Nu am suficientă tărie pentru a-mi ridica ochii din pământ... Visez, uitându-mă în gol la picioarele mele mărunte. Îmi înalţ doar vocea spre cer, urlând. E un strigăt ce nimeni nu-l înţelege, nici măcar tu oricât ai incerca să-mi demonstrezi contrariul, e strigătul ce îmi defineşte interiorul, mult prea pasiv pentru a aranja literele cum trebuie pentru a-ţi spune ce îl frământă... Acum sunt doar o jumatate care nu poate să urăscă pe cel ce îl face un întreg.
Îmi arde capul... Erupe în gânduri ce nu pot oferi soluţii, posibilităţi de muşamalizare, de sfârşit. Săruturi diferite port pe tâmple, dezmeticindu-mă pe moment, care reuşesc să mă tulbure în regrete. Sătul să mai dorm singur, visând mereu incolor. Mi-e dor de valsurile de culori de mai demult... Tu doreşti un mov indecis şi sălbatic, eu un gri mult prea decolorat ca să-şi revină.
Mă întreb cine sunt şi cât timp trebuie să-mi mai storc nervii pentru un joc stupid măsurat în zâmbete... Aş striga în gura mare ceea ce îmi lipseşte, ce mă doare, ce mă arde pe interior, dar totuşi vreau să nu par un suflet rătăcit printre altele la fel de îndoielnice ca mine. De ce acum trebuie să mă îndoiesc de sinea mea, când toate ar trebui să meargă atât de frumos, scăldate într-un roz pitoresc?
Ciudat că nu am mai găsit nici un motiv să plâng în ultima perioadă, deşi atâtea stau să se prăbuşească peste mine... De ce să plâng? De ce să urlu? După ce să urlu? Stupide întrebări când ştiu ce îmi lipseşte... O mână care să mă mângâie pe faţă şi să-mi zică „azi nu eşti singur!”, lipsesc două buze unite de fruntea mea care să-mi transmită toată tandreţea care nu am mai gustat-o de mult timp, lipsesc câteva cuvinte care să-mi anime sufletul să coloreze în continuare lumea din jurul meu.
Cine sunt când plâng? Sunt o fiară neîmblânzită, fără scrupule, cu gânduri ascunse... Sunt un demon, nu un înger, am propriile reguli din cerul meu desprinse... Ador să rup tăcerea prin minciuni vesele, să învârt totul şi nimicul pe degete...
Epuizat scrâşnesc din dinţi şi ţintesc către cer, cât mai departe de demonii ce i-am creat cu ajutorul tău, cu trupul zgâriat strivit-am norii de ploaie ce îmi acopereau orizontul. Am strâns doar minciuni şi lacrimi pe care le-am înnodat în gât ca să nu-mi sfâşâie şi puţina demnitate ce mi-a mai rămas.
Nu mă întreba despre ce vorbesc. Îmi răcesc şi eu gura odată cu vremea, pierdut într-un septembrie mut şi lung. Mai sunt câteva zile şi totul va fi acoperit de frunze, iar atunci, orb fiind, va trebui să calc să merg mai departe. Lăsă-mă să-mi aştern aici puţinele gânduri ce încă mă bântuiesc. Pentru ce să caut fel de fel de explicaţii pentru un act ce se află în trecut? Prefer să tac... Sunt altfel,nu pot fi aşa cum îşi doreşte fiecare.
Aştept sfârşitul lui septembrie... După această lună se va naşte un alt deplorabil eu, măturând uşurel trecutul în versuri care se vor aşterne ca şi praful pe corzile subţiri ale chitării mele. O să îngrop febra ce încă o port în suflet şi sub un lung duş rece de octombrie, noiembrie şi decembrie mi se vor vindeca buzele nefolosite.
Am nevoie să respir printre atâte reprize de vise prelungite... realitatea pare uneori prea departe de mine.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu