LostAngel

A trecut ceva timp de când am început să scriu sub acest pseudonim ales din lipsă de originalitate, după uzabilitatea sa banală, încercând într-o oarecare măsură să-mi creez propriul câmp de mister. Mi-am legat capul cu „penelul” ca să-mi descopăr temeri fibrile care m-au transformat treptat într-o persoană morbidă, firavă.

Încercând să trasez un mister pur fictiv, alegoric, m-am trezit expusă, totuşi incapabilă să-mi recunosc trupul, sinele...Am devenit un înger gol şi neînţeles, aruncat în vâltorile vieţii pământeşti pentru că am îndrăznit să-mi doresc altceva.

De atunci acţiunile mele au devenit păcate. Cuvintele au început să pară mult mai interesante pe hârtie, rezonanţa lor uscându-se de fiecare dată când doresc să le tăvălesc în salivă. Am doar caietul, iar restul zgomotelor rămân în urmă ca zgomote ce sunt, care nu merită receptate şi decodate.

Cu timpul am clădit locaşul unor personalităţi multiple, încălţând adesea papucii celor din jur, esenţa tare din viaţa ce ei o cred a lor (când ei şi-o etalează în văzul tuturor cerşetorilor de bărfe). Am strâns în felul meu şireturile şi am pornit în plimbare pe potecile împăienjănite, unde mi-am făcut aşa de mulţi prieteni încât socotitoarea mea ştirbă de abia îi adună pe toţi. Ştiu că braţele mele de fier vor mai pierde din biluţele colorate, însă, oriunde şi-ar îndrepta fiecare traiectoria pe podeaua lumii, nu le voi uita nicicând. Una dintre biluţe mi-a dat de ca şi temă regăsirea acestui înger pierdut sub care mi-am descris gândirea în fel şi chip. Am promis de mult că voi elimina fiecare umbră ce erupe din mine, rămânând doar lumina pură ce o emană sufletul, dar cum pot să mă regăsesc când sunt prea ocupată să ascund atâtea imagini clare? M-am înscris inconştientă într-o luptă continuă în care pierd mai tot timpul eu, unde replicile vin după şi nu la început, la fel ca şi regretele. Tot ce rămâne după haosul mintal sunt poze în care zâmbesc.

Un înger pierdut printre cioburi de vise, teritorii pustii necucerite, cearceafuri murdare întinse pe sârme şi nespuse jurăminte trăieşte nesăbuit cu voi, mulţimea. Îi poţi citi cu uşurinţă destinul de pe gâtul muşcat fără milă, căci el nu se ascunde decât de dânsul. Închis în propria-i colivie de amintiri, cu două aripi strânse, rupte de la smucirile permanente de a se desprinde de vise, se va înălţa cât de curând, căci le simt rădăcinile până în inimă. Va îmbrăţişa fluturii ce i-a lăsat de multe ori să scape, somnoros să-şi deschidă ochii limpezi. Lasă-l puţin să se trezească complet, fiindcă lumea e prea mare, iar văzul său slab l-a făcut prost şi naiv. Dacă îşi va întoarce privirea de la tragicul cimitir pe care-l are în câmpul vizual de ceva vreme, îşi va regăsi pe o foaie de hârtie răspunsurile la toate ce-l frământă şi atunci vor cădea dimprejurul său brâiele forjate, eliberându-l.

Eu încă mai am multe de învăţat despre mine ca apoi să îi pot desluşi pe alţii...