luni, 27 decembrie 2010

Ştiam


Ştiam că îmi urmăreşti infectul trup... Te-am văzut cu colţul ochiului când am ieşit de pe Izlazului, dar, deşi pe moment m-am cutremurat, mi-am continuat drumul, mergând domol pe Câmpului, spre nicăieri. Te-am simţit cum îmi cercetai părul, pe care mă încăpăţânez să-l înăbuşesc sub o căciulă veche, demodată, cum îmi studiai formele ascunse sub paltonul bleumarin încurcat într-o geantă mare, incomodă adesea, însă nu puteam să mă întorc ca să-ţi revăd privirea.

Aşa că mi-am refăcut bretonul, acoperindu-mi ochii, mi-am ascuns gura sub un teanc de textilă gri, adâncindu-mi gâtul în mirosul dulce de parfum, mi-am strâns ca o anorexică mijlocul ce mi se lupta cu lepidoptere şi atunci am realizat că ard. Ardeam ca o torţă în mijlocul oamenilor de zăpadă, emanând un dor imens şi deşertăciune. Ardeam, iar flăcările ce mi-au îmbrăţişat trupul îmi perforau pielea ca să-mi ajungă-n suflet. Ardeam, dar acolo nu mă vedea nimeni. Doar tu ştiai!

Ştiai ce e în mine, ştiai ce simt, ai văzut urmele de lacrimi, şi în loc să mă ajuti ai ales să mă cerţi, flegmatic, încontinuu, pălmuindu-mi faţa, arătându-mi toate greşelile făcute, reducându-mi acţiunile la simplul numărat al bulinelor de gumă lipite pe astfalt.

Tot ce mai ştiu acum, după gălăgia ce mi-a răvăşit mintea, e că te urăsc, din acel moment sau poate te urăsc de mult, mult timp. Neg că te afli în capul meu, neg că înnebunesc. Am ajuns pradă alergând printre gânduri turbulente, gânduri ce nu vor să se preschimbe în cenuşă. Refuz să-ţi ascult comentariile, aşa că nu ai decât să mă urmăreşti în fiecare zi, în fiecare noapte în care nu pot să dorm... Dar totuşi, cine m-a însămânţat cu o conştiinţă aşa de aspră ca cea pe care o am?

joi, 16 decembrie 2010

Creşte zăpadă din nimic


Am rămas ultimul nebun de pe acest pământ care, în ceasul înaintat al nopţii, şi-a deschis, pe lângă suflet, fereastra larg, atât de larg încât strigătele de balamale au tăbărât în cameră, linşând dominanta linişte atunci când şi-au atins patetica limită, ca să primească tot frigul în casă.

Am ajuns singurul care, la ora aceasta, numără fulgii aruncaţi din cerul îngheţat, singurul ce vrea să le oprească căderea nimicitoare; sunt urmăriţi, ca nişte infractori, de farul şubred al lunii, un debil zâmbet, întors pe verticală, desenat cu cretă pe cerul împietrit de frigul lui Decembrie... Au scăpat dintr-o altă lume, diferită, blocată sub un bloc de aer rece, acolo sus, după norii fumurii ce se împleticesc în figurine de ceară, captivi îngeri puri de iarnă.

Nu e nimeni pe stradă, nici un corp cald peste care aceşti fulgi să-şi topească fiinţa, odihnându-şi aripile pe paltonul moale şi negru, cumpărat de la Second-ul nou de pe colţ. Nimeni nu e gata să alunece pe derdeluşul de la Patiserie până aproape de semafor, ca apoi să-şi fixeze la loc coloana. Nimeni ascuns sub umbrelă, încovoiat inestetic, cu fular peste faţă, haine groase şi nişte bocanci scumpi ce oricum atrag ca o sugativă toată umezeala drumului.

Frigul de aici e parte din mine, căci îl simt înăutru cum îşi potriveşte rădăcinile peste fiecare bucată de suflet, încolţindu-mi inima. Ea, singură, se zbate să viseze irealizabile lucruri. Eu doar caut un zâmbet sincer dincolo de orizontul deformat de îngerii de zăpadă...

Îmi simt picioarele cuprinse de furnicături şi corpul mult prea rece, un leş zdrobit de timp, îngheţat lângă fereastră, însă rămân aici, formând perle de gheaţă pe obrajii mei rumeniţi... Privesc cum creşte zăpadă din nimic, aşa cum mi-ai spus tu.

marți, 14 decembrie 2010

Ciocnirea unor pietre


„Scânteia dintre noi a apărut prin ciocnirea unor pietre,
suflate de vânt ca să se întâlnească în haosul profan,
dure umbre ale unei realităţi sumbre,
tu şi eu, nenumărate feţe de porţelan.”

Ţine-mă departe de fetişurile mele, căci ceea ce îmi doresc încalcă sute de reguli şi trebuie ascuns sub miere. Râcnesc ca o fiară... Observă careva convulsiile, mişcările disperate pe care le reproduc pentru o simplă privire?

Închis într-o cuşcă imensă, singur, de biblia ce o port cu mine încă de mic, analizez tot ce mi-a mai rămas să simt pe piele: frânturi de vise, cu demoni ce ştiu sigur ce vor, deasupra îngerilor al căror număr astăzi a scăzut simţitor, sentimente crude, lăsate să clocotească în sângele propriu şi o umbră lucidă, ce mă obligă să mă răzbun pe acest corp insipid.

Frigul din mine mă face să debitez, gândul mă înalţă provocându-mi palpitaţii, degenerate pofte se adună în mine de fiecare dată când îndrăznesc să-ţi rostesc numele... Am să-l rostesc până când lumea asta se va face scrum, căci oricât m-aş minţi, n-am să renunţ vreodată la tine!

Îmi ascund privirea în pământ ca să nu se afle nimeni ce am făcut aseară, alaltă seară şi acum trei dimineţi (nu vă voi spune ce am visat), iar cuvintele ce le rostesc în gând vor rămâne captive acolo, căci nu le voi scoate în lume.

Masochist teribil sunt departe de geamul după care, clădiri de ceară se înghesuiesc să-mi blocheze privirea către tine.

Ameţit de alcool, dansez în fumul dulceag al baladelor de demult, sparg graniţe şi ajung tot mai aproape de tine. Mă întreb, dacă m-aş afla din nou în faţa ta ce mi-ai face?

...Eu te-aş sfâşâia de îndată, bucăţi din tine le-aş frământa printre dinţi, iar inima ţi-aş scoate-o afară, să vezi că o ai chiar dacă tu n-o simţi, şi sufletul nu l-aş lăsa să scape, ci ,sub presiune, l-aş înrobi.

Scânteia, care s-a prelins de pe cele două roci, a aprins vise întregi, cu noi înăuntrul lor, cu ochii închişi, aşteptând sfârşitul vibrant în acel crematoriu.
În iarba verde îmi aşez tulpina şi capul cu fruntea acoperită de sudoare rece, înghit în sec a mia oară, nemângâiat, când mă văd departe de stele, de lună şi de trupul rocii cu care mi-am julit inima.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Unicitate iluzorie


De ceva vreme mă găsesc undeva între plutire şi cădere... Privesc distant lumea din jurul meu, dar de data aceasta refuz să o mai studiez. Ce pot să afirm când alerg printre bastoane albe? Se împiedică oamenii de mine, fără să privească înapoi sau să-şi ceară scuze... Sunt oare al societăţii ghimpe sau poate doar o altă grămadă de gunoi?

Singurele reacţii care le mai deţin în interiorul meu sunt ecouri ale unui trecut puţin mai colorat ca acest prezent. Adulmec prezentul, însă mereu un picior îmi stă înţepenit în trecut. Nici de cum nu reuşesc să-mi mişc picioarele în acelaşi ritm.

Prezentul de astăzi implică eforturi să devin...CEVA, iar de pe drumul ce l-am ales absorb doar particule de praf. E dificil să te lupţi încontinuu cu mori de vânt, nori de ploaie şi cu un Dumnezeu ce nu mai apare.

Mi-am lăsat inclusiv sufletul să-mi putrezească în rutină şi, printre altele, refuz să fiu fericită. Mai bine reformulez...NU refuz, ci nu pot! Aici nu se poate strecura nu vreau, căci omul care nu vrea să fie fericit nu există.

Lucrurile mărunte ce pe unii îi fac să exalteze, la mine rămân aşa cum sunt. Mărunte. Iar cuvintele şi gesturile ce le-am căutat în diferite locuri s-au rezumat în aşteptări, apoi în vise, iar apoi...nimicuri.

Ghidată de sunetul rotiţei de la bastonul alb, cu ochii prinşi sub o eşarfă groasă, mă înflitrez în cenuşiul marş al feţelor livide ale acestui oraş. Trăiesc realitatea sumbră, imperfectă şi defectuoasă, precum ceilalţi. Îţi va fii imposibil să mă mai găseşti, căci azi îmi şi scuip unicitatea iluzorie...

marți, 9 noiembrie 2010

Cuvinte




În lipsa lor ridic înalte ziduri,
Dure înjunghieri de cord,
Mâini întinse cerşind răspunsuri,
Ceea ce nu a existat între noi.
Rugină pe gâtul meu uscat,
Adun straturi pline de noduri,
Scuip doar ce a mai rămas
Când printre dinţi îmi ţin trecutul.
Inocenţa ce n-am s-o mai respir,
Fluturi ce azi nu-i mai deţin,
Bucăţi mate aleatoriu rupte
De pe o pereche de buze reci.
Ceva ce am uitat cum să-ţi spun,
Fluente amăgiri ce atârnă pe-o sârmă,
Reducere simplă la verbul a crede.

