joi, 13 decembrie 2012

Doar eu


„Sunt lucruri pe care este mai bine să nu le ști. Iar altele pe care este mai bine să nu le uiți.” Angela Vallvey - Micile neajunsuri ale fericirii


De ani de zile mă plimb plictisit în interiorul minții mele, căutând o liniște adâncă ce mi-ar putea distruge gândurile repetative și ar putea topi figurinele de ceară a celor ce mi-au marcat schimbarea timpurie. 

Sunt mut fără căldura cuvintelor ce îmi ling lobul urechilor înainte să mi se arunce înspre creier. Ca viermii ele mișună prin carnea mea, iar eu tremur la fiecare murmur care parcă nu are niciun proprietar în afară de nălucile ce-mi vizitează zilnic mormântul vast unde îmi duc existența alături de încă o mână de oameni fără suflet. Devastat de tot ce păstrez în mine ca un fanatic, aud lucruri ireale, compun în zgomot versuri și cânt ridicându-mi spiritul pe sunete mute. 
Golul din jurul meu  îmi provoacă și mai multă durere, care se adăpostește cu drag undeva între coastele mele, pulsând continuu, lovindu-mi creierul cu amintiri pe care doar eu le mai țin minte... O îndes sub un zâmbet larg și, cu un șir lung de glume, îmi sugrum tristețea și astăzi și mâine. Dar doar eu mai știu trecutul, îmi aduc aminte mereu cine sunt chiar dacă povestea mi-e schimbată ori de câte ori cineva o povestește.  

Eu demult am ales să tac, să-mi las povestea să circule în voie. Aici totul emană tristețe ca o altă zi unde nimic nu este ceea ce pare. Trăiesc într-un oraș plin de oameni goi. Mă pierd și eu printre ei, mă pierd și încep să uit.  

Așa, îmi duc existența comunicând cu mine însumi, certându-mă de fiecare dată când un alt nume stă să fie uitat. Număr fiecare suflet pe care l-am iubit până nu demult, număr amintiri ce-mi bântuie viitorul pe care nu am să îl am niciodată. Totul s-a schimbat, chiar și eu mi-am trădat umbra transformându-mă necontrolat.  

Ploaia din mine s-a intensificat scurgându-mi culorile de pe trup, lăsându-mă transparent, expus nebuniei. Dezbrăcat de secrete, în mintea mea e un coșmar cu o conștiintă neiertătoare. Aici nicio minciună nu mai trebuie să se prelingă de pe limba mea pentru nimeni, niciun sărut nu mai trebuie șters de pe buzele mele cu o uitare ce nu ar vrea să vină. Aici ceea ce am făcut și ceea ce nu am făcut se aruncă spre mine și mă torturează încontinuu. Mai am puțin și îmi voi scuipa sufletul afară în ninsoare. 

Ceea ce am lăsat în realitate s-a stins, lăsând, pe lângă scum, un dor imens ce macină fiecare os din corpul meu. Mă scurg prin timp, firicel cu firicel dispar cu totul din amintiriile vremurilor de demult. Doar eu mai sărut trecutul ca un orb ce nu-și vede prezentul. Doar eu știu ce ai făcut vara trecută, doar eu știu ce am făcut împreună. 

Fâșii de hârtie am devenit măcinat bucată cu bucată. M-am expus sub privirea celor ce au vrut să vadă, litere am stors de pe limbă și în lumină s-au închegat în cuvintele ce mi-au umplut pielea, transformându-mă într-o carte deschisă. Azi, mângâierea mi-o găsesc tăindu-mi degetele în colțurile secretelor pe care le-am împrăștiat inconștient, sângerând anost și, de cele mai multe ori, fără rost. 

Cerul meu e ars de-un soare rotund și palid ce nu ajunge și pe obrajii mei. Norii încărcați ce îl acoperă nu mai pleacă nicăieri. Aruncă fulgi spre mine, tot mai mulți, tot mai mari. Am înghețat aici jos, în venele acestei vieți sterile un sânge își pierde identitatea. Tot ce am știut cândva, am dat uitării, înghețat în timp de ceva mai puternic decât mine, ceva ce m-a izbit și mi-a luat inima pentru totdeauna. 

