miercuri, 29 septembrie 2010

Ana

E o noapte caldă dincolo de balconul meu parţial iluminat. Îmi pufăi letargic ultima ţigară, întins destul de comod pe unul din fotolile improvizate, urmărind atent şi fără gânduri fumul ce-l scot pe gură.

Praful ridicat de ciurda de maşini s-a aşezat peste măsuţa plină de pahare goale, pline de un miros greu de alcool, iar geamul a devenit treptat opac. Nu e nimic, cu atât mai bine camera îmi va rămâne nepătrunsă de următorul soare. Încă mai e timp să adun toată dezordinea din micul meu sanctuar.

Iau ţigara de la gură, „Încă două fumuri” îmi zic pe un ton mulţumitor şi mă uit îndelung la ea ştiind că va fi ultima. Mirosul de tutun ars poate fi simţit doar pe balcon, Ana urând ţigările. Eh, azi m-am decis să las deoparte hobby-uri de genul şi să devin artist prin altceva. Dar ce?

Nu pot scrie decât lista de cumpărături şi bileţelele pentru Ana, pe care le scriu în fiecare duminică, înainte de slujbă.

Am încercat să dansez, dar mi s-a părut stupid să-mi balansez trupul după un ritm pe care de abia îl simt, plus că vârsta, nu tocmai propice pentru un astfel de job, nu mă ajută prea mult. Ultimul tango, dansat cu scumpa mea Ana, m-a proiectat direct în pat pentru câteva zile, cu dureri dorsale.

Gătitul! Ştiu să gătesc una, alta... Aş putea descoperi o pasiune pentru condimente! Cămara Anei e plină de oale şi oluţe, tigăi mici şi mari, zeci de linguri şi linguriţe... Dar bucătăria noastră este mică, ne-am călca în picioare, iar apoi am sfârşi într-o ceartă pentru teritoriu.

Ştiu! Muzica... Am să caut un instrument pe care să-l pot învăţa uşor, iar apoi... apoi... Oh, nu! Degeaba învăţ dacă sunt prea fricos să mă aşez frumos pe o scenă. Aş învăţa în van notele dacă am de gând să nu dau nimănui şansa de a mă auzi. Sunt un om în toată firea... În firea albă, ridat de imperfecţiuni, dar Ana şi-a găsit sufletul compatibil cu al meu. Dragostea mea, Ana! În schimb, în camera Anei, un pian acaparează toată atenţia.

Am să mă apuc de desen. Profesoara de desen mi-a lăudat propria interpretare a temei „natură moartă”. Am pictat toată foaia cu negru, lăsând deoparte exageratele forme ale conurilor aşezate în faţa noastră. Altceva nu pot desena decât „natură moartă”... Nici culorile casei nu le-am putut alege, Ana redecorând după bunul plac.
„Ultimul”... Îl sorbesc până simt căldura jarului lipindu-se de buzele mele. Mă uit în gol către covor, apoi la fumul ce-l loveşte. Nu am cu ce să îmi mai ocup timpul rămas, nu mai găsesc nici un sens vieţii de când Ana a plecat să îmi cumpere cartea mult visată pentru a 76-a aniversare a mea. Acum încerc să-mi găsesc o ocupaţie până ne întâlnim.

Pfff... Am rămas captiv! Degetele mi s-au încâlcit în părul nespălat şi plin de rămăşiţe de puf, scărpinându-mă în cap. Nu am mai găsit şamponul ce mi l-a cumpărat Ana.

Râsete se aud de pe stradă. Tineri ameţiţi îşi ademenesc prada prin flirturi ieftine. Măcar ei, în noaptea asta, vor cuprinde un trup fraged şi-l vor gusta. Eu o aştept pe Ana.

... Gata şi ţigara... O îndes în scrumieră lângă celelalte mucuri infecte. Resimt dorul Anei mai arzător ca niciodată acum când răcoarea nopţii ţine ascunsă umbra ce mă studiază de când am ieşit încrezător pe balcon. Oare pe unde umblă Ana? Mi-e atât de dor de ea... Nu găsesc nimic de făcut aici. „Ai auzit?! Nu mai am ce căuta aici, poţi să te descoperi!”