Voi aştepta doar o viaţă ca să le aud
Căci pentru tine vor fi doar nişte cuvinte.

miercuri, 13 octombrie 2010

Simboluri I


Poze, răsunete stranii de suflet...
Cântece neterminate, întreruperi ce adâncesc sentimente
Sunete mute, simple prelungiri de vis
Săruturi, impulsuri ce se pierd printre ecouri
Cuvinte, lanţurile subţiri ce ne leagă
Optimism, frânghii încordate ce ne ridică buzele
Egoism, putregai benefic
Fericire, steaua noastra polară
Absenţă, limitarea la un singur gând
Creativitate, substanţa ce se scurge din om
Joc, antrenamentul minţii
Pesimism, partea cealaltă a foii
Gând, cuvintele conştiinţei
Egocentrism, punctul din care se ramnifică tulpina.
(to be continued)

vineri, 1 octombrie 2010

În caz că te întrebi ce mai fac



E prima seară în care îmi las adevăratele lacrimi să-mi curgă pe obraji, sătulă să afişez iar faţa unei fete care a acceptat situaţia, când destinul ei e să deţină secrete. Până acum mi-am ţinut capul ridicat ca nu cumva ele să îndrăznească să cadă, năucind tot în jurul meu, subliniind încă o dată mediocritatea ce mă descrie. Mă rezum la o amăgire continuă, pe zi ce trece devinind un nimic care, de fapt, începe să-mi placă. Acest sentiment de goliciune din interiorul meu e singura mea dovadă că ai făcut cândva parte din mine, din viaţa mea de om simplu.
Degeaba caut să învăţ din greşeli, când totul în mine strigă să trăiesc iarăşi, dar mi-e imposibil. Mi-e dor să trăiesc aşa cum se întâmpla când eram ameţită de manipulantele tale cuvinte!Mi-e dor să-ţi simt buzele cum îmi muşcă din suflet. Ştiai mereu de ce anume am nevoie să aud, aşa că mi le cântai încet la ureche ca eu să dansez pe notele tale din instinct, trupul meu înfăşurat în panglică cedându-şi controlul. Clipele acelea au devenit simple amintiri, ce le împărtăşesc doar singurătăţii.

Acum, trăiesc ca un nebun prin vise, vise intense ce mă asigură că perna rece e de fapt buzele tale, aceleaşi buze îngheţate date oricui pentru a le încălzi temporar. Ador să visez în combinaţii subtile de alb cu negru. Mă face să nu aud cum viaţa de afară îmi bate în geam prin palete de culori, mă face să nu mai tânjesc după persoana care eram înainte să te întâlnesc, mă face să uit că ieri am zis că te urăsc. Am minţit...

Dorinţa de a te vedea din nou mă constrânge să te caut iar şi iar, căci rămâi muza mea sub ai cărei umbră am reuşit într-un târziu să scriu. Rămâi un suflet plictisit ce nu a vrut niciodată să mă cruţe, folosindu-se de cel ce cândva a îndrăznit să-l considere egal şi să-l iubească, cel ce, rănit fiind după căzăturile puternice trase în urma ta, a uitat să se prezinte şi să-ţi strângă mâna. A uitat că şi tu eşti la fel ca el, nicidecum superior sau intangibil.

Primesc imbolturi cu sfaturi în pânza steagului alb ce l-am ridicat deasupra capului, opriind orice modalitate de a te contacta. Sunt ceea ce nimeni nu cunoaşte, blocată aici, printre cărţi, draperii şi praf, aşteptând nerăbdătoare schimbarea de decor a toamnei, ca să mişte ceva în mine.

Tu rămâi în braţele trecutului, rămâi cât de curând al nimănui... Eu cui rămân?

(Postare compusă pe piesa de mai jos)

Gundam Seed Destiny - Unfulfilled Feelings

miercuri, 29 septembrie 2010

Ana

E o noapte caldă dincolo de balconul meu parţial iluminat. Îmi pufăi letargic ultima ţigară, întins destul de comod pe unul din fotolile improvizate, urmărind atent şi fără gânduri fumul ce-l scot pe gură.

Praful ridicat de ciurda de maşini s-a aşezat peste măsuţa plină de pahare goale, pline de un miros greu de alcool, iar geamul a devenit treptat opac. Nu e nimic, cu atât mai bine camera îmi va rămâne nepătrunsă de următorul soare. Încă mai e timp să adun toată dezordinea din micul meu sanctuar.

Iau ţigara de la gură, „Încă două fumuri” îmi zic pe un ton mulţumitor şi mă uit îndelung la ea ştiind că va fi ultima. Mirosul de tutun ars poate fi simţit doar pe balcon, Ana urând ţigările. Eh, azi m-am decis să las deoparte hobby-uri de genul şi să devin artist prin altceva. Dar ce?

Nu pot scrie decât lista de cumpărături şi bileţelele pentru Ana, pe care le scriu în fiecare duminică, înainte de slujbă.

Am încercat să dansez, dar mi s-a părut stupid să-mi balansez trupul după un ritm pe care de abia îl simt, plus că vârsta, nu tocmai propice pentru un astfel de job, nu mă ajută prea mult. Ultimul tango, dansat cu scumpa mea Ana, m-a proiectat direct în pat pentru câteva zile, cu dureri dorsale.

Gătitul! Ştiu să gătesc una, alta... Aş putea descoperi o pasiune pentru condimente! Cămara Anei e plină de oale şi oluţe, tigăi mici şi mari, zeci de linguri şi linguriţe... Dar bucătăria noastră este mică, ne-am călca în picioare, iar apoi am sfârşi într-o ceartă pentru teritoriu.

Ştiu! Muzica... Am să caut un instrument pe care să-l pot învăţa uşor, iar apoi... apoi... Oh, nu! Degeaba învăţ dacă sunt prea fricos să mă aşez frumos pe o scenă. Aş învăţa în van notele dacă am de gând să nu dau nimănui şansa de a mă auzi. Sunt un om în toată firea... În firea albă, ridat de imperfecţiuni, dar Ana şi-a găsit sufletul compatibil cu al meu. Dragostea mea, Ana! În schimb, în camera Anei, un pian acaparează toată atenţia.

Am să mă apuc de desen. Profesoara de desen mi-a lăudat propria interpretare a temei „natură moartă”. Am pictat toată foaia cu negru, lăsând deoparte exageratele forme ale conurilor aşezate în faţa noastră. Altceva nu pot desena decât „natură moartă”... Nici culorile casei nu le-am putut alege, Ana redecorând după bunul plac.
„Ultimul”... Îl sorbesc până simt căldura jarului lipindu-se de buzele mele. Mă uit în gol către covor, apoi la fumul ce-l loveşte. Nu am cu ce să îmi mai ocup timpul rămas, nu mai găsesc nici un sens vieţii de când Ana a plecat să îmi cumpere cartea mult visată pentru a 76-a aniversare a mea. Acum încerc să-mi găsesc o ocupaţie până ne întâlnim.

Pfff... Am rămas captiv! Degetele mi s-au încâlcit în părul nespălat şi plin de rămăşiţe de puf, scărpinându-mă în cap. Nu am mai găsit şamponul ce mi l-a cumpărat Ana.

Râsete se aud de pe stradă. Tineri ameţiţi îşi ademenesc prada prin flirturi ieftine. Măcar ei, în noaptea asta, vor cuprinde un trup fraged şi-l vor gusta. Eu o aştept pe Ana.

... Gata şi ţigara... O îndes în scrumieră lângă celelalte mucuri infecte. Resimt dorul Anei mai arzător ca niciodată acum când răcoarea nopţii ţine ascunsă umbra ce mă studiază de când am ieşit încrezător pe balcon. Oare pe unde umblă Ana? Mi-e atât de dor de ea... Nu găsesc nimic de făcut aici. „Ai auzit?! Nu mai am ce căuta aici, poţi să te descoperi!”

*

Ceasuri mai târziu, claxoanele anunţau altă zi aglomerată pe strada Horea. În bătaia soarelui, un obraz alb îşi savura un lung zâmbet de împlinire, iar Ana probabil ştie de ce a apărut pe gura celui ce l-a aşteptat ani de zile să-şi fumeze ultima tigară.

marți, 28 septembrie 2010

Nimicuri ce vor sfarsi acest septembrie mut


Nu am suficientă tărie pentru a-mi ridica ochii din pământ... Visez, uitându-mă în gol la picioarele mele mărunte. Îmi înalţ doar vocea spre cer, urlând. E un strigăt ce nimeni nu-l înţelege, nici măcar tu oricât ai incerca să-mi demonstrezi contrariul, e strigătul ce îmi defineşte interiorul, mult prea pasiv pentru a aranja literele cum trebuie pentru a-ţi spune ce îl frământă... Acum sunt doar o jumatate care nu poate să urăscă pe cel ce îl face un întreg.