Tot ce vreau e să știu că nu voi fi uitat. Însă știu că doar eu nu uit trecutul. E blestemul meu.





joi, 1 noiembrie 2012

Viața nu mai doare de la o vreme


 „Unii pot să moară fără să facă zgomot”- Oliviu Câznic- ...și la sfârșit a mai rămas coșmarul

            Au trecut luni de când mi-a luat trupul şi l-a trântit adânc în pământ, între patru scânduri căptușite cu dantelă albă. N-am avut timp să realizez ce se întâmplă, doar am simţit o împunsătură, apoi o durere m-a făcut să-mi studiez căderea pas cu pas: niște ochi furioși ațintiți asupra mea, o mână tremurândă prinsă de o armă, niște bocanci rupți, o bordură înaltă și zăpada din fața mea schimbându-și culoarea, încălzită de sângele meu proaspăt. Arma a căzut, iar în spatele meu pași cuprinși de frică și-au început fuga departe de mine.
Nici ochii nu am reuşit să-i mai închid, dar acum sunt murdăriţi de întuneric. Încremenit, am crezut că s-a oprit timpul odată cu mine. Dar când colo, doar eu m-am oprit, lumea continuând să vibreze, să păcătuiască și să creadă că moartea e ceva atât de departe de ei încât au timp să-și lase visele pe mai târziu.
Preocupat cu gândurile mele obscene, sufletul mi-a zburat deasupra capului și ceea ce am fost cândva s-a stins singur fără să îmi pot săruta vreodată fericirea. Prea tânăr, înzestrat cu prea multe regrete, m-am stins fără să spun vreodată „Te iubesc”. Prea depravat, prea sincer, m-am stins fără să știu ce ar fi urmat dacă aș fi continuat.
Nu am crezut că am să sfârșesc atât de repede, plângând într-un vast cimitir de vise de mult uitate, fără un pic de lumină în mine care să îmi ghideze sufletul.
Sângele mi s-a revărsat prin gaura aceea minusculă ce mi-a îmbodobit inima, s-a uscat în jurul meu, lăsându-mi trupul înghețat undeva între plutire și cădere. Eliberat de dorințele de autodistrugere, eliberat de prezent și viitor, am devenit sclavul unui trecut ce nu mai are continuare.
Cu mâinile ating cerul, dar acesta mă ignoră. Lumina soarelui se scurge de pe mine și pică formând bălți de scuipat.
Tot ce văd acum sunt amintiri de care mă agăț ca un degenerat și nu mai e nimeni în stare să mă salveze când mă folosesc de sentimente de ură, de tristețe, de mânie pentru a-mi calma spiritul. Mă pot îneca în voie, nu am cum să mă plimb pe străzi căutând răzbunare…Mă descarc doar, prin cuvinte absurde, gesturi stranii și mișcări scurte din buze.  
Dacă există un loc pentru mine aș vrea să îl pot găsi alături de brațele calde ale unei iubiri trecute și pierdute. Între nori, pe străzi, printre cearceafuri, îmi anim sufletul să creadă că sunt încă viu, deși arma ce m-a ucis a fost compusă din cuvinte, iar celălalt suflet care a fugit de la fața locului cândva m-a iubit. Nu există zăpadă roșie căci trupul meu e oarecum intact și calcă strâmb peste troiene.
Visez cum cineva vine și îmi taie din nou respirația, așa cum am ucis și eu cândva...
