansa mea să-mi decid drumul, dar am fost legată la ochi, ademenită pe un alt drum, m-a minţit să cred că eu decid...şi după două minute m-am îndrăgostit pentru prima dată, o lumină mi-a expus copilăria.
El m-a învăţat să sărut, eu învăţam să iubesc, până când el s-a decis şi a plecat. L-am aşteptat în acelaşi loc timp de doi ani, dar o frază, o floare mi-a distras atenţia. M-am îndrăgostit a doua oară! Şi din nou am fost minţită, crezând că eu am decis să continui drumul, deşi altele şi-au făcut simţită prezenţa...Eu iubeam, iar starea a durat până când el a luat o decizie şi eu eram doar un alt obiect de lăsat în spate. L-am aşteptat 3 ani în acelaşi loc, deşi voiam doar să plec după el, am renunţat la autostrăzi şi am ales cărarea pe care mi s-a spus să o iau.
S-a întors prea târziu însă. M-am îndrăgostit a treia oară! De data asta un sunet mi-a mângăiat indecent trupul. Ambii am trepidat luni întregi...Eu iubeam, până când a decis să plece! El nu va ştii vreodată că am iubit fiecare notă din el, fiecare sunet pe care l-a creat cu gândul în prea multe părţi deodată. L-am aşteptat, neîndrăznind să mă uit spre ceas! Mi s-a spus să înghit lacrimile şi să-mi continui drumul, în spate era doar el, întors pe un alt drum.
S-a întors prea târziu însă. M-am îndrăgostit a patra oară! Mi-am ars buzele cu foc, mi-au ars hainele şi sufletul o perioadă...Şi am crezut că iubesc, până când am privit pe geam şi acolo, în drumul meu, întors spre mine, el aştepta. Şi iarăşi am trepidat luni întregi împreună, am mai chemat persoane în dansul nostru, am rănit până când drumurile noastre şi-au găsit ramnificaţiile. El a luat-o la dreapta, ceilalţi la stânga, iar mie mi s-a spus să-mi înghit lacrimile şi să-mi continui drumul... Şi de atunci aştept să mă îndrăgostesc a cincea oară...Continui să mă ard, azi îmi place focul, dar sunetul nu-l dau pe nimic oricât de frig mi-ar putea fi. Mi-am mutat în schimb locul, dar aici fluturi nu sunt, e întuneric, e linişte şi mi-e rece. Mi s-a spus că tot ce-mi lipseşte sunt...
...Mi s-a spus să plec. Bogată în amintiri sunt.
...Mi s-a spus că e timpul să părăsesc pământul acesta. Aştept de prea mult timp.
... Mi s-a spus că am învăţat destul. Nimic din ce am învăţat nu-mi va mai folosi.
... Mi s-a spus că am să iubesc din nou, altfel. Iubire nu vreau să mai simt pentru altcineva.
... Mi s-a spus că indiferenţa nu îmi poate fi soră. Indiferent îmi e.
Ticăie ceasul, căteva indicatoare anunţă inevitabila intersecţie...Cât de curând voi dispărea cu totul şi mă voi reîntregi cu cea care m-a ghidat până astăzi... Mi s-a spus că atunci voi orbi şi nu am să mai văd urmă de lumină, mi se vor închide nările şi nu am să mai prind mirosul florilor, voi surzi şi nu voi mai auzi nici măcar un sunet, că am să-mi pierd pielea plină de cute şi nici un foc nu-mi va mai pătrunde trupul... Voi gusta doar lapte, fără să mai ştiu ce e în jurul meu...Ea va fi totul, eu voi fi doar un copil pe care să-l plimbe aşa cum vrea, unde vrea.

Trăiesc?
Am murit cumva când m-am născut?
Când tu trebuia să-mi dai viaţă, de ce ai decis să mă ucizi ?

De ce mereu ajung să te caut?