Îmi arde capul... Erupe în gânduri ce nu pot oferi soluţii, posibilităţi de muşamalizare, de sfârşit. Săruturi diferite port pe tâmple, dezmeticindu-mă pe moment, care reuşesc să mă tulbure în regrete. Sătul să mai dorm singur, visând mereu incolor. Mi-e dor de valsurile de culori de mai demult... Tu doreşti un mov indecis şi sălbatic, eu un gri mult prea decolorat ca să-şi revină.

Mă întreb cine sunt şi cât timp trebuie să-mi mai storc nervii pentru un joc stupid măsurat în zâmbete... Aş striga în gura mare ceea ce îmi lipseşte, ce mă doare, ce mă arde pe interior, dar totuşi vreau să nu par un suflet rătăcit printre altele la fel de îndoielnice ca mine. De ce acum trebuie să mă îndoiesc de sinea mea, când toate ar trebui să meargă atât de frumos, scăldate într-un roz pitoresc?

Ciudat că nu am mai găsit nici un motiv să plâng în ultima perioadă, deşi atâtea stau să se prăbuşească peste mine... De ce să plâng? De ce să urlu? După ce să urlu? Stupide întrebări când ştiu ce îmi lipseşte... O mână care să mă mângâie pe faţă şi să-mi zică „azi nu eşti singur!”, lipsesc două buze unite de fruntea mea care să-mi transmită toată tandreţea care nu am mai gustat-o de mult timp, lipsesc câteva cuvinte care să-mi anime sufletul să coloreze în continuare lumea din jurul meu.

Cine sunt când plâng? Sunt o fiară neîmblânzită, fără scrupule, cu gânduri ascunse... Sunt un demon, nu un înger, am propriile reguli din cerul meu desprinse... Ador să rup tăcerea prin minciuni vesele, să învârt totul şi nimicul pe degete...

Epuizat scrâşnesc din dinţi şi ţintesc către cer, cât mai departe de demonii ce i-am creat cu ajutorul tău, cu trupul zgâriat strivit-am norii de ploaie ce îmi acopereau orizontul. Am strâns doar minciuni şi lacrimi pe care le-am înnodat în gât ca să nu-mi sfâşâie şi puţina demnitate ce mi-a mai rămas.

Nu mă întreba despre ce vorbesc. Îmi răcesc şi eu gura odată cu vremea, pierdut într-un septembrie mut şi lung. Mai sunt câteva zile şi totul va fi acoperit de frunze, iar atunci, orb fiind, va trebui să calc să merg mai departe. Lăsă-mă să-mi aştern aici puţinele gânduri ce încă mă bântuiesc. Pentru ce să caut fel de fel de explicaţii pentru un act ce se află în trecut? Prefer să tac... Sunt altfel,nu pot fi aşa cum îşi doreşte fiecare.

Aştept sfârşitul lui septembrie... După această lună se va naşte un alt deplorabil eu, măturând uşurel trecutul în versuri care se vor aşterne ca şi praful pe corzile subţiri ale chitării mele. O să îngrop febra ce încă o port în suflet şi sub un lung duş rece de octombrie, noiembrie şi decembrie mi se vor vindeca buzele nefolosite.

Am nevoie să respir printre atâte reprize de vise prelungite... realitatea pare uneori prea departe de mine.

duminică, 5 septembrie 2010

Din nou acasă


Deasupra norilor groşi s-au strâns toate razele soarelui care se încăpăţânează să nu cadă printre noi, rămânând cu căldura lor cât mai aproape de zei... Se desparte cerul încet de oraş, înălţându-se cât mai departe de cablurile ce împânzesc strategic clădirile vechi care la rândul lor, sufocate de pânze, lumini, sunete şi praf, se întind prin umbre peste asfaltul acoperit cu fluturi adormiţi de aerul rece. Culoarea clădirilor a plesnit repulsiv, iar mucegaiul ce le înfăşoară se amestecă cu arome de cafea şi gogoşi. Fumul de ţigară al consumatorilor matinali de cafea năvăleşte printre crăpături, ceşti şi linguriţe de inox se ciocnesc ritmic, iar muzica jazz colindă străduţele până la catedralele noi şi impunătoare. Vântul suflă nebun în lumânările de pe morminte, ciufulind părul celor ce îşi plâng pierduţii, cu rugăciuni pe buze pentru mântuire şi iertare.

Copacii scârţâie chinuiţi de indicatoarele bătute în mult uitata lor scoarţă, iar crengile lor îşi leagană pentru ultima dată frunzele înainte de somnul de veci.

Lacul vibrează în valuri moleşitoare sub răţuştele înfrigurate, iar băncile de pe marginea lui respiră greu sub ponderali nedumeriţi de vremea schimbătoare, bătrâni ursuzi ieşiţi şi astăzi pentru continuarea bârfei despre vagabonzii ce-şi fumează plămânii fix sub balconul lor, mame fără serviciu obosite de aceleaşi interminabile cereri puerile de îngheţată, suc, ciocolată şi jucării şi cerşetori, al naibii de credincioşi într-o vreme de criză, ce te îmbată cu aceleaşi cuvinte despre Unicul de care ne mai este încă frică, inutile cuvinte măsurate să acopere două mâini perfect sănătoase.

Şoseaua, brăzdată de gropi tainice, e deja aglomerată la ora 10. Semafoarele colorează claxoanele ce apar subtil, când mulţimea îşi agită membrele găsind noi modalităţi de a traversa strada fără a mai aştepta să se calmeze atmosfera. E al doilea autobuz uzat ce trece pe lângă mine, plin de chipuri a căror zâmbete nu le voi cunoaşte niciodată. În oglinzile şi geamurile sale nespălate eu tot nu am reuşit să revăd soarele aşa cum speram înainte să ies din camera dezordonată în întuneric.

Încă mă înspăimântă prezentul cu tentaculele sale scurte ce nu-ţi permit să te învârţi mai mult de o secundă. Prezentul e inamicul ce mă trimite inevitabil în trecut.

Ghidată de trotuar, în zgomotul tobelor murdare de eşapament nu îmi mai aud gândurile. Încontinuu şterg amintiri şi gânduri în linişte, căci aici nimeni nu mă cunoaşte, deci nu au cum să afle ce luptă duc pentru ca leşinatul meu suflet să-şi revină.

Baloanele de săpun, ce le arunc înspre oameni, se sparg mult prea repede şi niciunul dintre ei nu reuşeşte să le imortalizeze zborul limitat. Aştept noi crăpături în nori ca să-mi pot alege cărarea, căci mă simt pustie între atâtea pulsaţii diferite, derutată în faţa zecilor de străduţe ce mi s-au înghesuit în cale.

Contemplez oraşul nou în care mă aflu, deşi nici acum după două săptămâni de când îi adulmec aerul nu realizez că mă aflu departe de locul unde toate au început. Acum toate îmi sunt străine şi totuşi mă simt în siguranţă. Când soarele va penetra norii se vor decolora toate imaginile din mintea mea, voi învăţa să zic „Nu” şi mă voi ridica deasupra minciunilor cu care am fost alimentată fără milă.

Nu mai pot sta în loc, trebuie să îmbrăţişez toamna ce vine, să-mi acopăr pielea, să-mi protejez buzele şi să îngrămădesc noi caiete de cursuri în geantă...

...Sunt din nou acasă...

sâmbătă, 4 septembrie 2010

LostAngel


A trecut ceva timp de când am început să scriu sub acest pseudonim ales din lipsă de originalitate, după uzabilitatea sa banală, încercând într-o oarecare măsură să-mi creez propriul câmp de mister. Mi-am legat capul cu „penelul” ca să-mi descopăr temeri fibrile care m-au transformat treptat într-o persoană morbidă, firavă.

Încercând să trasez un mister pur fictiv, alegoric, m-am trezit expusă, totuşi incapabilă să-mi recunosc trupul, sinele...Am devenit un înger gol şi neînţeles, aruncat în vâltorile vieţii pământeşti pentru că am îndrăznit să-mi doresc altceva.

De atunci acţiunile mele au devenit păcate. Cuvintele au început să pară mult mai interesante pe hârtie, rezonanţa lor uscându-se de fiecare dată când doresc să le tăvălesc în salivă. Am doar caietul, iar restul zgomotelor rămân în urmă ca zgomote ce sunt, care nu merită receptate şi decodate.

Cu timpul am clădit locaşul unor personalităţi multiple, încălţând adesea papucii celor din jur, esenţa tare din viaţa ce ei o cred a lor (când ei şi-o etalează în văzul tuturor cerşetorilor de bărfe). Am strâns în felul meu şireturile şi am pornit în plimbare pe potecile împăienjănite, unde mi-am făcut aşa de mulţi prieteni încât socotitoarea mea ştirbă de abia îi adună pe toţi. Ştiu că braţele mele de fier vor mai pierde din biluţele colorate, însă, oriunde şi-ar îndrepta fiecare traiectoria pe podeaua lumii, nu le voi uita nicicând. Una dintre biluţe mi-a dat de ca şi temă regăsirea acestui înger pierdut sub care mi-am descris gândirea în fel şi chip. Am promis de mult că voi elimina fiecare umbră ce erupe din mine, rămânând doar lumina pură ce o emană sufletul, dar cum pot să mă regăsesc când sunt prea ocupată să ascund atâtea imagini clare? M-am înscris inconştientă într-o luptă continuă în care pierd mai tot timpul eu, unde replicile vin după şi nu la început, la fel ca şi regretele. Tot ce rămâne după haosul mintal sunt poze în care zâmbesc.

