joi, 21 aprilie 2011

Noaptea



Îmi place să aştept noaptea să se lase,
să văd cum în întuneric pământul coase,
cum stinge mii de glasuri, somnul aducând,
cu luna felinar printre nori călcând.

Suflarea ei rece închide fiecare poartă,
păşind încet pe nori, doar câinii o mai latră.
Dar ea nu se sperie, ci merge mai departe
numărând orele ce de ziua o desparte.

Iar pe drumul său presară mii de stele,
care ard mocnit înfundate-n tăcere.
Cu vocea sa dulce adoarme rând pe rând
pe toţi ce au prea multe regrete în gând.

Au trecut multe ore de când ochii mi-a închis
şi fără voinţa mea sunt prins într-un neînteles vis,
dar mă las în voia sa, căci oboseala mă învinge,
mă voi trezi când lumina soarelui mă va atinge.

Plimbă-te noapte neagră şi adu somnul sfânt,
înconjoară lumea toată de pe acest pământ,
ore-n şir presară stele, apoi...ridică cortina
ca peste întreaga lume să vină lumină.

(scrisă în 19/20.11.2005 00:30/00:35)

vineri, 15 aprilie 2011

Măr

Fluturi pe asfalt,
căzuţi stau nemişcaţi,
Tac, dar îi zdrobesc sub pleoape,
înghit saliva... tuşesc.


Nu întinde mâna către mine,
sunt tot necopt.
Mai lăsă-mă să cresc, copile,
căci am uitat să mă roşesc!
M-am învelit de multe ori cu frunze,
m-am tăvălit în vorbe reci,
Nu voi coborâ niciodată în palmele tale,
Aşa că vreau ca tu să te întorci, să pleci.
Crezi că suculentul meu trup pe limba ta s-ar topi
Când el e doar plin de larve
fiindcă nu ştiu a mă lupta,
Iar dacă-mi scormoneşti în păcate
Vei vrea mai mult a mă gusta.
Lăsă-mă să cresc, copile,
Sunt alte fructe la trei metri de aici,
Eu nu sunt mărul tău,
Iar tu nu ştii nimic despre mine.

miercuri, 13 aprilie 2011

Scriitor fără cuvinte


Sunt un nenorocit! Mi-am mângâiat tot scalpul cu unghile, dintr-o parte în alta, obligându-mi creierul să secrete ceva inedit pe această bucată de hârtie. Am ros pixuri, am umplut de salivă filtrele ţigărilor ce le-am şterpelit, n-am să vă mai zic de unde, am schiţat poveşti în minte, dar când e să scriu rămân neclintit cu pixul în mână şi nu reuşesc să scriu nimic.

De când am scris „Nebunia apare la 14 ani” n-am mai reuşit să scriu nimic. Şi am 47 de ani. Când am scris-o toţi au felicitat marele artist care s-a ridicat pe propriile picioare ajungând în topul celor mai apreciaţi scriitori. Ce gust bun avea fiecare laudă! Abia după un an mi s-a cerut o altă carte şi am promis că o voi aduce înainte de termen. Au trecut de atunci 10 ani. Primii doi au trecut foarte repede, printre foi rupte, schiţe, articole de ziar, cuvinte mânjite pe oglinzi şi „remindere”. Când termenul mi-a bătut la uşă am strâns din dinţi şi mi-am primit palmele. În următorii ani am început să colecţionez cuvinte. Le scriam pe telefon, le scriam în documente Word, le scriam pe paharele de cafea, ziare, reviste şi chiar în palmă. Îndrăgeam fiecare cuvânt, îi simţeam consistenţa, simţeam puterea cu care putea lovi un om, dar când ajungeam în punctul în care trebuia să le aşez pe hârtie pierdeam şirul lor, nu îmi mai spuneau nimic, nu mai găseam nimic în ele. Cea mai mare surpriză a fost ziua în care m-am trezit cu şase fire albe în lateralul capului. Le-am smuls de îndată, panicat, apoi am plecat afară, doar doar toată povestea asta prin care trăiam s-ar desprinde de mine şi ar găsi un alt personaj disperat după recunoştinţă şi celebritate. Propria mea nebunie, ce mă deosebea de ceilalţi, a devenit atât de pasivă şi uneori mă întreb dacă ea mai există fiindcă s-a ascuns temeinic în părul meu alb de prea multă vreme, iar eu nu mai dau peste ea în drumul unghilor mele crescânde.

