miercuri, 25 ianuarie 2012

Omagiu adus trecutului

„Ce gânduri urâte şi supărătoare se pot ridica la suprafaţă, dacă nu le înăbuşi.” Alice Munro


Cu fantomele trecutului meu m-am ținut de mână și m-am plimbat în cercuri sub un cer ce stă mereu să se scurgă peste mine, peste orașul în care eu mă simt ca un intrus. Am alergat după umbrele personalităților mele și nu am realizat nimic, mi-am agitat inima degeaba și apoi am pierdut-o. Am mințit lumea și m-am mințit pe mine însumi în timp ce, cu una dintre acele fețe, făceam dragoste cocoțată pe o movilă de rahat. Îmi aveam culcușul în brațele plapumei mele sub care am creat fantezii pe moment și urlam cât mă ținea gura, însă nimic pur nu ieșea la suprafață din mine după ce închideam ochii.


Gânduri neplăcute îmi ciupesc terminațiile. Durerea ce m-a pătruns și-a făcut datoria producând valuri bruște de schimbare, iar visele unui trecut altfel și-au redus intensitatea într-un final.

...Frigul îl iubesc, chiar și atunci când îl urăsc. Recunosc, voluntar mi-am lepădat în fața sa hainele. M-a prins un moment între degete și mi-a intrat sub piele, iar de atunci oasele încă îmi foșnesc în corp. Nu am înțeles de ce a curs sânge și cum de am reușit să pătez copilăria unui adult. Nu am înțeles de ce toate s-au schimbat după ce am tras prima linie albă. Nu am înțeles cum doar azi știu că nu am făcut nimic altceva în acest timp decât să-mi pierd vremea încercând să înțeleg ceva ce nu avea niciun sens.

Acesta e ultimul meu cântec închinat trecutului. Un ultim omagiu pentru cel ce și-a vârât coada în acest prezent când ar fi trebuit să treacă. Versurile albe și fumul de țigară, supt de pe hainele străinilor cu care mi-am șters buzele, mi se desprind în fâșii de pe creier.

Am ticsit fiecare notă lemnoasă de trecut, fiecare vers compus din cuvinte pe care doar anumite persoane reușesc cu adevărat să le înțeleagă,fiecare nuanță ce mi-a colorat liniile ridurilor acoperite cu un fard vechi, fiecare pauză a unei conștiințe ce nu mai există cu o oarecare urmă de regret...Toate se opresc aici.

Am decis să mă dau bucată cu bucată până când nu va mai rămâne nimic vechi în mine. Amintirile ce mi-au făcut obrazul să crape de rușine le voi împărtăși fără să mă gândesc de două ori. Trupul josnic, în care și-au băgat atâția colții, l-am curățat în jeturi de apă fierbinte și multă lumină, dar a rămas la fel de avariat în păcate încât mi s-a făcut greață să-l mai port. Duhnește a boală și regrete. Accept orice de la căldură la nebunie pură pentru a-l vindeca.

Mi-e silă să îmi mai plâng de milă.

Sunt aici... Alunec în prezent pe o inimă ce nu e de gheață.

joi, 12 ianuarie 2012

Ce ar trebui să fac şi ce nu ar trebui să simt

În loc să-mi amorțească gândurile, alcoolul, o singură bere nefiltrată, îmi chinuie mintea divizată și îmi scoate la suprafață natura contradictorie. Ştiu ce ar trebui să fac şi ce nu ar trebui să simt. Ştiu că sunt deja beată... Sunt beată de fericire!

Mă uit înapoi şi parcă ceea ce a fost atunci, în vremea aceea de mult apusă, e ireal. Eu nu aş putea fi capabilă de asemenea lucruri. Şi mai ştiu că era să confund pentru o clipă fericirea cu iubirea din cauza unei beri. Doar de atâta am nevoie pentru a mă lăsa pradă sentimentelor. O bere sorbită strop cu strop s-a scurs în stomacul meu înfometat de câteva zile. Mi-a răvăşit mintea şi, dacă nu reuşeam să îmi opresc cumva gura, mărturiseam că iubesc...

Acum aş putea crede că iubesc repede, la fel de repede cum am topit acea halbă cu bere pusă între degetele mele de o chelneriţă subţirică, probabil blondă (am şi uitat), pe ai cărui şorţ scria „Ursus”. Aş putea crede că ascund multe în interiorul acesta negru şi că doar alcoolul mă poate da de gol...Aş putea crede că acum e momentul în care pot să-mi înşirui toate secretele. Ascultă-mă! De ce nu mă asculţi? Nu mai aud muzica, dar ştiu că e rock. Îţi tace gura, deşi îţi văd buzele alea mişcându-se pe ale mele. Ochii ţi-s închişi. Cine a spus că mă poţi săruta atât de bine?!

Nu mi s-a tăiat niciodată filmul. De aceea am mai cerut încă o bere. Mi-am fluturat mâna în aer până când mi-a luat-o în vizor chelneriţa. Am terminat comanda cu un rânjet seducător de nelalocul lui. Oare a observat când mi-au căzut ochii, doar pentru o secundă, pe decolteul ei? Eh...