Un înger pierdut printre cioburi de vise, teritorii pustii necucerite, cearceafuri murdare întinse pe sârme şi nespuse jurăminte trăieşte nesăbuit cu voi, mulţimea. Îi poţi citi cu uşurinţă destinul de pe gâtul muşcat fără milă, căci el nu se ascunde decât de dânsul. Închis în propria-i colivie de amintiri, cu două aripi strânse, rupte de la smucirile permanente de a se desprinde de vise, se va înălţa cât de curând, căci le simt rădăcinile până în inimă. Va îmbrăţişa fluturii ce i-a lăsat de multe ori să scape, somnoros să-şi deschidă ochii limpezi. Lasă-l puţin să se trezească complet, fiindcă lumea e prea mare, iar văzul său slab l-a făcut prost şi naiv. Dacă îşi va întoarce privirea de la tragicul cimitir pe care-l are în câmpul vizual de ceva vreme, îşi va regăsi pe o foaie de hârtie răspunsurile la toate ce-l frământă şi atunci vor cădea dimprejurul său brâiele forjate, eliberându-l.

Eu încă mai am multe de învăţat despre mine ca apoi să îi pot desluşi pe alţii...

Schimbare



De mâine nu am să te mai cunosc. Nu o să-mi mai amintesc de ochii tăi încercănaţi, umpluţi cu lacrimi de regrete. Voi uita gustul cuvintelor comune şi mă voi scufunda în acid. Voi ridica de la sol pietrele ce-ţi atârnă de la baza gâtului şi le voi arunca cu putere în tine ca să-ţi poţi lăsa odată pentru totdeauna lacrimile să îţi curgă, păstrate zadarnic, ca apoi să-ţi continui drumul. Fiecare părticică atinsă de buze îşi va pierde machiajul şi va destăinui vânătăi ascunse în cruditatea trupului curajos de inutil.

Află că de mâine părul tău uşuratic îl voi cuminţii în lanţuri, iar mâinile tale mici vor rămâne goale. Îţi voi reteza degetele mărunte cu care ţii evidenţa fluturilor ce şi-au găsit zborul în interiorul tău, iar cu o palmă voi sterge zâmbetul tău fals ca să dezvălui tuturor tristul comediant. Tu adună-ţi puterea fragilă şi zguduie răzbunător poetul din mine, să cadă toate pe hârtie fără nici un resentiment.

De mâine „noi” va decădea în „eu”, dezlipindu-se complet de un nesăbuit ca tine. Voi fugi de regretele ce-ţi roiesc periodic împrejur, scoţându-mi din minte toate suspinele, toate răcnetele tale de înger gol şi infect.

Poate într-o bună zi vom mai cânta acele cântece consumate de acelaşi trist subiect, pe ale căror note ne urlam plămânii odată cu vântul, călător uitat de timp printre străduţe înguste şi lăturalnice. Până atunci uită-mi chipul, căci noi nu ne-am cunoscut defapt niciodată, lasă-mă în urmă împreună cu vorbele ce nu mai pot fii retrase nici azi, nici mâine când deja, târziu aflându-mă în noapte, azi a devenit mâine.

duminică, 4 iulie 2010

Înger rătăcit


Revino pe pământ, înger rătăcit...printre buruieni, flori uscate şi frunze de urzici, deschide-ţi porii, găseşte-ţi forma şi fii fericit! În ochii săi albaştrii regăseşte-ţi iubirea, uitând de maroul sterp cu care de atâtea ori ai fost minţit! Învaţă să iubeşti din nou, să crezi şi să nu regreţi că lumea nu e aşa cum ţi-ai dorit! Despică norii negrii ce îi leagăni inconştient deasupra ta, respiră adânc şi înţelege că nu mai eşti singur!

Mi-am permis să-ţi şterg de praf orgoliul, cel pe care l-ai lăsat deoparte ajuntându-i pe muritorii acestui pământ mult prea aproape de declin. Desculţă-te şi simte-l! E atât de bogat în realitate încât te-ar prinde cu rădăcinile sale şi ţi-ar înăbuşi şi ultima dorinţă de zbor. Ai rămâne şi tu printre umbre, ai hoinări şi tu cu noi, fumând aer, atât de ignorant, absurd, mincinos, trădător, hilar.

Apleacă-ţi capul către cei ce încă merită să îi strângi în braţe, deşi au devenit doar ciudate contururi ale unei imagini de demult! Unii chiar îşi doresc ca tu să revii, cu sau fără zâmbet, ca să te mai atingă odată. Pielea ta, acoperită uşor de bucle neuniforme, îşi tăinuie încă rănile ce i-au perforat epiderma... Mai spune-ne o dată despre cel ce ţi-a îndoit inima, obligându-te să zbori cât mai departe de noi!

Preferi să-ţi înghiţi secretele, fiindu-ţi ruşine de fiinţa ta nemuritoare, dar înţelege că toţi greşim, toţi credem că ne controlăm inima, ca apoi, printr-un zâmbet fals, să mascăm toată ura ce am acumulat-o pe parcurs. Spune-ne că nu ştii să urăşti! Tu nu ai putea să te cobori atât de adânc în infern fără să nu ţi se schimbe privirea. Ochii tăi încă îşi păstrează licărirea, ei nu se rezumă la ignoranţă ca a celor de aici, de jos.Ignoranţa este puterea de a-ţi arunca prietenii în stradă, de a întoarce spatele când cineva plânge, de a te uita la cineva cum se autodistruge... Tu nu eşti chiar atât de departe de lumină ca alţii, condamnaţi să nu mai simtă.

Noi nu îţi putem oferi altceva decât ceea ce era înainte să-ţi iei zborul. Aceiaşi nori de ploaie acoperă oraşul, cu ale sale clădiri degradante ce adăpostesc paturi murdare, acelaşi pământ, acoperit cu un strat gros de beton, pe care calcă aceeaşi ignorantă lume împreună cu cel ce crezi că nu-l poţi uita. Nu poţi rămâne acolo, nu rezolvi nimic fiind singur, rătăcit... Noi nu avem destulă căldură decât să-ţi încălzeşti veşnicile tale picioare reci, însă inima ţi se va încălzi pe parcurs, după ce accepţi că, ciudat fiind cu propriile melodii stocate în minte, totul va fii în regulă şi că, treptat, inima ta se va coace, se va maturiza îndestul pentru a iubi cu toate terminaţiile pe cel ce merită cu adevărat buzele tale.

joi, 24 iunie 2010

Furtuni ep.4


Şi-a înfipt ploaia dinţii în pielea mea, încreţind-o teribil de inestetic… Sunt hidoasă! Am îmbibat atâta ploaie înăuntrul meu încât sentimentele mi se revarsă în puhoaie distrugătoare pe faţă.

Cerul roşu şi negru tresare şi el odată cu fulgerele şi tunetele ce îmi demască poziţia de victimă ce am adoptat-o inconştientă.
În jocul de lumini orbitoare, număr furtuni şi stropi de ploaie ( a trecut a treia furtună, iar a patra devastează acum tot ce găseşte în cale) cu inima căptuşită cu douăzeci şi cinci de copci.

Inima aceasta zbiară şi acum după acelaşi ins, imposibil de atins. Bate lent, scârbită de situaţia în care îmi obosesc sufletul, aşteptând în van trei lovituri ferme în uşă de fiecare dată când cerul îşi scutură greutatea prin ploaie… Stropii perfecţi de ploaie îmi lovisc atât de tare geamul încât trebuie adesea să mă conving că visez.

Ea e fiara ce se preface mereu că doarme, când, în schimb, nutreşte dorinţe, deţinând controlul absolut asupra mea, drogându-mă permanent cu vise. Prin ele îmi susţin pulsul, prin imaterialitatea lor atât de şubredă.

Intactă nu mai e de mult, căci are răni atât de profunde încât tot corpul îmi tremură, încercând să cicatrizeze fisurile. Cred că într-o bună zi optimismul, lipici de proastă calitate, nu va mai putea face faţă ritmului alert de autodistrugere şi va ceda, iar după el îşi va găsi sfâşitul un alt kitsch.

Condamn timpul pentru că nu a fost niciodată de partea mea, emoţiile ce iasă incontrolabil la suprafaţă de fiecare dată când îţi întâlnesc privirea, aceste mâini minuscule ce nu te pot cuprinde, căci te strecori printre degetele mele, te prelingi ca apa de ploaie şi îţi continui drumul.