*

Ceasuri mai târziu, claxoanele anunţau altă zi aglomerată pe strada Horea. În bătaia soarelui, un obraz alb îşi savura un lung zâmbet de împlinire, iar Ana probabil ştie de ce a apărut pe gura celui ce l-a aşteptat ani de zile să-şi fumeze ultima tigară.

marți, 28 septembrie 2010

Nimicuri ce vor sfarsi acest septembrie mut


Nu am suficientă tărie pentru a-mi ridica ochii din pământ... Visez, uitându-mă în gol la picioarele mele mărunte. Îmi înalţ doar vocea spre cer, urlând. E un strigăt ce nimeni nu-l înţelege, nici măcar tu oricât ai incerca să-mi demonstrezi contrariul, e strigătul ce îmi defineşte interiorul, mult prea pasiv pentru a aranja literele cum trebuie pentru a-ţi spune ce îl frământă... Acum sunt doar o jumatate care nu poate să urăscă pe cel ce îl face un întreg.

Îmi arde capul... Erupe în gânduri ce nu pot oferi soluţii, posibilităţi de muşamalizare, de sfârşit. Săruturi diferite port pe tâmple, dezmeticindu-mă pe moment, care reuşesc să mă tulbure în regrete. Sătul să mai dorm singur, visând mereu incolor. Mi-e dor de valsurile de culori de mai demult... Tu doreşti un mov indecis şi sălbatic, eu un gri mult prea decolorat ca să-şi revină.

Mă întreb cine sunt şi cât timp trebuie să-mi mai storc nervii pentru un joc stupid măsurat în zâmbete... Aş striga în gura mare ceea ce îmi lipseşte, ce mă doare, ce mă arde pe interior, dar totuşi vreau să nu par un suflet rătăcit printre altele la fel de îndoielnice ca mine. De ce acum trebuie să mă îndoiesc de sinea mea, când toate ar trebui să meargă atât de frumos, scăldate într-un roz pitoresc?

Ciudat că nu am mai găsit nici un motiv să plâng în ultima perioadă, deşi atâtea stau să se prăbuşească peste mine... De ce să plâng? De ce să urlu? După ce să urlu? Stupide întrebări când ştiu ce îmi lipseşte... O mână care să mă mângâie pe faţă şi să-mi zică „azi nu eşti singur!”, lipsesc două buze unite de fruntea mea care să-mi transmită toată tandreţea care nu am mai gustat-o de mult timp, lipsesc câteva cuvinte care să-mi anime sufletul să coloreze în continuare lumea din jurul meu.

Cine sunt când plâng? Sunt o fiară neîmblânzită, fără scrupule, cu gânduri ascunse... Sunt un demon, nu un înger, am propriile reguli din cerul meu desprinse... Ador să rup tăcerea prin minciuni vesele, să învârt totul şi nimicul pe degete...

Epuizat scrâşnesc din dinţi şi ţintesc către cer, cât mai departe de demonii ce i-am creat cu ajutorul tău, cu trupul zgâriat strivit-am norii de ploaie ce îmi acopereau orizontul. Am strâns doar minciuni şi lacrimi pe care le-am înnodat în gât ca să nu-mi sfâşâie şi puţina demnitate ce mi-a mai rămas.

Nu mă întreba despre ce vorbesc. Îmi răcesc şi eu gura odată cu vremea, pierdut într-un septembrie mut şi lung. Mai sunt câteva zile şi totul va fi acoperit de frunze, iar atunci, orb fiind, va trebui să calc să merg mai departe. Lăsă-mă să-mi aştern aici puţinele gânduri ce încă mă bântuiesc. Pentru ce să caut fel de fel de explicaţii pentru un act ce se află în trecut? Prefer să tac... Sunt altfel,nu pot fi aşa cum îşi doreşte fiecare.

Aştept sfârşitul lui septembrie... După această lună se va naşte un alt deplorabil eu, măturând uşurel trecutul în versuri care se vor aşterne ca şi praful pe corzile subţiri ale chitării mele. O să îngrop febra ce încă o port în suflet şi sub un lung duş rece de octombrie, noiembrie şi decembrie mi se vor vindeca buzele nefolosite.

Am nevoie să respir printre atâte reprize de vise prelungite... realitatea pare uneori prea departe de mine.

duminică, 5 septembrie 2010

Din nou acasă


Deasupra norilor groşi s-au strâns toate razele soarelui care se încăpăţânează să nu cadă printre noi, rămânând cu căldura lor cât mai aproape de zei... Se desparte cerul încet de oraş, înălţându-se cât mai departe de cablurile ce împânzesc strategic clădirile vechi care la rândul lor, sufocate de pânze, lumini, sunete şi praf, se întind prin umbre peste asfaltul acoperit cu fluturi adormiţi de aerul rece. Culoarea clădirilor a plesnit repulsiv, iar mucegaiul ce le înfăşoară se amestecă cu arome de cafea şi gogoşi. Fumul de ţigară al consumatorilor matinali de cafea năvăleşte printre crăpături, ceşti şi linguriţe de inox se ciocnesc ritmic, iar muzica jazz colindă străduţele până la catedralele noi şi impunătoare. Vântul suflă nebun în lumânările de pe morminte, ciufulind părul celor ce îşi plâng pierduţii, cu rugăciuni pe buze pentru mântuire şi iertare.

