marți, 24 noiembrie 2009

Noiembrie


Se stinge noiembrie sub ceata deasa pe care o lasa cerul...
Ganduri frivole nasc, caci am uitat sa traiesc si acum tresar la fiecare atingere de frunza putreda ce-mi mangaie in drumul ei fata.
Nu-mi gasesc motivul sa ma desprind, sa alerg si eu cu vantul, sa dispar fara noima ca frunzele rosiatice. Pasesc inca pe aceleasi strazi, ranind persoanele cu ignoranta miopiei mele,  sperand sa-ti intalnesc umbra.
Sub presiunea sunetelor ce-mi strabat corpul, tes intrigi si caut deznodaminte favorabile pentru ticalosul din mine, rup imagini negre, rad singur...ma amuza naivitatea ce o imbratisez si acum.
Liber...de ganduri, de vise, de amintiri, liber nu pot fi!
Enumar doar o parte din neinteleasa persoana pe care o regasesc mereu cand privesc cu frica in oglinda din baie, dorind sa ii dau un sens, insa o las sa se manifeste in nefastul haos de dincolo de usa zavorita dupa care ma ascund, asa ne intalnim afara, toti neintelesii, colorantii artificiali ai vietii, in ringul hazardului pregatindu-ne pentru tot ce este mai rau, sperand totusi ca nu se va intampla.
Dispare incet noiembrie, inghetand in timp si spatiu, si lasa-n urma morminte necrozate de frunze. E prea tarziu sa mai scriu ceva cand toate mor in juru meu scaldandu-se-n angoasa.

duminică, 22 noiembrie 2009

In inima padurii (part 2)


Un urlet demonic cutremură pădurea și în urma sa coruri vibrante de lupi înfometați ieșiră din dânsa, fugind către satul ce deja ardea sub văpaia lunii arginti.

Într-o clipă peisajul deveni roșu, îmbibat în sânge, conturat de strigătele sătenilor.

E 18 noiembrie 1937, cu 12 ani înainte de povestea din pădurea tulburată. Satul se scălda în teroare, lupii năvălind în casele țăranilor fără apărare, strigând până la ultima suflare către Dumnezeu.

În mijlocul satului, pământul se crăpă de atâta sânge cald, iar un vuiet de cutremur opri pentru o clipă masacrul. În ochii unor săteni încă vii se oglindi o lumină de speranță...

Din rănile pământului ieșiră sute de suflete negre și tot pe atâția demoni însetați, gata să-și satisfacă pofta. Fără să mai zăbovească, s-au aruncat asupra sătenilor, crestându-le trupul, oferindu-le femeilor ocazia de a avea pe dracul în ele, la propriu. Spume și priviri în gol fără de lacrimi se zăreau pe fața celor invadați de demoni...Rugăciuni fiebinți se înălțau în văzduh, dar fără răspuns.

După 20 de minute, ceasul lovi ora 00, însă satul devenise o grămadă inutila de case dărăpanate și trupuri fără suflare. Demonii își plecară capul înapoi în adâncuri, iar lupii își îndreptară fuga către pădure ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Trecură trei zile, ploaia ștergând orice urmă de sânge, pământul îndemnându-și firicelele de iarbă să crească printre rămășițele și leșurile ce deja emanau o aromă putrezită în aer. Vântul a luat-o pe brațele sale, ducând-o tot mai departe.

Departe însă, o căsuță din lemn încearca să se adapteze soarelui puternic ce în sfârșit răsări după trei zile de ploaie. Din ea răsuna o voce de femeie, ce îl lăuda prin cântec pe Cel de sus. O acompania cățelul Lilo, lătrând voios în jurul ei.

Terminându-și lucrul, Ștefan se întoarce către casă, aducând cățiva pești pentru prânz. În mână ținea câteva firicele de aur, găsite în albia râului, special pentru soția lui, Adina. Voia cu orice preț să o facă fericită, de aceea îl adusese de la stână și pe Lilo, măcar să-i aline suferința ce o rodea pe dinăuntru tot mai tare. Dulcea ei voce de fetișcană de 21 de ani îl făcea să se simtă atât de puternic, atât de complet. Era pentru el o binecuvântare de la Dumnezeu, multumindu-i mereu pentru iubirea ce i-a fost dăruită.

Adina era o fată crescută la oraș, răsfățată prin buticuri și biserici cu turle înalte ce atingeau cu crucea norii de zahăr.

