Ce faci când îți pleacă muza?

Ce te faci când îți pleacă muza? Te îneci. Dispari. Nimeni nu își va mai aduce aminte de tine și nici un vers nu îți va duce misterul într-un cântec sau poem.

            Am o imaginație bogată ce îmi linge mintea bolnavă cu suculente momente în care trupul mi se desprinde ca tencuiala de pe suflet și devin un mort viu, incontrolabil, un animal sălbatic ce convulsiv își ridică pieptul colectând bucăți mici de aer. Însă o țin departe de straturile de idei preconcepute ce s-au așezat peste mine ca un giulgiu, oprindu-mi porii să mai respire. Cu timpul am devenit zbârcită și inflexibilă, preocupată de imperfecțiunile vieții mele și m-am trezit că îmi închid corola, fiind uitată într-o umbră groasă a nenorocului unde de mult nu mai calcă soarele.

            Am încercat să ucid sentimente și am uitat cum e să nu sângerezi la orice cuvânt. Închisă între pereții unei singurătăți nedorite, sunt cenușă în urna funerară, o umbră în infernul ce mi l-am creat singură.   

        Bâtrân mi-e sufletul și ars, căci a căzut în iad de fiecare dată când am căutat liniștea unor brațe ce ar fi trebuit uitate. Ca o frunză pârjolită ce își primește bucuroasă moartea în brațele unui adânc imens și singur, decad eu în mijlocul unei orgii de flăcări unde mă distrug fericită crezând că așa de fapt mă nasc. Dar flăcările se sting repede în orașul unde totul plânge, iar eu devin scrumul unei țigări ce trebuie aruncat.

      Îmi scutur genele de praf și, departe de casă, încep să pășesc anonim pe străzi căutându-mi muza. Dizgrațioasă, cu lacul unghilor pușcat în nenumărate locuri, cu aceeași pereche de cizme fără toc, îmbrăcată gros din cap până în picioare, însă dezbracată de secrete și idealuri, cercetez străzile acestui oraș mereu sub apă. În palme îmi țin inima, căci pieptul mi-a fost spulberat într-o furtună de idei și nimicuri peste care s-ar fi așezat vreun înțeles, dar pe care eu nu l-am găsit.  

            Mă înec. Aud vapoarele urlând în depărtare, însă eu am visat atât de mult încât am pierdut viața așteptând în zadar să se îndeplinească, să se răzgândească, să mă iubească. Îmi croiesc drum către fundul mării, cu ochii deschiși și plini de sare, cu brațele în jurul a ceea ce încă mai seamănă a trup, deși carnea de pe el tremură, iar stativul acesteia s-a prăbușit lovit de ultimele cuvinte ce le-am primit. Mereu găsesc ploaie în mine, deci lăsați-mă să îmi înec viața acum când totul e putrezit în mine, iar fața mea pictată nu mai e la fel fără un zâmbetul sincer.

       Adun în mine țipete scurte, frecându-mi mintea de colțurile fiecărui eveniment ce-mi acaparează privirea lăsându-mă adesea mută de uimire. Studiez forme, inventez trecuturi mult mai apetisante, mai roz, mai romantice și dramatice. În prezent creez ceva ce nu există, așa păcătuiesc ori de câte ori deschid ochii și privesc. Exact ce-mi trebuie ca să decad în iadul meu frumos, obișnuită cu ceea ce sunt, cu ceea ce simt și ceea ce am ales să iubesc.

          Lângă un suflet nepotrivit, fără o muză care să îmi anime spiritul, nu pot face altceva decât să mă deteriorez treptat, ca apoi să-mi accept moartea. 

 ***********************************************************************

What do you do when your muse goes away?

            What do you do when your muse goes away? Drown. Disappear. Nobody will remember you and no verse will bring your mystery in a song or poem.

             I have a rich imagination that is licking my sick mind with juicy moments when my body breaks off like the plaster from the soul and I become a living dead, uncontrollable, a wild animal that raises its chest convulsively, collecting small pieces of air. But I keep it out from my layers of preconceptions that are settled all over me like a shroud, stopping my pores to breathe. In time I became wrinkled and inflexible, concerned about my life imperfections and I realized that I am closing my corolla, being forgotten in a thick shadow of misfortune where the sun haven’t stepped on for a long time.

             I tried to kill feelings and I forgot how it feels not to bleed at every word. Enclosed within the walls of an unwanted solitude, I am the ashes in a funeral urn, a shadow in the hell that I created on my own.

            Old is my soul and burned, because he fell into hell every time I searched the tranquility of some arms that must have been forgotten. As a scorched leaf that happily accepts her death in the arms of the huge and alone deep, I fell into decay in the middle of an orgy of flames, where I am destroying myself so happily thinking that I am actually being born. But the flames are quickly extinguished in the city where everything cries, and I become the ash of a cigarette that needs to be thrown away.

           I shake the dust from my eyelashes and, away from home, I am starting anonymously to walk the streets looking for my muse. Disgraceful, with my nails polish cracked in many places, with the same pair of boots without heels, stiffly dressed from head to toe, I explore the streets of this city that is always under water. In my hands I hold my heart, because my chest was ruined in a storm of ideas and nothings over which would have laid a meaning, but which I never found.

            I am drowning. I hear the boats screaming in the distance, but I've dreamed so much that I’ve lost my life in vain waiting for them to fulfill, to reconsider, to love me. I am finding my way to the bottom of the sea, with my eyes open and full of salt, with arms around what still resembles a body, although the meat on him is trembling, and the stand of the meat has collapsed, hit by the last words I received. I always find the rain inside me, so let me drown my life now when everything is rotten in me, and my painted face is not the same without a sincere smile.
          I’m collecting short screams inside me, rubbing my mind against the corners of every event that clutch my eyes, often leaving me mute of amazement. I study shapes, invent pasts more attractive, more romantic and dramatic. In the present I create something that does not exist, so I sin whenever I open my eyes and look. Exactly what I need to decline in my beautiful hell, accustomed with what I am, what I feel and what I choose to love.

          Near an inappropriate soul, without a muse that can animate my spirit, I cannot do anything other than slowly deteriorate, and then accept my death.