A fost o lovitură directă în lobul frontal și am strigat demonic, ghidat de vocile ce îmi străpânesc capul. Am luat cuțitul cu care mi-a sfâșâiat carnea în drumul către inima mea și i l-am înfipt în creier ca să-i amintesc că e a mea. Genunchii i s-au izbit de pământ, apoi întregul trup a picat. A fost a mea, căci nu a durat mult până s-a dezmeticit, iar ceea ce credea că înseamnă dragoste a devenit ceva insuportabil ca o urticarie. A plecat trântind ușa, poate nerăbdătoare să ucidă un alt om, să îl ajute să trăiască în întuneric odată cu ea, acolo să-și uite celălalte crime și să se bălăcească într-un alt sânge, să genereze iluzii, vise și sentimente.
În timp ce ea caută alte umbre de pe pământ, secretele ce ne legau răsar pe limba mea, iar acum eu le spun oricui. Poate că vorbesc ceea ce nu ar trebui pentru că o aștept să se năpustească asupra mea cu intenții nu tocmai ortodoxe, așa de dragul ploilor tomnatice. Să mă prindă de păr și să-mi învârtă capul între picioarele ei. Să îmi rupă buza, căutând locul cel mai potrivit pentru a mă amuți. Ciudat cum un ciudat ca mine poate să-mi oprească cuvintele, lăsându-mă mut și prost.
Bucuros am murit de fiecare dată, captiv în brațele cuiva, fără să înțeleg că odată ce-mi dădeam inima urma să mă schimb. Am pierdut bucăți din mine și m-am transformat în ceva oribil, în ceva ce nu mai crede în începuturi. Deposedat de vise, mort, viața nu mai doare de la o vreme, te simți puternic dând piept cu o realitate doar pe jumătate adevărată.
Eu torn cerneală peste realitatea asta, așa știu să trec peste faptul că am murit cândva. Îmi revin ca să mor din nou într-o altă zi. Mişcările lente, supuse presiunii aerului, îmi delimitează teritoriul: eu şi penelul; trecutul meu devine mai interesant cu fiecare zi ce trece, în timp ce găsesc noi cuvinte pentru a îl descrie.
Murim de fiecare dată când ne îndrăgostim. Iubind ucidem. Nerăbdător închid ochii, așteptând să fiu întreg lângă o persoană la fel de strivită de soartă ca mine, care să treacă cu vederea peste greșelile în care mi se zbate trupul, oprindu-mi gura spurcată de minciuni cu buzele ei roșii de la atâta sânge ce clocotește în surdină.
Mai are cineva răbdare să mă asculte când toţi ne temem de ce vom auzi? Suntem prea preocupaţi cu gândurile noastre obscene, nu avem nevoie de alte evenimente să ne tulbure imaginiile pe care le credem vii. Mai există cineva ce se autodistruge așa cum am făcut-o și eu de atâtea ori?
Aș vrea să se facă liniște în mine, toate rănile să se închidă, iar cicatricile lor să dispară sub o ceață groasă. Fiecare centimetru de piele să se scuture de atingerile unor degete ce nu o va mai parcurge niciodată, fiecare gând despre ea să se usuce la fel ca lacrimile pe care le-am pierdut cândva.
Dar vreau să mai mor o dată, o ultimă dată.