Condamn visele ce le am, imaginile ce nu le pot şterge atât de uşor precum credeam, ce simt, dar, totuşi, refuz să cred că tot ce am trăit până acum a fost o iluzie.
Nu te preocupa, am să-mi oblig capul să coboare din nori în pământ, îmi voi închide ochii şi voi începe să număr, ca tu să te poţi îndepărta fără nici un impediment. Un ultim lucru îţi cer: sărută buzele copilei naive ce te caută mereu, apoi pleacă şi nu-mi zice nimic… Eu ştiu că nu ne vom mai revedea niciodată.

Nu are rost să-ţi întorci capul odată ce ai decis să pleci, pentru că, la fel ca tine, voi îmbrăţişa altă cale, alte gânduri şi persoane, clădiri ciudate şi joburi ratate.

… S-a oprit a patra furtună, lăsând în urmă stăzi umplute de apă murdară, umbrele rupte, ţigle sparte, copaci scoşi din pământ… dezordine.Eu mi-am săturat astăzi porii de apă, însă tu ai mai ratat o furtună, e prea întuneric, e mult prea târziu.

Artistul părăseşte scena


Am zis de atâtea ori că renunţ la ţigări încât am renunţat la mine în ultima instanţă. Imagini colorate din cel ce am fost cândva îmi revin în minte, acum când nimic nu e la locului său. E un haos artistic înăuntrul meu încât mă simt ca un artist mizer, căruia i-au dispărut sentimentele din bolul de sticlă ca şi floricelele de popcorn, în timp ce ea, înfometată, privea atentă la televizor. Şi-a înfipt mâna în sufletul meu, a umplut-o până la refuz, în urmă căzând câteva neimportante pentru ea, apoi le-a înghiţit cu atâta nepăsare deşi ar fi trebuit să le simtă gustul pe limba sa aspră.

De atunci, eu nu pot face altceva decât să rănesc involuntar pe alţii, asta pentru că, spun unii, mă încăpăţânez să cred că am rămas fără inimă. Mi-am abandonat inima în braţele ei şi nu am mai fost capabil să o iau înapoi când ea s-a avântat spre un alt drum. Asta se întâmplă când îţi permiţi să vezi lumea colorată, adulmeci atâtea culori încât negrul apare de la sine şi îţi fură claritatea.

Ea, pentru un om ca mine, a devenit încă de pe atunci insuficientă pentru inima mea veche. Am greşit de prea multe ori, chiar dacă ea nu ştie toate locurile pe unde mi-am azvârlit trupul…de artist. Acum am să jur că nu am înşelat-o, aşa consider, iar voi, prieteni buni ce-mi sunteţi ar trebui să mă credeţi…

( râsete)

Linişte! ( tuşind pentru a-şi modera vocea) Precum ziceam, am rămas fără sentimente, fără inimă, fără un rost în acest oraş ai cărui clădiri s-au ofilit, devenind mort. De aceea plec!

(foşniri de nedumerire)

Da! Am decis chiar azi noapte, în timp ce stropii de ploaie se prelingeau pe geamul camerei mele albastre, iar trupul meu era aşteptat de altcineva neimportant. Am stat ore bune schiţându-mi un viitor mai bun, dar ori de câte ori voiam să adaug mâna ei lângă a mea, dispărea de îndată, răpusă de trecutul ce i l-am oferit.

( valuri de întrebări)

Eh, să zicem că ne certam des, culori contradictorii, ea alimentându-se apoi cu nervii ce mi provoca când bolul de sticlă şi-a pierdut vizibil din consistenţă. Oricum, ziceam că plec pentru că altceva ( altcineva) nu îmi dă motive să rămân. Ca un laş, recunosc, aleg calea cea mai uşoară şi plec. Nu mai vreau să caut explicaţii la întrebări legate de vinovăţie sau alte lucruri, am să las timpul să ne spele rănile. Eu nu vreau să mai am regrete pentru nişte tablouri, astăzi mânjite oribil de praf, şi nişte piese a căror acorduri le-am lăsat împrăştiate pe biroul de acasă.
Predau ştafeta comediantului ce îşi repeta replicile seci rânjiind foarte ciudat în oglindă. Spectacolul trebuie să continue, dar, fie vorba între noi, e destul de penal tipul. Eh… Îmi iau pensulele şi acuarelele, cu care v-am desenat prezentul meu, chitara şi microfonul, cu care v-am cântat balada vieţii celui ce acum se ridică şi pleacă de pe scena acestui teatru.

Rămâneţi cu bine, dragii mei prieteni…(artistul părăseşte scena)

miercuri, 16 iunie 2010

Furtuni ep 3.


Tolănită în acelaşi pat, obosit să-mi îngroape lacrimile în aşternuturile sale, mă descopăr. E dezordine şi astăzi în mine...
De pe masă 7 lei sunt azvârliţi prin cameră de vântul insolent ce a intrat violent în cameră, trântind uşa cu atâta furie. Mucurile de ţigară îşi iau rămas bun de la scrumul din scrumieră, tulburat şi el de vânt… Bomboanele topite de căldură îmbracă camera cu un miros dulce, gonindu-mi gândurile către iubire. Ambalajele de ciocolată se frământă să rămână pe dulăpiorul de la capul meu, foşnind, cu o ultimă dorinţă, să le aud cântecul vesel despre viaţă. Praful se ridică în picioare şi dansează singur în întreaga cameră, călcând hainele aruncate pe jos. Cărţile s-au deschis toate la pagini diferite, alte poveşti, alte imagini pe fiecare pagină…

Foile rupte din caietele mele vor să fie citite, se iau de margini, aruncându-se cu îngerii lor spre pământul cu zece etaje mai jos. Lumina din cameră uşor îşi pierde din intensitate, molatic răpind strălucirea ce o găseam pe feţele din tabloul agăţat strâmb pe perete.

Norii negrii prevestesc mult aşteptata furtună… Îmi găsesc totuşi reflexia în oglindă, părul negru nepieptănat se ascunde după gâtul firav, nişte ochi verzi/căprui (nu le pot stabili culoarea nicidecum) încărcaţi cu vise şi secrete, mult prea stridente să le pot da uitării.

Flămândă de iubire sunt şi astăzi, am fost şi ieri, voi fii şi mâine. Îmi complic viaţa, ştiu, dar cum pot să dau drumul unor sentimente mult mai puternice ca mine? Fiorii aceştia mă fac să mă simt vie… Mi-e scârbă de mine, că nu pot alege ce pot simţi. Imbecilă sunt, când ştiu că tot ce a fost nu e decât o iluzie în culori superbe de vară. Las întunericul să mă înece în boala ce o reţin de multă vreme în mine, să mă demaşte pe alocuri cu fulgerele sale orbitoare.

Cu câtă laşitate îmi întorc capul spre tavanul alb… Alb mizer, otrăvitor, cu răutate mă scuipi cu vise prea violente pentru inima mea neputincioasă. Mai iau o gură de aer… Respir fără să mă mai grăbesc, am destule minute ca să învăţ să trec peste şi să devin mată. Şi aşa m-am maturizat prea repede, în aşa fel încât fugăresc încrederea în alţii. Zâmbesc profund, dar din ce în ce mai rar.

Paharul cu apă l-am împins pe podea, rostogolindu-l cât mai departe de mine. Nu mai vreau apă, când lângă mine e o sticlă plină cu vin…Îmi las inima muşcată de alcoolul dulce, ca tot ce ţine ascuns în ea să zbiere de durere şi să-mi părăsească pieptul. Înghiţitură după înghiţitură, ochii îmi joacă feste, desenele de pe pereţi râd, chitara cântă singură, persoanele din tablou îşi întorc gâturile şi se sărută, paharul se umple singur… Se agită depresiv cerul în paharul meu cu vin, pregătind o bătălie ce va năuci tot ce e teluric.

Pătrunde în camera mea cu armata ta de stropi şi sfârşeşte disperata încercare a tuturor obiectelor de a îmi readuce zâmbetul pe buze, mult aşteptată ploaie! Dizolvă-mi amintirile perfecte şi redă-mi raţiunea, fă-mă să cred că deţin frânghiile ce-mi mişcă trupul, căci refuz să cred că singurul nostru scop e să supravieţuim în fiecare zi. Arată-mi că toţi ne ascundem sub un strat gros de mizerie, că toţi avem secrete şi temeri, dorinţe şi enigme de rezolvat, lucruri şi alte persoane de uitat!

luni, 14 iunie 2010

Aştept ploaia


E noapte, în sfârşit! O briză răcoroasă intră pe ferestrele larg deschise, îmi sărută fruntea şi încearcă să mă liniştească. Nu sunt sănătoasă... Înnebunesc şi nimeni nu e capabil să observe acest mic detaliu. Oameni simpli, oameni cu vicii, oameni ce nu mai ştiu să iubească...Unde a dispărut toată naivitatea ce o păstram cu toţii în inimă? De ce nu mai tresărim la fiecare sărut? De ce totul a devenit o joacă? Cu sentimentele nu se joacă, cel puţin nu cu ale mele... Mă simt transparentă când am aceleaşi gânduri şi temeri zi după zi, când nu îmi pot înghiţi dorinţele.

Copil mic şi prost, aşa m-ai alintat şi mi-a plăcut!