Copacii scârţâie chinuiţi de indicatoarele bătute în mult uitata lor scoarţă, iar crengile lor îşi leagană pentru ultima dată frunzele înainte de somnul de veci.

Lacul vibrează în valuri moleşitoare sub răţuştele înfrigurate, iar băncile de pe marginea lui respiră greu sub ponderali nedumeriţi de vremea schimbătoare, bătrâni ursuzi ieşiţi şi astăzi pentru continuarea bârfei despre vagabonzii ce-şi fumează plămânii fix sub balconul lor, mame fără serviciu obosite de aceleaşi interminabile cereri puerile de îngheţată, suc, ciocolată şi jucării şi cerşetori, al naibii de credincioşi într-o vreme de criză, ce te îmbată cu aceleaşi cuvinte despre Unicul de care ne mai este încă frică, inutile cuvinte măsurate să acopere două mâini perfect sănătoase.

Şoseaua, brăzdată de gropi tainice, e deja aglomerată la ora 10. Semafoarele colorează claxoanele ce apar subtil, când mulţimea îşi agită membrele găsind noi modalităţi de a traversa strada fără a mai aştepta să se calmeze atmosfera. E al doilea autobuz uzat ce trece pe lângă mine, plin de chipuri a căror zâmbete nu le voi cunoaşte niciodată. În oglinzile şi geamurile sale nespălate eu tot nu am reuşit să revăd soarele aşa cum speram înainte să ies din camera dezordonată în întuneric.

Încă mă înspăimântă prezentul cu tentaculele sale scurte ce nu-ţi permit să te învârţi mai mult de o secundă. Prezentul e inamicul ce mă trimite inevitabil în trecut.

Ghidată de trotuar, în zgomotul tobelor murdare de eşapament nu îmi mai aud gândurile. Încontinuu şterg amintiri şi gânduri în linişte, căci aici nimeni nu mă cunoaşte, deci nu au cum să afle ce luptă duc pentru ca leşinatul meu suflet să-şi revină.

Baloanele de săpun, ce le arunc înspre oameni, se sparg mult prea repede şi niciunul dintre ei nu reuşeşte să le imortalizeze zborul limitat. Aştept noi crăpături în nori ca să-mi pot alege cărarea, căci mă simt pustie între atâtea pulsaţii diferite, derutată în faţa zecilor de străduţe ce mi s-au înghesuit în cale.

Contemplez oraşul nou în care mă aflu, deşi nici acum după două săptămâni de când îi adulmec aerul nu realizez că mă aflu departe de locul unde toate au început. Acum toate îmi sunt străine şi totuşi mă simt în siguranţă. Când soarele va penetra norii se vor decolora toate imaginile din mintea mea, voi învăţa să zic „Nu” şi mă voi ridica deasupra minciunilor cu care am fost alimentată fără milă.

Nu mai pot sta în loc, trebuie să îmbrăţişez toamna ce vine, să-mi acopăr pielea, să-mi protejez buzele şi să îngrămădesc noi caiete de cursuri în geantă...

...Sunt din nou acasă...

sâmbătă, 4 septembrie 2010

LostAngel


A trecut ceva timp de când am început să scriu sub acest pseudonim ales din lipsă de originalitate, după uzabilitatea sa banală, încercând într-o oarecare măsură să-mi creez propriul câmp de mister. Mi-am legat capul cu „penelul” ca să-mi descopăr temeri fibrile care m-au transformat treptat într-o persoană morbidă, firavă.

Încercând să trasez un mister pur fictiv, alegoric, m-am trezit expusă, totuşi incapabilă să-mi recunosc trupul, sinele...Am devenit un înger gol şi neînţeles, aruncat în vâltorile vieţii pământeşti pentru că am îndrăznit să-mi doresc altceva.

De atunci acţiunile mele au devenit păcate. Cuvintele au început să pară mult mai interesante pe hârtie, rezonanţa lor uscându-se de fiecare dată când doresc să le tăvălesc în salivă. Am doar caietul, iar restul zgomotelor rămân în urmă ca zgomote ce sunt, care nu merită receptate şi decodate.