Odată a fost și ea îndrăgostită, zărindu-l pe Ștefan la una din slujbele de duminică. Era prima oară când Ștefan coborî de la stână în mijlocul orașului, venind să facă negoț. Nu stia el pe vremea aceea de ce oamenii se înghesuiesc pe ușile bisericești, dar, împins de curiozitate, intră înăuntru cu cușma pe cap. Întreaga gloată îl găsiră nesimțit și prost crescut, doar Adina îi zări fața catifelată de sub căciulă.

Când bătrânele răutăcioase l-au scos din biserică, pentru că începuse să fluiere, plictisit de slujba părintelui, puțin prea răgușit de a face o slujba neînecată în tuse, Adina își găsi scuza unei supărătoare migrene și își ceru permisiunea să părăsească pentru o clipă locașul sfânt.

 A fost dragoste la prima vedere, chiar dacă Ștefan era mult mai învârstă decât copila, urmată de sărutări pe ascuns, în fiecare duminică.

Când părinții au aflat că fiica lor se întâlnea pe ascuns cu un cioban, îi bătură obrazul cu fel de fel de reproșuri, interzicându-i să-l mai vadă.

Duminica stătea să ajungă următoarea zi, pe când Adina se hotărâse să lase luxul și să plece la stână, dar nici acolo lucrurile nu au fost așa cum au sperat cei doi îndrăgostiți...Dornică de un nepot, așteptând mereu cu sufletul la gură, mama lui Ștefan răbufni la 1 an după ce căsătoria celor doi se consumase.

- Fată obraznică! Nu știu ce demon ai în tine de nu poți să îmi dai un nepot! De atâta timp aștept, îți aud urletele noaptea și nimic. Uite că la bătrânețe răbdarea îmi este limitată! Ia-ți catrafusele și du-te de unde ai venit și lasă-mi fecioru' în pace, să-și caute o soață pură, ce poate să-mi dea o bucurie.

Dar nici măcar vorbele aspre ale bătrânei nu i-a putut despărți, căci ambii și-au luat un cufăr cu strictul necesar și au plecat văzând cu ochii.

De atunci mai trecuse un an și iată că acum și-au făcut o căsuță numai pentru ei, aproape de o altă stână, unde Ștefan lucra.

Ea îl iubea din ce în ce mai mult, educându-l să-l iubească la rândul lui pe Dumnezeu, căci El i-a ajutat să rămână împreună.

- Iar depeni amintiri, scumpo? Dă-mi un sărut și vei primi ceva! spuse Ștefan ascultând povestea ce i-o zicea lui Lilo.

Adina sări la gâtul lui sărutându-l, cerând apoi recompensa cu mâna întinsă și cu un zâmbet larg pe față. Lilo ieși printre picioarele lui Ștefan, probabil rușinat de sărutul amorezilor.

O adulmecare de aer proaspat trase Lilo în plămâni, voios. La a doua însă, un ghemotoc de aer putred îi strâmbă mușchii feței. Se decise că e motiv serios de cercetare și începu să latre zgomotos.

- Ce e băiete?spuse Ștefan speriat.

Lilo începuse să fugă în direcția satului distrus. Ștefan o luă de mână pe Adina și porniră în fugă după câine. Însă ceea ce va urma să găsească cei doi stăpâni, le va schimba pentru întotdeauna viața.

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

In balans...



Sentimente amestecate
las sa se dezvolte,
lovind peretii trupului meu.

O singura inima absurda
printre focuri de artificii,
sclipiri in priviri,
jocuri,
triunghiuri presarate,
tresar incert in vise.

Iar ma bantui,
opreste-ti cantecul sumbru
de leagan.
Da-mi drumul la mana,
paseste dincolo de lumina,
inchide ochii
si adormi inauntru meu.

Corzi de chitara
se desprind urland in urma-ti
Decorul arde,
Nasti soapte,
Sange.

Simulez perfectiunea acum
Inghit cotidianul
Scuip la rece cuvinte,
Sunt bine.

Numar orele,
minute crude,
secunde seculare,
"la la la now
everyone is singing
la la la"
Note muzicale,
Acorduri,
Scartiit haotic,
Licurici,
Stele fosforescente,
Lumea prezenta.