De ce nu pot să te scot din minte, când nici măcar ochii noştrii nu pot să se mai întâlnească? Voiam doar un moment cu tine ca să văd dacă fiinţa mea te mai interesează, destinul mi l-a oferit, dar tu ai fost prea preocupat cu altceva ca să îti cobori privirea 3 cm mai jos. Mă puteai găsi în agonia mea, puteai să vezi cum defapt mă sfârsesc treptat departe de tine, cum cad şi nimeni nu poate să mă salveze, doar tu...tu puteai să mă întrebi dacă sunt bine, să mă iei în braţe cum făceai cândva... Puteai să zici ceva...orice, căci mă simt atât de singură. Cât aş vrea să te lovesc cu pumnii, să te rănesc ca să simţi şi tu. Copil stupid voi fi mereu!

Astăzi nu voiam să te văd, voiam să te uit, fumând indiferentă ţigara amară, căruia nu-i văd defapt sensul. Voiam să simt ce simţi tu! Eu cred că nici căldura ei nu o mai poti simţi... Nu vreau să plâng, nu şi eu la fel ca toate fetele ce le-ai nenorocit...Unde îti sunt braţele când lacrimile mi se încăpăţânează să curgă pe obraz? Tu nu meriţi nici o lacrimă, ai recunoscut, însă eu ţi le ofer fără să-ţi zic un cuvânt. Copil plângăcios departe de părinţi, de toţi ce odată l-au iubit pentru cine e!

Spune-mi ce lucru bun mi s-a întâmplat de când te ştiu: mi-am pierdut încrederea în mine şi,fără să vreau, m-am împărţit în personalităţi confuze, ciudate, care nu mă reprezintă, nimic din mâinile mele nu mai iasă aşa cum vreau, m-am săturat să mă plâng mie, nu mă ajută cu nimic. În schimb visez, visez atât de mult încât aş prefera să dorm tot timpul, căci cum mă trezesc şi te văd la fel de nepăsător, mă înfurie gândul că urmează să plecăm şi n-am apucat să-mi deschid braţele cum trebuie... Copil nemângâiat, opreşte-te şi lasă-mă să te ating!

Rămân pe scaun, sorbindu-mi ţigara...Prin fumul ei revăd stropii de ploaie ce loveau geamul, în timp ce împreună frângeam inimi şi credeam doar în ceea ce aveam în faţa ochilor, râdeam zicându-ne că tot ce contează se întâmplă astăzi, iar mâine poate veni mai târziu ca de obicei. Spune-mi că îţi mai aduci aminte cum găseai motive şi veneai în faţa uşii mele când ploua...Băteai şi aşteptai nerăbdător să deschid, ca să îti potoleşti frigul ce-l aveai în suflet... Fiecare strop de ploaie ne găsea îmbrăţişaţi, şoptind nimicuri, găsind defecte celorlalţi... apoi te aruncai habsân spre buzele mele, sfâşâindu-mă, şi totul devenea nimic. Descărcam energia ce o ascundeam în noi, la fel ca norii de ploaie, dar îmi înnegreai mie sufletul de îndată ce plecai pe aceeaşi uşă. Copil al ploii, păstrează-mi umbrela ruptă...

Revino la uşa mea la următoarea ploaie! După atâtea zile de caniculă cu siguranţă va lovi o ploaie oraşul, ştergând orice urmă mizeră de îndoială pe care o simţim amandoi!Aştept ploaia... Iar pe tine te voi aştepta fără să te mai întreb pe unde ai umblat. Copil al nimănui, vei putea fii al meu încă o dată!

luni, 7 iunie 2010

Seara


Pe zi ce mă schimb, schimb gânduri, percepţii, imagini, vise, dorinţe, zâmbete şi lacrimi... Mă schimb şi în exterior îmbrăţisând timpul rece cu braţele mele supte.
La fiecare apus de soare ceva moare din mine, strivit se desprinde de trupul meu şi se aşterne alături de acele nimicuri numite amintiri, undeva în trecut, aşteptând ca întunericul să-l acopere ca apoi să dispară... Nu a existat niciodată!

La fiecare răsărit o altă persoană îşi coboară picioarele din pat, şi cu paşi mărunţi se îndreaptă spre oglindă, unde se priveşte cu teamă întrebându-se cine e. Ochii mari sunt cei care o liniştesc, având aceeaşi nuanţă, aceeaşi sclipire zi după zi.

Când mă împart în sute de bucăţele la orice rafală de vânt, cum aş putea să mă regăsesc ca să îmi descopăr sinele la fel ca înainte? Sub fiecare jet de lumină iasă la iveală aura gri pe care o ascund într-o inimă minusculă, ce deţine atâtea ciudate dorinţe.

Dezorientat cresc printre frunze de urzici, umbre de copaci, mult prea înalţi pentru un om ca mine, şi flori ,mult mai graţioase în valsul lor faţă de aceste mişcări confuze cu care mi-am obişnuit sistemul.

Mereu merg cu capul aplecat ca nu cumva să calc pe fiinţele ce se târăsc pe pământul sterp, despărţindu-mă de prezent. Refugiul de realitate e undeva între amintiri şi planuri.

Din mine a adormit fiara ce o ţin în lanţuri, căci îi simt respiraţia nepăsătoare cum îmi ridică pieptul, apoi mi-l coboară patetic odată cu moralul. În sfârşit a adormit nenorocita, după atâta zvârcolire, răgnete şi lovituri în inimă, plină de dorinţe irealizabile. Dormi în pace, rămâi adânc închisă. Lumina zilei nu o vei vedea nicicând, pentru că tu inconştientă râvneşti la tot ce nu poţi avea. Tu doreşti doar răul, doreşti ca ei să sufere la fel ca tine, ca apoi să râzi înfundat, satanic. Doreşti să le iei vitalitatea, dăruindu-ţi buzele calde, sângele pur, trupul pustiu de sentimente.Cu limba ta seacă vrei să le atingi fiinţa, să le suceşti minţile doar pentru că cineva a sucit-o pe a ta, lăsându-te lată pe pământul rece, incapabilă să deosebeşti obsesia de iubire. Obsesie... ştii că e doar o obsesie pentru că tu, eu, noi nu ne putem îndrăgosti...nu acum.

Cu capul în pernă mă aflu acum, desenându-mi cu lacrimi durerea. Nici măcar acum, după atâta timp nu ştiu ce vreau şi ce ar fi corect să fac. Mă întreb dacă mai are rost să mă gândesc la asta acum, când ,cât de curând, alte succesiuni de blocuri şi străzi se vor ridica între noi.Ursul cel mare de pluş, care mă proteja mereu, rămâne în partea cealaltă de pat, nu îl mai iau în braţe pentru că trebuie să cresc. Prea multe gânduri, logice, ilogice, fluturi, stele, sunete, suspine... Vreau să adorm şi eu, căci fiară sunt involuntar cu aceşti ochi roşii!

miercuri, 2 iunie 2010

Furtuni ep 2.


Se scuturau norii deasupra noastră,
Râzând în tunete şi fulgere de noi.
Aveam doar fard negru pe faţă,
Iar în bocanci apă şi noroi.
Fugeam printre săgeţi de picuri,
Fiind loviţi de pretutindeni.
Maşini cu farurile aprinse treceau grăbite,
În urma lor, mototoliţi, lăsându-ne.

Umbre negre, deficiente, mergeau mortuar,
Acoperind destine crude ce păşeau pe trotuar,
De sus mari bucăţi de cer se desprindeau,
Lovind neputincioşii cu ceaţă, vânt şi praf,
Şi totuşi, lângă tine, acest decor apocaliptic era neimportant.


Ridicoli sau nebuni trecătorii, plini de teamă, ne numeau
În timp ce cutreieram vitrine şi în reflexia lor ne sărutam.
În mână aveam mâna ta, iar ei toţi cu ură ne priveau
Neînţelegători şi asprii în logică, simple ţinte eram.

Cu toţii ştiau că va ploua toată ziua, blestemând în sec
Fugeau de apă ca de mir, şi totuşi păreau că merg încet,
Dezorientaţi se zbăteau ca să scape de ploaia rece
Când sfinţită era apa ce cadea printre pietre.

Stânci fără sentimente, cioplite de timp şi gând,
Au răsărit printre negrele umbrele rupte de vânt,
Necontenit nenorocite suflete neîmblânzite
Cutreieraţi şi astăzi străzi de afişe împânzite.
Rămâneţi în spatele nostru exagerând realitatea
Pierzând în urmă visele şi judecata
Noi... noi dispărem din peisaj.

Într-un labirint de sentimente undeva
Fiori se năpusteau violent asupra mea,
Părul îşi pierduse forma pe care i-o dădusem acum un ceas,
Dar tu îmi zâmbeai atât de dulce, încât simţeam...
Mâna ta rece şi udă cum se plimba pe spatele meu.
Tresăream la fiecare fulger, tresăream involuntar mereu.
Şi cu orice cuvânt ce-l rosteai te simţeam mai aproape
Scăldată în lacrimi de fericire, iubire şi şoapte
Visam pentru ultima dată, departe nimicuri
Cu ochii spre fereastra lovită de picuri.

miercuri, 26 mai 2010

Furtuni ep.1


Pomii se mişcă într-un vals tenebru în suflarea aerului destul de rece pentru luna mai. Luna e undeva pe cer, îngheţată, după norii mari şi negrii, alături de stelele ce nu mai vor să strălucească astăzi. Azi nu.