Deci n-am reuşit de zece de ani să mai scriu ceva deşi mi-am mutilat sufletul în procesul acesta de autodesăvârşire. Am epuizat toată luciditatea din mine, banalităţile, ce le consideram amintiri nepreţuite, şi energia. Ele mă susţineau în mersul meu lent în rând cu lumea. Mi-a putrezit şi sufletul, micşorându-se încontinuu, deci pot să mor. Aş vrea să mor căci tot ce mai am de oferit sunt idei ce ajung să se contrazică reciproc. Toată viaţa am cultivat o minte de om nebun, un gunoi ambulant cu vise măreţe, şi m-am minţit că sunt cineva.

Am momente în care doar vreau să îndepărtez lumea de mine, fiindcă îmi conştientizez monstroasele defecţiuni, piese tocite ce nu mai fac altceva decât să scârţâie în mine. Singurătatea e regizorul comediei pe care mă oblig să o trăiesc singur.

Parcă, decapitat de căldură, îmi las corzile să vibreze aievea în vânt fără coerenţă, fără să mai sper că voi reuşi. Chiar dacă interiorul îmi este deteriorat, ceilalţi vor vedea doar exteriorul, eu continuând să trăiesc în paradigme.

M-aş arunca în bazinul din spatele casei, scuipând în urmă şi restul de oxigen învolburat în mine. Odată ajuns în apă mă voi elibera de toate, lăsându-mi corpul în voia presiunii ...îmi voi blestema soarta în linişte, iar incapacităţile mele se vor izbi de fundul bazinului. Nu ştiu să înot, dar nici nu trebuie, nu mă complic să învăţ nişte mişcări atât de ritmate...Liniştea mea e altfel şi o voi găsi fără vreun medicament sau efort. Nu vreau să învăţ lucruri noi, mi-e greaţă să ştiu că voi trage atâtea ca să le învăţ iar apoi rămân cu ele, fără să le pot împărtăşi cuiva. Aici nimeni nu mai e demn de cunoaşterea adevărată, căci toţi s-au rupt de adevăr şi oarecum de viaţă. Vreau sunetele să dispară sub presiunea apei, vreau să-mi dispară toate simţurile, să nu mai pot auzi sau gusta nici un cuvânt aruncat la întâmplare de ceilalţi iar eu să fiu incapabil să-le prind. Nu vreau să văd formele lor pline de păcate ce îndrăznesc să mă doboare, nu mai vreau să mai adulmec parfumul dulce de nicotină aţipită pe gulerul de la cămaşă în încercări inutile de a face lumea mai bună când eu, dimpotrivă, o distrug. ... Dar nu am puterea să sar, nu deţin atâtea cuvinte care să ajute un teribilist.

De 10 ani n-am dăruit lumii nimic altceva decăt gunoi. Poate e timpul să ies şi afară.

Rezumatul unei relaţii eşuate


Inima mea a stat să se oprească la auzul paşilor tăi, atât de minuţios dresaţi înspre eleganţă şi sobrietate, ochii mi s-au închis involuntar, iar gura...Of! gura mi-a lungit pe toată faţa buzele într-un rânjet infernal de absurd, scoţând în drumul lor dinţii mei galbeni de la atâta cafea şi tutun... Am încercat să înghit puţina salivă ce s-a acomodat între pereţii gurii mele, dar aveam un gust atât de ciudat în gură, de parcă aş fi înghiţit toate granulele de nisip ca timpul să nu mai curgă frânt de acestea, să te lase aşa, în faţa mea, la fel de frumoasă, la fel de visătoare, pură. Gâtul meu devenise un deşert uscat, unde n-am simţit nici un vânt care să-mi mişte corzile vocale, lăsându-mă mut.

Te-ai repezit asupra mea, mi-ai luat trupul în braţe ca apoi să-mi atingi obrazul cu buzele tale suculente... Şi ce lung a fost acel drum până la ele! Mi-am întins obrazul fragil către ceva necunoscut, sălbatic. Aş fi vrut să-ţi simt buzele cum apucă şi rupe în bucăţi sufletul meu îngheţat, să mă încredinţez braţelor tale şi să-mi cedez controlul ţie, dar te-ai îndepărtat mult prea repede, prea brusc, prea departe. Mi-ai zâmbit, ezitând să mă priveşti. M-am înroşit. Nu ai observat.