Astăzi am să vă scriu, am să vă cânt afon, balansându-mă între primele mele gânduri care îmi apar de îndată ce deschid ochii şi acele vise, în care reuşesc să conturez acelaşi chip, lipit pe trupuri diferite de personaje ireale, pe care îmi construiesc scenarii demne de filme: Normalitate, Banalitate, Mediocritate, Sarcasm, Prostie…Eh! Încă de atunci eu am ştiu că sunt defectă… Am să bat din picior până când au să apară, supăraţi, toţi diavolii de sub mine, revendicând şi sufletul meu plin de păcate amorfe. Şi ţin să vă zic că ei nu s-au mai obosit să mă ademenească ca să le vând sufletul, când acesta şi-a ales desfătarea fără nici o remuşcare, iar acum este mai putrezit decât ori care altul. Sunt moartă de mult. M-am ucis singură. Sângele în mine nu mai circulă fiindcă s-a înţepenit în cuvintele pe care nu le voi putea rosti vreodată. Nici măcar speranţa că îmi vor fi iertate păcatele nu mai am. Locul în univers mi-a fost stabilit cu mult timp înainte.

Lumea nu o să înteleagă de ce nu pot înceta să rumeg amintiri, cât nici eu de altfel, când involuntar, rar, fără motiv, pur şi simplu îmi aduc aminte şi nu ştiu cum ar trebui să reacţionez. Am stat prea multe nopţi gândindu-mă la asta încât am secat orice dorinţă să ies din această stagnare. Scuip în urmă un elogiu lung pentru tot ce am crezut că am simţit, constrânsă de lacrimi. Celor aleşi să-mi împărtăşesc ruşinea, le ofer ceafa peste care pot să mă lovească dacă ei încă mai cred că pot ieşi din vârtejul creat cu proprile-mi mâini.

Las să se vadă de ce anume mi-am schimbat percepţia asupra lumii şi într-un final asupra mea, cum am ascuns atâta vreme un nume, sentimente şi gânduri, fără pic de lumină, cum am sperat şi am croit cărări de scăpare. Caută-mi vocea! Tot ce mi-a rămas după toată experienţa aceasta e imposibilitatea de a mai simţi dragostea, ura, speranţa. Ironic, am devenit tipul de persoană ce o ridicularizam în comentariile mele anterioare şi am aflat cum e să fii indiferent. E altfel…E prea rece.

Cărări stranii s-au aşezat dinaintea mea, iar eu trebuie să-mi continui nenorocitul drum. Soare nu găsesc nici măcar pe una, pe fiecare riscând să pierd câte ceva important şi nu e nimeni în stare să mă direcţioneze. Ard de nerăbdare să fac odată primul pas, dar lămpaşul ce îl port în mână îmi torturează ochii, nu-mi arată decât cu doi paşi dinaintea mea şi nu mă pot decide. Linişte…trebuie să mă aleg chiar azi, aleg ceea ce trebuie să devin.

Enigmatice senzaţii mi-au prăpădit corpul, dar în timp ce alegeam să decad iarăşi pentru ore-n şir, învăţam să mi-l descătuşez. Visele mele claustrofobe devenau dansuri sumbre, ciudăţenii pe care nu le-aş fi îmbrăţişat fără… Universul se comportă straniu în preajma mea.

Nu mai scriu aici. Ai înţeles că eu nu pot să-mi arăt tristeţea, căci m-am obişnuit să nu las nici un strop de lumină pe trupul meu ca să nu mi se afle trecutul, nici fericirea, iar aceasta din urmă nu am mai simţit-o de ani întregi. Fericirea pentru mine a devenit o enigmă… Completă nu m-am simţit niciodată.

Xilofon fără baghete, lemn crestat în neştire, scândură subţire, aşchie sub unghie, cuvânt pe faţă. Diavolul întotdeauna e în detalii, s-a cuibărit în litere de nepătruns, iar ochii care vor să vadă vor găsi o cale să îl găsească. Salvează-mă! El e cel pe care îl caut iar şi iar, şi se pare că nu mă voi sătura niciodată să mă rănesc! Aşa se întâmplă când eşti prins între două lumi... Alegi să te răneşti pe tine, înloc