Tu ramai in taina,
Timpul va raci
radacinile,
parfumul tau va disparea
cu totul dupa furtuna.

vineri, 20 noiembrie 2009

În inima pădurii (poveste part 1)


Se scutură cireșii în vântul purtred, acoperind cu petale roz poteca noroioasă a satului. Caii loviți de biciul soartei își aruncă potcoavele în adâncul gropilor, trăgând în spate căruțele răpciugoase, goale. Gonesc spre pădurea întunecată, invadată de ciuperci otrăvitoare și disecată de cărări perfide.

Oamenii tac, e o zi obișnuită de trudă. Își scot topoarele și, ridicându-le în aer, sfârtecă viața copacilor bătrâni.

Doar Andrei pare fascinat de culorile fluturilor ce își mișcă aripile lin, cărând odată cu ele sclipiri de vise. A vrut să prindă măcar unul, să-l ducă acasă ca să-i privească zborul întreaga zi. Așa că haț!...pe lângă...haț!...nimic.

- Nu te preocupa, știu să mă joc! spuse Andrei luându-și avânt și haț!...nimic...intrând tot mai mult în inima pădurii.

Cerul pătat nu se mai vede de coroanele împărătești ale copacilor care se înalță unul mai sus ca și celălalt, întinzând brațele către marele albastru, căscând plictisiți de același decor umed în care se află, zguduit de sunetul topoarelor.

Razele soarelui străpung pe alocuri ca sulițele întunericul instalat. Mușchii și lichenii au adormit pe pietre, ciupercile cresc în voie pe trunchiurile unse cu rașină, izvorul își cântă dorul undeva ascuns sub niște brusturi ascuțiti. Păsările speriate zboară să se ascundă de copilul ce le invadase teritoriul. Din ciripitul lor gălăgios și iritabil, iată ce ziceau sărmanele:

- Un alt prădător își arată colții... sub un zâmbet. Ciudată creatură!

Probabil nu au mai văzut niciodată un copil, căci în acel loc, unde sălașluia întunericul, nu ar fi trebuit să calce pământul o ființă atât de fragedă.

Fluturii își continuau drumul în întuneric, mișcându-se absenți de finețe, fiind parcă controlați de ațe, ca niște tragice păpuși ce își joacă încă o dată rolul. Lăsând în urmă firicele de polen, trag la rândul lor copilul, tot mai aproape, în brațele necunoscutului.

Andrei, copil prostuț de 12 ani, a fost crescut lângă sânul cald al mamei, iar astăzi, împlinind vârsta matură când băieții au voie să plece la pădure cu cei mari, este prima zi în afara cercului protector al femeii, dar și al bărbaților, pericol insesizabil însă pentru el...

Picioarele lui se avantă voioase, călcând iarba încleștată-n pietre, ochii săi văd doar fluturii și magia pe care o lasă-n urma prin polen. Acum o clipă era lângă bătrânul său tată, în clipa următoare deschidea porii solului umed din pădure.

Dincolo de tragedia copilului de a fi incapabil să prindă un fluture, bărbații își macină oasele, lovind cu putere copacii pentru a se putea hrăni de pe urma lor. La finalul săptămânii, urmează să coboare în orășelul cel mai apropiat, unde fac negoț cu lemnele strânse. Se vor întoarce cu bucate și alte lucruri de nevoie, apoi vor merge iar la pădure.

- Am să-i cumpăr lui Andrei ceasul acela cu cuc. A fost tare încântat când i-a zărit forma în vitrina moșului Tache. Îmi și imaginez îmbrățișarea lui puternică, plina de gratitudine. Însă, până acolo, mâinile acestea trebuie să muncească, respirăm mai tarziu, visăm în șoaptă, clădim viitorul în gând... Andrei, dă-mi toporul cu mâner mai lung...(tăcere)...Andrei?! Unde ești? L-a vazut cineva pe fiul meu?...(nici un răspuns pozitiv înapoi) Andrei!!!

Andrei se opri din fuga fără noimă. În fața sa se întindea o stâncă, crestată de culorile crude ale curcubeului ce găurea întunericul, care adăpostea o ființă. Fluturii arseseră la atingerea ei, scrumul lor împrăștiindu-se în vânt.

- Bună, copil. Te așteptam de ceva vreme, spuse ființa, întorcându-și fața. Mi-au trebuit 12 ani să îmi duc la capăt planul, iar de data aceasta nimeni nu va mai interveni înaintea ghearelor mele.