Dezintegrare

„Jurnalul unei curve

Eu nu voi fi niciodată iubită, căci eu știu doar să aduc căldură și să umplu golul din cearceafurile murdare de sudoarea unor nopți prea lungi pentru a ni le petrece singuri. În întuneric mă supun îndemnată de dorința mea de autodistrugere, căutând fisuri pe care pot să le măresc în drumul meu spre nimicire.”

 

            Pentru câteva clipe se gândi că a greșit când a scris asta, însă până astăzi nu a găsit puterea necesară să recunoască, deși, călcând ținuturi sterpe, curvimea i se prinse de haine precum un ghimpe și de atunci a trebuit să o poarte singură, ca pe-o cruce în văzul tuturor.

           Ea e cea care își dedică insomniile cuiva care nici măcar nu o visează, cutreierând străzile pe care el le călca, obsedată de gândul revederii, mișcându-și scheletul printre coșciuge pline de cuvinte nerostite, îngropate adânc în ea.

            Niciodată întreagă, făcuse atâtea lucruri ciudate și perverse, încât acestea au tot crescut și au crescut până când asta era tot ce ea era, nimic altceva. Au mâncat-o în întregime, venind după ea, iar ea s-a dezintegrat.

            Își rănește adesea trupul și sângerează, dar nu a fost niciodată mai fericită decât în acea seară de decembrie, ținând acel secret strâns la piept la fel ca pe un prunc ce trebuie protejat. Atunci, când tot ceea ce îi descria era „nimic în comun”, din ea și din el s-a născut ceva: secretul. A călcat peste cadavrul conștiinței sale și a acceptat zâmbind să fie doar trup.

            Însă ea nu își vinde corpul pentru bani, nu! Ea și-l vinde pentru dragostea celui pe care nu îl poate avea altfel decât printre cearceafuri și suspine înfundate. Așa, îl așteptă să revină în orice seară, când, împins de necesitatea de a simți o altă piele peste a sa, ea e singura capabilă să-i suprime gândurile de autodistrugere. Dar se nimicește ea în locul lui, deschizându-se ca el să intre în ea prin toți porii.

       În prezent își petrece nopțile insultându-și memoria cu gânduri alterate, iar ziua își agăță freneticul suflet în colțurile cărților fără cuvinte, legănându-se în fumul țigărilor fără filtru, căci tot ceea ce ea vede e chipul său, iar tot ceea ce simte e trupul său cum își strivește masculinitatea între pereții ei dornici de căldură.

  Visele îi sunt formate din propriile regrete, iar trupul îi reflectă nebunia interioară, ofilit ca paginile cărților pe care nu le mai poate citi. Probabil de aceea se gândi să-și lege gândurile de o bucată de hârtie, ca nu cumva în tot acest haos de sentimente să-i secătuiască sufletul și să uite ceea ce e.

            Fiecare clipă din viața ei se scurge cu el captiv în mintea ei, așteptând zadarnic ziua când va fi liber. Nebunul îi sfâșâie inima în căutarea unei ieșiri, însă el nu știe că e prizonier pe viață în interiorul celei căreia i-a spus că e incapabil să iubească, căci ea, disfuncțională, s-a gândit că poate iubi cât pentru doi.  

            Nu e necesar să zic că s-a gândit prost, căci a devenit așa o simplă jucărie, o curvă plătită cu o dragoste falsă, una căreia îi sunt de ajuns săruturile lungi pentru ca mintea să i se oprească.

            El, un copil, își consumă femeia ca pe o acadea. Îi aruncă ambalajul pe jos, însă fără a citi eticheta cu care vine învelită: „A se manevra cu grijă”. Fericit își lipește limba pe doza de zahăr și linge și linge...

            Dar în timp ce el își mișcă limba în cercuri pe trupul ei firav și dulceag, gustul devine din ce în ce mai acru. Tortură sunt pentru el îmbrățișările inevitabile când șirul minciunilor ajunge la final. Ea nu e suficientă pentru a fi muză cântecelor ce nu se vor auzi niciodată, ea emană mirosul unei minți ce se descompune neutilizată, ea uită să trăiască altundeva decât printre cearceafuri, ea nu își mai limitează fanteziile și devine sufocantă... Ea se dezintegrează aruncată în brațele unei iubiri ce de fapt nu există.

              Chiar dacă secretul le unește trupurile, inimile lor continuă să bată separat.

            Ori de câte ori el revine, ea îl acceptă. Acceptă să-i fie amantă, acceptă să țină secretul și să mintă că nu înseamnă mai mult decât ceea ce este. Goana ei după furtuni aduce numai depresie și mizerie, când el nu a vrut niciodată dragostea ei, a vrut doar să o posede, precum un trofeu în albumul amintirilor ce trebuiesc uitate.

            Dragostea ei pentru el poate nu e decât o dispensare de la viața sterilă și fără farmec în care își duce traiul, un altfel de drog, de viciu în a-și omorî mintea oferindu-și inima unei iubiri nimicitoare unde totul se topește, se dezintegrează până la starea de haos nucleic. Ea face totul pentru a pătimi până la capăt, chiar dacă durerea sfâșâie carnea de pe ea. Orice pentru a trăi viața dincolo de oribilele sale limite, orice pentru căldură.