Cu timpul am clădit locaşul unor personalităţi multiple, încălţând adesea papucii celor din jur, esenţa tare din viaţa ce ei o cred a lor (când ei şi-o etalează în văzul tuturor cerşetorilor de bărfe). Am strâns în felul meu şireturile şi am pornit în plimbare pe potecile împăienjănite, unde mi-am făcut aşa de mulţi prieteni încât socotitoarea mea ştirbă de abia îi adună pe toţi. Ştiu că braţele mele de fier vor mai pierde din biluţele colorate, însă, oriunde şi-ar îndrepta fiecare traiectoria pe podeaua lumii, nu le voi uita nicicând. Una dintre biluţe mi-a dat de ca şi temă regăsirea acestui înger pierdut sub care mi-am descris gândirea în fel şi chip. Am promis de mult că voi elimina fiecare umbră ce erupe din mine, rămânând doar lumina pură ce o emană sufletul, dar cum pot să mă regăsesc când sunt prea ocupată să ascund atâtea imagini clare? M-am înscris inconştientă într-o luptă continuă în care pierd mai tot timpul eu, unde replicile vin după şi nu la început, la fel ca şi regretele. Tot ce rămâne după haosul mintal sunt poze în care zâmbesc.

Un înger pierdut printre cioburi de vise, teritorii pustii necucerite, cearceafuri murdare întinse pe sârme şi nespuse jurăminte trăieşte nesăbuit cu voi, mulţimea. Îi poţi citi cu uşurinţă destinul de pe gâtul muşcat fără milă, căci el nu se ascunde decât de dânsul. Închis în propria-i colivie de amintiri, cu două aripi strânse, rupte de la smucirile permanente de a se desprinde de vise, se va înălţa cât de curând, căci le simt rădăcinile până în inimă. Va îmbrăţişa fluturii ce i-a lăsat de multe ori să scape, somnoros să-şi deschidă ochii limpezi. Lasă-l puţin să se trezească complet, fiindcă lumea e prea mare, iar văzul său slab l-a făcut prost şi naiv. Dacă îşi va întoarce privirea de la tragicul cimitir pe care-l are în câmpul vizual de ceva vreme, îşi va regăsi pe o foaie de hârtie răspunsurile la toate ce-l frământă şi atunci vor cădea dimprejurul său brâiele forjate, eliberându-l.

Eu încă mai am multe de învăţat despre mine ca apoi să îi pot desluşi pe alţii...

Schimbare



De mâine nu am să te mai cunosc. Nu o să-mi mai amintesc de ochii tăi încercănaţi, umpluţi cu lacrimi de regrete. Voi uita gustul cuvintelor comune şi mă voi scufunda în acid. Voi ridica de la sol pietrele ce-ţi atârnă de la baza gâtului şi le voi arunca cu putere în tine ca să-ţi poţi lăsa odată pentru totdeauna lacrimile să îţi curgă, păstrate zadarnic, ca apoi să-ţi continui drumul. Fiecare părticică atinsă de buze îşi va pierde machiajul şi va destăinui vânătăi ascunse în cruditatea trupului curajos de inutil.

Află că de mâine părul tău uşuratic îl voi cuminţii în lanţuri, iar mâinile tale mici vor rămâne goale. Îţi voi reteza degetele mărunte cu care ţii evidenţa fluturilor ce şi-au găsit zborul în interiorul tău, iar cu o palmă voi sterge zâmbetul tău fals ca să dezvălui tuturor tristul comediant. Tu adună-ţi puterea fragilă şi zguduie răzbunător poetul din mine, să cadă toate pe hârtie fără nici un resentiment.

De mâine „noi” va decădea în „eu”, dezlipindu-se complet de un nesăbuit ca tine. Voi fugi de regretele ce-ţi roiesc periodic împrejur, scoţându-mi din minte toate suspinele, toate răcnetele tale de înger gol şi infect.

Poate într-o bună zi vom mai cânta acele cântece consumate de acelaşi trist subiect, pe ale căror note ne urlam plămânii odată cu vântul, călător uitat de timp printre străduţe înguste şi lăturalnice. Până atunci uită-mi chipul, căci noi nu ne-am cunoscut defapt niciodată, lasă-mă în urmă împreună cu vorbele ce nu mai pot fii retrase nici azi, nici mâine când deja, târziu aflându-mă în noapte, azi a devenit mâine.