Din nou acasă

Deasupra norilor groşi s-au strâns toate razele soarelui care se încăpăţânează să nu cadă printre noi, rămânând cu căldura lor cât mai aproape de zei... Se desparte cerul încet de oraş, înălţându-se cât mai departe de cablurile ce împânzesc strategic clădirile vechi care la rândul lor, sufocate de pânze, lumini, sunete şi praf, se întind prin umbre peste asfaltul acoperit cu fluturi adormiţi de aerul rece. Culoarea clădirilor a plesnit repulsiv, iar mucegaiul ce le înfăşoară se amestecă cu arome de cafea şi gogoşi. Fumul de ţigară al consumatorilor matinali de cafea năvăleşte printre crăpături, ceşti şi linguriţe de inox se ciocnesc ritmic, iar muzica jazz colindă străduţele până la catedralele noi şi impunătoare. Vântul suflă nebun în lumânările de pe morminte, ciufulind părul celor ce îşi plâng pierduţii, cu rugăciuni pe buze pentru mântuire şi iertare.

Copacii scârţâie chinuiţi de indicatoarele bătute în mult uitata lor scoarţă, iar crengile lor îşi leagană pentru ultima dată frunzele înainte de somnul de veci.

Lacul vibrează în valuri moleşitoare sub răţuştele înfrigurate, iar băncile de pe marginea lui respiră greu sub ponderali nedumeriţi de vremea schimbătoare, bătrâni ursuzi ieşiţi şi astăzi pentru continuarea bârfei despre vagabonzii ce-şi fumează plămânii fix sub balconul lor, mame fără serviciu obosite de aceleaşi interminabile cereri puerile de îngheţată, suc, ciocolată şi jucării şi cerşetori, al naibii de credincioşi într-o vreme de criză, ce te îmbată cu aceleaşi cuvinte despre Unicul de care ne mai este încă frică, inutile cuvinte măsurate să acopere două mâini perfect sănătoase.

Şoseaua, brăzdată de gropi tainice, e deja aglomerată la ora 10. Semafoarele colorează claxoanele ce apar subtil, când mulţimea îşi agită membrele găsind noi modalităţi de a traversa strada fără a mai aştepta să se calmeze atmosfera. E al doilea autobuz uzat ce trece pe lângă mine, plin de chipuri a căror zâmbete nu le voi cunoaşte niciodată. În oglinzile şi geamurile sale nespălate eu tot nu am reuşit să revăd soarele aşa cum speram înainte să ies din camera dezordonată în întuneric.

Încă mă înspăimântă prezentul cu tentaculele sale scurte ce nu-ţi permit să te învârţi mai mult de o secundă. Prezentul e inamicul ce mă trimite inevitabil în trecut.

Ghidată de trotuar, în zgomotul tobelor murdare de eşapament nu îmi mai aud gândurile. Încontinuu şterg amintiri şi gânduri în linişte, căci aici nimeni nu mă cunoaşte, deci nu au cum să afle ce luptă duc pentru ca leşinatul meu suflet să-şi revină.

Baloanele de săpun, ce le arunc înspre oameni, se sparg mult prea repede şi niciunul dintre ei nu reuşeşte să le imortalizeze zborul limitat. Aştept noi crăpături în nori ca să-mi pot alege cărarea, căci mă simt pustie între atâtea pulsaţii diferite, derutată în faţa zecilor de străduţe ce mi s-au înghesuit în cale.

Contemplez oraşul nou în care mă aflu, deşi nici acum după două săptămâni de când îi adulmec aerul nu realizez că mă aflu departe de locul unde toate au început. Acum toate îmi sunt străine şi totuşi mă simt în siguranţă. Când soarele va penetra norii se vor decolora toate imaginile din mintea mea, voi învăţa să zic „Nu” şi mă voi ridica deasupra minciunilor cu care am fost alimentată fără milă.

Nu mai pot sta în loc, trebuie să îmbrăţişez toamna ce vine, să-mi acopăr pielea, să-mi protejez buzele şi să îngrămădesc noi caiete de cursuri în geantă...

...Sunt din nou acasă...