sursă foto: http://liol.deviantart.com/art/Life-and-Death-redone-178293583

luni, 22 octombrie 2012

În miez de noapte


„Când au terminat, Luz era pe cât de satisfăcută pe atât de recunoscătoare. Cu toate acestea i-a spus lui Ulise că a fost prima și ultima dată. […]

   - Atunci facem dragoste pentru ultima dată încă o dată? (Ulise)” Micile neajunsuri ale fericirii- Angela Vallvey 




Mă întorc pe toate părțile...Nu pot dormi. Privesc tavanul de parcă aștept ca din el să alunece ea deasupra mea, să mă domine și să mă scape de o involuntară erecție în miez de noapte.
Distanța dintre noi devine insuportabilă, îmi înăbușește orice impuls de a continua fără ea lângă mine.
Mi-am sucit complet mințile încercând să-i înțeleg complexitatea printre care își plimbă sufletul în lesă și se laudă tuturor că ea știe să trăiască. 
În spatele ochiilor mari, incendii scăpate de sub control ard realitatea, fantezii izvorăsc de nicăieri fără nicio rușine. Vântul mereu îi pune în cale probleme peste probleme, iar ea se avântă tocmai către ele fără să se gândească. Nebună, femeie fără minte. Mă întreb de ce o iubesc?
Și astăzi o mai văd întinsă pe spate, înfășurată doar de aerul cald al respirației mele, cu capul alunecându-i ușor de pe pernă. Îmi umplea patul cu stropi mărunți de apă, ce se desprindeau de pe șuvițele ei proaspăt spălate și curgeau pe frunte, pe obraji, apoi pe umerii goi, ca să își piardă forma în cearceaf.
Mă privea îndelung până îmi lăsa trupul gol, fiecare haină fiind constrânsă să-mi părăsească timpuriu pielea. Îmi mușca buza de jos în timp ce mă trăgea tot mai aproape de ea, eu urmând-o în durere, atingându-i pielea rece, simțindu-i mirosul balsamului cum îmi intră pe nări și aveam impresia că mă scufund într-un mormânt brăzdat de flori.
Simțeam răceala feței sale pe pielea mea, iar inima sa uscată părea adesea că își reia atribuțile pompând ușor sângele în obrajii ei. Părul ei lung îi cădea ciudat peste goliciune și adesea îmi stătea în cale, ca o frânghie gata să o pot cuprinde când simt că-mi pierd controlul.
Când o sărutam își ridica ușor bărbia, îndemându-mă parcă să cobor pe gâtul ei, să o mușc, iar când ajungeam cu buzele mai sus cu două degete de sânii ei rotunzi și tari, își arcuia delicat spatele venind cu bustul tot mai aproape de gura mea, de gâtul meu uscat și pieptul dezgolit. Suflam ușor peste sfârcurile ei, privind-o cum își închide ochii.
Sărutând-o, strângea involuntar degetele de la picioare, apoi își răsucea vârful picioarelor în afară, apoi înăuntru, spasmatic. Pe șira spinării mi se aglomerau fiori, ca o vibrație prelungită în interiorul meu, când primul ei geamăt apărea.
Îi mângâiam tot corpul cu degetele aspre, pe alocuri lăsând saliva să-mi curgă din gură desenând cu limba cercuri de diferite dimensiuni. Ca un vierme ce mișună pe carnea putrezită, la fel și ea mă pipăia de parcă ar fi căutat vreo deschizătură în carnea mea ca să mi se vâre înăuntru, în suflet, deși demult ea era ceea ce mă făcea întreg. Simțeam umezeala de sub noi, trupul ei îndemându-mă să o acopăr toată, s-o ucid trezind-o din rutină.
Cu un singur deget îmi făceam loc între buzele sale, iar ea începea să se zvârcolească nervos, trăgând cearceaful. O prindeam ferm căci nu voiam să fugă, voiam să simtă tot ce pot să-i ofer, voiam să ne sfâșiem unul pe celălalt, să murim împreună extenuați.
Îmi îngropam greutatea în formele sale, ce strigau încontinuu pentru mai multă durere,  și ca un giulgiu mă simțeam cuprins din toate părțile de corpul acela mărunt.
Trupul acela neajutorat, abandonat total loviturilor repetate și scurte, era atent doar la propria-i tortură, la bătăile propriei inimi, în timp ce eu o cuprindeam cu ambele brațe și o ridicam de mijloc. Ea își contracta mușchii spatelui și ai feselor pentru a câștiga echilibru. Își strecura degetele prin părul meu, apoi mă trăgea așa de tare încât mă durea, ea mușcându-și buzele în semn că îmi simțea durerea. 
Mă îngropam în ea, în întuneric, febril, fără gânduri, fără a vorbi. Știam ce trebuia să fac ca ea să decadă și mai mult în dorință...Era a mea, doar a mea. 
Totul era poftă, fantezii tenebroase. Poftă de a poseda, de a fi singuri, goi. Poftă de a ne delecta și de a suferi un moft trecător, așa cum e sexul.
Îi tremura sufletul când mă împingeam în ea, închizând pentru o clipă ochii. Pielea ei trecea peste a mea, mă simțeam bine acolo, în ea, deasupra ei. Completă slavie a unuia față de celălalt. Lipiți unul de celălalt trăiam deodată, sincronizați în respirații, iar când ea de abia mai putea respira, continuam să respir eu pentru ea, deși inima îmi ieșea din piept, iar fiecare gură de aer îmi înțepa gâtul.
Trupurile noastre se consumau frecvent. Toată noaptea. Mi-e dor. Mi-e dor să o simt. Să o provoc, să o sălbăticesc sub greutatea mea.
         E noapte și sunt din nou singur. Îmi simt pleoapele tot mai grele. Formele ei dispar treptat din mintea mea, mâna îmi ațipește pe gland și toată căldura mi se risipește sub plapumă. Adorm în miez de noapte, nesatisfăcut.