După cinci paşi, te-ai aşezat la capătul celălalt al mesei, prima dată împreunându-ţi picioarele, apoi mâinile, iar chipul ţi l-ai ascuns după paharele de vin şi musafiri neimportanţi. Nu pot să-mi balansez sufletul în camera asta, unde toţi mă văd. Nu pot. Nu am voie.

Cât aş fi vrut să te iau în braţe şi te mângâi uşor, să şterg toate celelalte amprente de pe pielea ta prin săruturi. În mâini ţi-aş fi luat obrajii roşii şi te-aş fi sărutat cu aceeaşi timiditate cu care te-am sărutat prima dată. N-am să uit niciodată privirea ta. “Acum eşti cu mine!” ţi-am spus, iar tu m-ai sărutat îndelung, apoi te-ai înghesuit sub mine, gemând. Acum nici nu îmi mai poţi vorbi. Ţi-e frică.

Ultima dată când ai îndrăznit să baţi la uşa mea, am ajuns să ne scuipăm cuvinte de ocară, am blestemat timpul în care am fost avântaţi în alte direcţii ca să nu ne găsim, ne-am văzut atât de inutili şi am început să râdem printre lacrimi. Îmi amintesc cum m-ai lovit direct în inimă şi, dintr-o dată, ţi-ai urlat decizia. Turbat m-am năpostit asupra ta, te-am târât pe podea de ţi-am smuls gemete demne de milă din gura aceea, perfectă, minunată, perversă. Eu sunt de vină, te-am cunoscut când nu trebuia.

Arătai uimitor, dar n-am apucat să-ţi zic asta, fiindcă ai plecat cât mai departe de mine. Aşezată pe acel scaun, cuminte, angelică te descopereai celorlalţi în rochia pe care ţi-ai cumpărat-o înainte să ne cunoaştem, iar ei îţi pătau fiinţa cu felicitări şi săruturi. Alături era cel care a reuşit să te întâlnească înaintea mea. Ciocnea pahare cu vin cu mâna pe care şi-a îndesat o verighetă grea şi inestetică. Altături erai tu, fericită şi tristă în acelaşi timp. Când ai ajuns din nou în faţa mea, el mi-a întins mâna şi, cu un rânjet pe faţă mi-a zis că eşti soţia lui şi e cel mai fericit. Mă simţeam mizerabil.

Dar tu astăzi nu ştii să laşi decât otravă pe hainele mele, tăindu-mi fără milă respiraţia, aripile ce mă ridicau mult prea sus în visare. Voiam să-ţi spun ce simt, să strig cât mă ţin plămânii ca să audă toţi ce am îngropat în mine... De ce trebuia să mă loveşti cu acele cuvinte? De ce trebuia să mă reduci la tăcere? De ce nu m-ai lăsat să lupt pentru noi? Cine nu trebuia să afle? Puţin îţi pasă, tu nici nu ştii ce sentimente fierb în mine, fără aer, fără aripi, mă tem iarăşi să-ţi vorbesc... Inspir milă, incultură şi prostie...nebunia mi-e expusă. Tu eşti de neatins.

M-am schimbat după fiecare fiinţă stupidă care imi făcea vocea să se înece, tresar incert, vărs cafeaua peste aperitivul atent ordonat, scot pe gură prostii, tac, beau tot mai mult, mă pierd, înnebunesc...nu acesta sunt eu! Sunt doar un îndrăgostit defect.

„...Schimb în romb, ultima”. Şeptică e singurul joc la care mă pricep cu adevărat. Joc pentru că am noroc. Eu nu mai vreau alte provocări care să-mi agite ceea ce mi-a mai rămas din conştiinţă. Credeam că tu vei fi cea care mă va scuti de alte căutări febrile, mutări fără sens, schimbări, pedepse şi scrum. Ne întâlnim, jucăm, trişăm, minţim, pedepsim, râdem sau ne supărăm şi plecăm. Acesta e rezumatul unei relaţii eşuate.

Rămân printre fumul diverselor ţigări, sticle goale de bere, resturi de mâncare şi etichete mototolite, eu şi ceilalţi...la fel ca mine. Tu ...Doar o damă de inimă neagră jucată într-o mână proastă.