Oraşul doarme indiferent de haosul ce s-a născut afară, iar orologiul vechi bate molatic ora 4. Sunt atât de lucid pentru ora aceasta încât prefer să mă scufund în gânduri decât într-un vis a cărui desfăşurare nu i-o pot decide. Fereastra mea stă să se crape de la violenţii stropi de ploaie. Vântul muşcă flămând din ziduri, demascat de flash-uri cereşti de lumină. În sunete impulsive de tobe cerul răsună, dar ochii lumii rămân închişi, nepăsători, inconştienţi.

În cochilia mea încep să ruginesc în păcate, iar azi mă simt un ciudat fără cuvinte, un simplu obiect murdar pe care toţi au pus mâna, apoi l-au lăsat neinteresaţi pe raftul prăfuit al unui magazin de antichităţi. Azi mi-am pierdut luciul, strălucirea pe care o mai păstram la rădăcinile sufletului meu albastru, deschis să îmbrăţişeze orice persoană, orice fiinţă incapabilă să-şi ridice moralul din propriile zvârcoliri interioare. La un val imens de nebunie mi-am pierdut şi pelerina mea de caracter, care mi-am confecţionat-o singur în anii de singurătate şi incertidudine, protecţia mea pentru haosul de afară. Misterul ce sălăşluia în jurul meu s-a disipat într-o clipă, lăsându-mă gol, zăpăcit, un obişnuit „eu”, un vulnerabil păcătos ce mereu zâmbeşte, minţind în stânga şi în dreapta că nu iubeşte, însă nu e vina mea că timpul o cere, la fel şi inima mea incompletă.

Azi toate şi-au găsit sfărşitul, mânjindu-mi cămaşa în drumul lor disperat către pierire. Azi am rămas doar cu mine... restul a scăpat de sub control şi a devenit fără importanţă.

Azi imaginile nopţii trecute şi-au pierdut claritatea, iar ce am simţit atunci şi-a micşorat intensitatea. Las toate să se dărâme peste mine, înghiţându-mă sec, căci mi-am dat seama că nu pot salva pe nimeni când sunt doar o iluzie în care nu cred nici măcar eu. Nu reuşesc să adorm... Dă-mi motive să adorm când totul în jur se schimbă, se destramă, rupându-se de esenţial !

Vorbesc pe înţeles sau nu, scriu tâmpenii, accept orice doar azi... Căci azi nu se va stinge ca restul zilelor fără un motiv. Îmi ridic moralul, scuturându-l de praf, îmi ascund secretele ca să merg înainte încrezător. De furtuni voi putea scăpa uşor, căci de astăzi nu mai există mâine!

duminică, 23 mai 2010

Făptura sufletului meu


Daca-i ştii ce e dincolo
De ochii trişti ai mei…
Un suflet pur e-acolo
Ce priveşte ochii tăi.

Dar adesea el găseşte
Întuneric, nici urmă de lumină,
Însă cu ochelari de-abia se zăreşte
O inimă ce bate timidă.

Sufletu-mi sare de bucurie
Când pe faţa ta zăreşte
Gura neatinsă, de culoare purpurie,
Ce deodată-mi zâmbeşte.

Prima dată s-a pierdut,
M-a făcut să închid ochii
Să nu-mi dau seama unde s-a dus
Şi-mi tremurau încet genunchii.

Mi-a şoptit să-l las făptura s-o vadă
Să-i vorbesc fără importanţa,
Iar el să-ncerce s-o citească
Uitându-se atent la a sa faţă.

N-am obiectat însă nimic,
Săream de la un subiect la altul
Mă gândeam ce să mai zic
Sufletul ca să mi-l satur…

Ce ai drace, nu te saturaşi?
Tot la faţa sa privesşti
Cât de mult aşa ai să mă laşi?
Ai de gând să te opreşti… ?

Nu zici nimic, păcătosule,
Într-una tot zâmbeşti
Lasă făptura, prostule
Că nu ştii ce ai să păţeşti!

Tu nu-ntelegi de voie bună
Căci cu focul nu-i de joacă?
Vrei ca inima-mi nebună
Încet, încet de ea să-i placă?

Sufletul a uitat de mine,
Soarbe toate cuvintele ei,
Ce nu am făcut eu bine
De acum privesc neîncetat la ochii tăi?

poezie scrisă în 6.04.2005 h 16:33-17:00

sâmbătă, 22 mai 2010

Ascultă...simte




Ascultă paşii ce se pierd în urma ta,
Simte ce rece se poartă lumea rea.
Povestea e gata, s-a ajuns la deznodământ
Te aşteaptă lopata să te-mbrace în pământ.

Ascultă cum vorbesc în şoaptă şi-apoi râd,
Abia aşteptă să te vadă-n mormânt.
Simte cuiele reci ce sicriul ţi-l stăpung
Şi clopotele, în cinstea ta, de departe se aud.

Ascultă spiritele lăsate pe acest sumbru pământ
Cum cântă şi dansează aproape de mormânt,
Simte bucuria lor cu miros de mucegai
Înghite-ţi apoi frica şi păşeşte înspre rai.

Preotul, sărmanul, sufletul încearcă să-l salveze
Şi calea ta strâmbă spre cer s-o lumineze,
Dar îngerii, atât de îngroziţi de povestea ta,
Pasivi lasă torţa jos şi-ncearcă a te uita.

Ascultă-ţi inima, după atâta timp, în sfârşit stagnează,
Iar sângele în ale tale vene nu mai pulsează.
Simte focul ce-ţi va arde sufletul cu satisfacţie,
Dorinţele nu se mai îndeplinesc când trupul moare.

Ultima sărutare i-o vei da ei, plin de ceaţă în ochii cu cristale de sare,
O vei înăbuşi de iubire, găsind apoi că cea ce ţi-a răspuns la sărutare
Nu e nicidecum silueta celei pe care o credeai a fi ultima ta alinare,
Ci o tenebră umbră, o iluzie, o simplă formă a celei numite "moarte".

Credeai că viaţa ta se va termina frumos, altfel,
Dar te-ai înşelat amarnic, se termină la fel:
O groapă, un sicriu, pământ şi-n final o cruce,
Iar acolo, în adâncuri, trupul sufletu-l va plânge.

Şi tot timpul ai ascultat acestea cu ochii-nchişi
Degeaba încerci, că veci n-ai să-i deschizi,
Simte-ţi pentru ultima dată corpul amorţit
E prea târziu acum, tu...dormi liniştit.

poezie scrisă în 27.12.2005 16:20

vineri, 14 mai 2010

Telefonul sună...



Telefonul sună, un buton se apasă, conversaţia începe:
-Vino şi deshide uşa!
-Pleacă.
-Cum să plec? Sunt eu, nu te mai prosti şi dechide!
-Pleacă!
-Dar ce se întâmplă? Ce faci?
-Plâng...
-De ce?
-Acum mă întrebi? Acum?! Ciudat...
-Nu te înţeleg...
-Niciodată nu mai înţeles, de ce acum ar fi altfel?
-Nu mai dramatiza, copilă! Devi ştearsă, patetică chiar... Lasă-mă să intru şi totul va fi ca înainte.
-Uite cine vine să mă viziteze, oferindu-mi consolare temporară! Fericirea în persoană, legată la ochi cu trufie şi ignoranţă. Dă-mi pace... Am râs destul crezând că îmi poţi salva sufletul. Tu nu eşti pentru mine. N-am să-ţi deschid, nu ai decât să spargi uşa...
-Nu sunt atât de disperată! Altele ar da orice să fie cu mine... Şi tu m-ai primit de atâtea ori în casă fără să-ţi pese cine sunt cu adevărat.
-Acum ştiu cine eşti... Nu-mi doreşti binele, chiar dacă mă faci să râd, chiar dacă îmi pierd minţile şi devin un animal turbat de fericire... Toate dispar cât ai pocni din degete atunci când rămân singură. Aş vrea să-mi găsesc sinele în picurii ce-i vărs, măcar să nu-i lepăd în van, dar fiecare se scurge haotic spre a lovi cearceaful, murind într-o mare de linişte. Aş vrea să te rup din inimă, capriciu insolent... De ce mă încăpăţânez să cred că tu nu poţi fi cea ce te descoperi lor?
-Lor? Ce vorbeşti? Aceasta sunt eu!
-Cu câtă siguranţă ai spus-o, aş crede dacă nu aş fi aşa confuză astăzi. Mă întreb de ce mă încăpăţânez să cred că dacă îţi am mâna pot trece peste problemele ce le deţin? Norocos suflet am! Înghite-ţi cuvintele, azi nu te mai cred! Întoarce-te de unde ai venit, cu îngerii şi demonii care i-ai adăpostit în mine, ca să rămân doar eu...
-Nu vreau! Sunt parte din tine deja, nu ai cum să scapi de mine... Vei deveni fragilă, copilă, şi cuvintele te vor putea crăpa. Mă poţi ignora, mă poţi uita pentru câteva clipe, dar nu mă poti ucide, căci ai muri odată cu mine.
-Atunci, adio! O împuşcătură asurzi tonul de la telefon. La un colţ de decor sângele se aruncă victorios peste pieptul celei din cameră. În celălalt colţ, pe scară, încremenită, şi totuşi incapabilă să înţeleagă, o altă persoană s-a prăbuşit la pământ, dematerializându-se.