Mi-am rotit capul către ceilalţi. Am continuat într-o dezordine de râsete, dezorientată pe alocuri când pierdeam firul evenimentelor petrecute undeva în trecutul târziu al unui prieten, dintre cei de la masă. Nu conta. Nu şi-a dat seama. Eu nu pot vorbi, nu încă. Gura mea a rămas sigilată de alte buze. Tăcerea mea ascundea gânduri, focuri de artificii în minte. Cu ochii ofiliţi am cedat săruturilor şi am aşteptat să consum din nou. Între o gură de bere şi o alta, am căzut meditativ pe faţa lui. I-am studiat ochii, sprâncenele, nasul, obrajii, gura, firicelele de sub de ea. Toate îmi par atât de cunoscute. Parcă le-am mai atins cândva... Sus, în timp ce stăteam îmbrăţişaţi într-un pat scăldat în întuneric. Şi încă le doresc.Aşa că mi-am întins mâinile şi i-am cuprins faţa. Ne-am împreunat privirile. Îmi place. Mi-ar plăcea să fug între două etaje continuu, neajutorată să adun mizeria de pe scări pe şlapii mei albi şi să risc.

- Încă un rând, te rog.

Rrrrrrrrupe tăcerea! Trebuie să opreşti cumva acest spectacol, altfel mă voi prăbuşi la pământ şi nu voi mai ştii de mine. Mă simt ciudat de bine aici, în preajma ta. Accelerează şi du-mă acasă cât mai repede! Aud muzica în mine urlând, fiori cu note cântate la o chitară... Dezbracă-mă! Mi-e cald (şi tu ştii că mie niciodată nu mi-e cald), circulă dorinţe în mine. Vino mai aproape. Am ceva să-ţi spun. Mai bine acum decât mai târziu, când mă voi îndrăgosti de tine... Te-am minţit. Sărută-mi lobul urechii, deşi nu pot să mă decid dacă îmi place sau nu, dar azi voi face ce îmi vei spune să fac. Azi sunt a ta. Apropie-ţi trupul cald, atinge-mă şi descoperă-mi gemetele pe care le ascund sub haine. Sunt acele gemete ce ar putea umple golul din mine sau măcar îl poate justifica. Desparte-mi braţele, picioarele şi aşează-ţi greutatea peste mine. Plimbă-ţi degetele aspre deasupra mea şi nu te opri când vei simţi că tresarrrrr... Îmi este dor să consum altceva decât o bere.

Dar știu cum trebuie să mă comport, ce am voie să fac şi să simt. Februarie...Vară. Riscul, fericirea, poate e undeva între cele două.

duminică, 8 ianuarie 2012

Cu o singură persoană în minte.

„Viața e o serie de acțiuni generatoare de vise și regrete. Dacă e să cântărim rezultatele, devenim triști.”




Nu demult, era să-mi scape trecutul printre degete. O clipă de neatenție și era să cadă făcându-se una cu pământul. Nu știam că, dacă reușești să aduni atâtea speranțe pentru viitor, riști să se desprindă trecutul de pe tine. Nu am mai așteptat să îmi aduc aminte de ieri, de fericirea care mi-a făcut inima să se revolte cu bătăi necontrolate. Când l-am prins, am simțit o dezordine în mine, de parcă ceea ce eram a stat să dispară. L-am sărutat ca un nebun când l-am zărit intact. L-am repus alături de sentimentele de ură pe care le-am ridicat cândva, apoi mi-am continuat drumul cu stângăciile mele.

Nu îmi imaginez cum ar fi viața mea fără a nu mă gândi înapoi. Îmi place să cred că nu regret nimic, deși găsesc atâtea lucruri pe care le-aș fi făcut altfel. Analizez încontinuu, mă remodelez, creez scenarii, dramatizez, încerc să înțeleg. Nu regret, doar mi-e teamă că mă va uita. Mi-e teamă că dorul ce se naște în mine nu e reciproc, el să fi uitat cine a fost lângă mine și ce am fost eu când eram împreună.

Derulez filme și mă ciupesc când visez fără să mă gândesc la consecințe. Visez ciudat. Visez puțin. Timpul trece... Mă îndoaie, îngână amintiri și sentimente prăfuite. Nu mă mai cunosc, nu îl mai cunosc.

Glasul impunător pe care mi se pare că îl aud printre blocurile de gânduri sumbre mă face și mai confuz. Poate dacă aș îndrăzni să îl caut, mi-ar plesni corzile vocale de îndată ce mi-aș despărți buzele. Poate îmi voi pierde mințile în liniștea asta. Nebunia pe care o aștept cu atâta ardoare va ieși din mine ca o vomă necesară. Simt că această carieră în autodistrugere devine un clișeu.

Îmi strâng corpul în brațe și aștept să mă încălzesc. Blocat de la inimă în sus, în mijlocul unui prezent amorf, plictisit din cale afară, duc dorul celui de demult, știind că nu o să-l revăd prea curând aplecat peste trupul meu, suflându-mi demnitatea ca și cum ar fi doar praf.

Toți îmi păreți la fel. Semănați cu el. Aceleași buze, același păr negru în care mi-aș putea încâlci cu ușurință degetele, aceleași gesturi...sau poate nu. Neajutorat îmi întorc capul după toți. Umbre de care m-aș putea îndrăgosti până la urmă. Inima îmi tresare... Mă îndrăgostesc de tristețea pe care am colectat-o de pe aici, din locurile prin care mi-am decolorat sufletul. Vina mea e că m-am crezut nevinovat până acum, când eu...EU trebuia să tac.