Complet

„Rise up and walk, none of your bones are broken.” Sleeping beauty (Movie) 

În timp ce încerc să adorm, îmi năvălesc în cap atâtea imagini și îmi răsună cuvintele tale ca un ecou sumbru ce se spânzură la capătul ideilor mele preconcepute. Dar nu reușesc nicicum să-ți rețin privirea caldă, cum aluneca peste chipul meu, peste trupul meu, aducând întunericul unei plăceri interzise. În urma ta au rămas numai cuvinte, nonsensuri pe care le descojesc pentru a-mi putea citi singur ființa, iar acele mângâieri ce au căzut involuntar pe tâmplele mele și-au pierdut urma sub un val de sudoare rece.

Astăzi am totul și, totuși, nimicul îl îndrăgesc cel mai mult. Îndrăgesc singurătatea și totul ce îmi amintește de omul simplu pe care l-am lăsat îngropat lângă copilăria sa. Am murit de îndată ce mi-am lepădat visele, găsindu-mi pretexte să trăiesc în trecut. Mintea pe care o posed se scurge.

Mă simt mult mai singur acum, împăcat cu mine însumi, deși voiam asta. Îmi doream atât de mult să fiu așa, să mă gândesc la orice altceva decât la clipele pe care le-am petrecut în interiorul diferitelor persoane, ce m-au primit cu membrele deschise.

Corp fără vină, cineva te-a pricopsit cu o minte bolnavă care a ajuns în final să te strice. Te-ai îmbolnăvit purtând mereu trecutul în interiorul tău. Duhnești a alcool, sex și regrete. Sunt atâtea lucruri pe care le neg, folositoare și distractive pentru unii, dar distrugătoare pentru un om ca mine. Mă întreb cum ar fi să am mintea goală, să nu mai știu nimic de mine, de lumea ce mă înconjoară.

M-am născut plângând... De ce mi-ați răpit întunericul unde complotam împotriva realității de afară? Acolo era liniște, nu vedeam, nu auzeam și nu știam nimic. Nu aveam nevoie de lucrurile astea ireale, fantezii și dorințe letale. Eram eu, nu ca și acum diform pentru ca ceilalți să mă accepte. Și pot să afirm că eram fericit, fericit că nu eram infectat de acest exterior... până când cineva mi-a tras capul afară, plesnindu-mă să deschid ochii. Era lumina. O frică îngrozitoare m-a cuprins, o simțeam cum îmi arde retina, vedeam totul în ceață, voiam să mă întorc...Eu nu trebuia să mă nasc. Nu încă. Nu sunt pregătit să mă apuc să caut fericirea, să fac tot posibilul ca să fiu fericit, să fac calcule, să aleg variantele pe care le consider cele mai bune, să trăiesc cu deciziile luate fără de regret.

De atunci, pur și simplu nu mă mai consider fericit doar uneori, când o stare mă cuprinde așa dintr-odată, se lipește ca o curvă de pielea mea fără să îi promit vreun favor material, îmi suge mințiile, creându-mi vise, planuri și zâmbete, ca apoi să mă abandoneze într-un lac de sudoare, mințind cu tărie că nu mă cunoaște.

Nu pot fi ca ceilalți, nu pot să mă laud că sunt unic, când singurul meu defect e că sunt doar diferit. Nu pot să atribui fericirii un obiect sau o persoană, un motiv care să mă ridice din scaunul melancoliei mele, pe care l-am ocupat mândru și l-am supranumit tron. Nu am atins niciodată  fericirea absolută, căci mereu am ales prost.

Asta am învățat de la școală, că probabilitatea nu este împărțită 50-50 precum cred mulți, ci 70% înclină către prost, iar 30% spre bine. Noi întotdeauna alegem prost, iar fericirea noastră depinde de cât de proastă  e o decizie.

Am văzut cum fericirea se împletește păcătos cu dragostea... M-am scăldat în focurile iadului fără să simt măcar o atingere arzătoare de flacără, m-am simțit al naibii de diferit și de bine. Însă, chiar dacă aș prinde posibilitatea ca soarta să nu-mi fure din brațe iubirea, tot nu voi fi complet fericit. Intervin neînțelegeri, așteptări, amăgiri, rutina și tristețea. Mereu ne vom plânge, ca la început, mereu vom fi nesatisfăcuți, mereu vom căuta altceva doar pentru a ne simți altfel.

Fericirea mea coexistă împreună cu tristețea. Sunt un nefericit fericit, căci nu am de ce să caut ceva ce va veni de la sine, mai devreme sau mai târziu...în diferite forme, în diferite nimicuri, în tot sau în nimic. Acel ceva nu e absolut, e ceva ce mă ajută să-mi doresc încă o zi în lumină. E ceva ce-mi umple golul pe jumătate și mă îndeamnă să-mi accept prezentul.

Nu-mi rămâne altceva decât să interpretez lumea așa cum este ea, nu cum ar fi putut să fie, chiar dacă lumea mea înseamnă momentan complicații inutile, dorințe ținute în frâu, răni linse de prea mult timp.

Împăcat cu mine însumi, complet incomplet fără palpitații, nu-mi pregătesc inima pentru nimic, doar mintea mi-o suflu de praf pentru a reține toată călătoria care mă va forma.

sursă foto: http://3.bp.blogspot.com/