Departe de dansul picurilor roşii, o scrisoare îşi face loc înspre lumină.
„Înebunesc în acest carusel în care m-am urcat, din care nimeni nu mă poate ajuta să cobor. Urăsc să mă privesc în oglindă, să-mi văd chipul pe care ceilalţi îl ignoră sau poate eu sunt de vină că nu le pot arăta ce sunt... Sunt un demon, sunt o fiară neîmblânzită... Sunt un înger, sunt un fulg ce se aruncă atât de uşor, fără teamă, spre pământ... Sunt un simplu om vesel ce bate la propria-i uşă, căutând să modifice realitatea... Sunt un suflet dereglat ce plânge noaptea, căci a mai trecut o zi şi toate au rămas la fel de confuze. Sunt opiu, sunt o palmă. Sunt o voce a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă m-aş despărţi în două.
Rămâi cu bine, mamă! Te rog, iartă-ţi copila ca nu a mai îndurat să-şi mai vadă reflexia diformă pe chipurile celorlalţi. Înainte ca ea să pună mâna pe sufletul meu o voi alunga, cu toate defectele ei impertinente, departe de pe trupul meu. Nu te preocupa, mamă... Din sânge voi renaşte cu un suflet nepătat de ceilalţi, pe a cărui haină nu îşi va şterge nimeni creta de pe mâini. Aşteaptă-mă...”

marți, 4 mai 2010

Iubire ţinută în lanţuri


Ţine departe întunericul de mine,căci mă sufocă în braţele sale pline de vise şi îmi scoate la suprafaţă temerile neîntemeiate. Numai tu poţi să mă desparţi de ceea ce nu sunt, sărutându-mi gura pe ascuns... Mi-aş vinde o bucată din suflet ca să îmi răneşti tu buzele, lăsând iar sângele să le umezească. Aş putea trăi în durere lângă tine, aş putea să-mi smulg suspinele neclare, să-mi rup în bucăţele hainele mizere, m-aş putea hrăni doar cu iubire şi pastile de zahăr, însă mi-aş toci ghearele de fiară ca să nu-ţi sfâşâi pielea... Tu nu meriţi să te distrug.

Ochii mei mari îţi caută figura, vor să alunece de pe fruntea ta, pe ochi, pe gură... Mi-e poftă de buzele tale cărnoase, de obrajii tăi pălmuiţi de atâtea cuvinte, ale căror stăpân nu sunt eu, de gâtul tău nemuşcat... Îmi doresc să te pot ridica în aceleaşi extaz în care sunt eu la întâlnirea ochilor tăi tulburi de tristeţea ascunsă în adâncul lor. Eu îţi cunosc sufletul, îl citesc atât de uşor doar privindu-te, dar nu îndrăznesc să îmi compar nebunia cu a ta... „Oamenii nebuni nu se pot îndrăgosti”, mă mint de fiecare dată când simt că sunt cu adevărat complet. Prefer să ne vânăm în continuare emoţiile, adorând aceste scăpări spre fericire sub egida săruturilor tale. Clocotim de răceală, având mereu norocul de a îngheţa orice scânteie ce ne-ar putea aprinde trupurile deşarte, nevăzând simplitatea lucrurilor, căci iubim să ne complicăm prin răspunsuri filozofice la întrebări ce şi le pune un copil. Preferăm să ne ascundem ploaia, înveselindu-ne cu băuturi reci şi ţigări calde de râsete.

Răneşte-mă, nu-mi pasă cât timp te pot simţi! Abuzează de naivitatea mea, manipulează-mi gândurile şi acţiunile viitoare, stoarce din mine orice speranţă că ne vom iubi vreodată, cruţă-mi ,te rog, viaţa atunci când te avânţi înspre neînsemnatul meu trup, înfruptă-te din sângele ce ţi-l ofer, joacă-mă pe degete, supune-mă oricărui tratament distrugător pe care crezi că îl merit, apoi distruge-mă complet cu aceleaşi vorbe fără rost despre iubire şi incapacitate! Leagă în lanţuri ceea ce este între noi, leagă două fiare împreună, apoi părăseşte-ne, lăsându-ne în întunericul în care m-ai găsit înainte să apari. Tu ţine această iubire în lanţuri, eu te voi ajuta s-o renegi...

Deşi nu te-am văzut ieri, nici azi şi poate nu am să te văd nici mâine, rămân acelaşi nenorocit plin de vise, străin de sentimente până te voi avea din nou, te voi gusta în întuneric, fără să zic nimănui, nici măcar ţie, ce ascund.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Alb


Mi-am deschis astăzi ochii şi m-am întrebat „De ce sunt aici?” Pereţii diformi,fără urme de şlefuire,de un alb imaculat mi-au răspuns prin linişte,respingându-mă.

M-am ridicat din patul tare,în care îmi petrec majoritatea timpului citind,visând,sperând şi cu ochii zăvorâţi încă de somn am găsit destul de uşor calculatorul vechi...Vreau să aud o voce veselă care să-mi dea puterea să zâmbesc şi astăzi.Apăs play...muzica infernul meu cel dulce.

Rămân totuşi derutat...Mă întreb dacă nu alegeam să vin aici,în acest oraş plin de opiu,oare te mai întâlneam?Cine m-a împins tocmai aici,ca să-mi sfârşesc copilăria dând cu capul de pereţii albi ai nebuniei mele?De ce aici,când există atâtea locuri?De ce tu?Tu ce dăruieşti indiferenţă,eu ce schitez utopii,lăudăroşi simpatici care strigă întruna,crezând că centrul e tocmai el,care ar fi şansele?

Privesc în jur...albul acesta mă seacă...pereţi pentru oameni nebuni plini de gânduri şi temeri. Comic...le văd crăpăturile şerpuind în voie...oare sunt venele nebunului alb? Sunt în interiorul unui monstru alb,ce m-a devorat în timp ce eram prea preocupat de alegerea unei perechi noi de ochelari?Am fost gustos?Dacă am murit? Simt asta deoarece nu am mai progresat cu nimic...Sufletul mi-a fost strivit...Nu am destulă lumină,nici destul cer liber,nici destul aer şi nici destul orizont.Sunt oare într-o mare parodie despre egoism,dragoste,nebunie şi moarte?Dacă da,dă-mi voie să râd!Să râd căci mereu alegem prost...gândim mult ca să terminăm prost.Şi,te rog, de data asta fii de acord cu mine!

Mă simt ciudat... stomacul îmi este gol şi totuşi acolo ceva dă din aripioare,însă oricât aş iubi toate creaturile lui Dumnezeu aceşti fluturi trebuie omorâţi...Am înghiţit prea multe vise,am crezut prea multe, trebuie să ucid! Îmi ucid fiinţa...nimeni nu va protesta...

Vreau acasă...Mi-e dor să fiu copil!...Atunci voi pleca chiar mâine,ca sfârşitul zilei să mă regăsesc în braţele celei ce mi-a dat viaţă...Oare să o cert? E ea de vină că am ales şi astăzi prost,cât şi ieri...? Nenorocit trecut,de ce întotdeauna exişti în prezent?

...şi totuşi, dacă m-ai întreba dacă aş vrea să schimb ceva, aş răspunde mândru„NU!” cu o mulţime de regrete în spatele acestei minciuni,dar mă descurc,ştiu că dacă alegeam altceva sau pe altcineva mă loveam de altele,nu-i de mirare că am o viaţă agitată...

Hai să tăcem...vreau să-mi aud pereţii albi cum respiră... pereţi enervant de albi!
Alb,alb,alb...

vineri, 2 aprilie 2010

Things i'll never say


Respir încet…încerc să-mi controlez trepidaţiile inimii. Vibrez de la atâta incertitudine şi ghemotoace de fluturi adăpostite în stomac. Aş vrea să îmi pot da şansa să plutesc din nou,dar e ceva ce mă trage înapoi,mă reţine în această stare de oscilaţie continuă.De mine se desprinde curiozitatea,în centrul obsesiei mele te afli acelaşi tu. Tremur la auzul vocii tale şi totuşi par indiferent în faţa fiecărui gest ce mi-l expui. Îti ador privirea,dar adesea simt cum îmi străpunge gâtul,lăsându-mă fără replici,un geniu prost fără de vorbe,căci vocea mi se îneacă,scade în intensitate precum o maşinărie a cărei baterie este pe terminate.Ador să-mi zic că te urăsc,că nu eşti ceea ce caut,dar totuşi eşti. Un simplu joc stupid pe care l-am ales să-l jucăm...mereu noi doi...separaţi de fum, oameni, principii,idealuri,obiecte minuscule ce ne deranjează retina. Mă privesc poate a douăzecea oara astăzi în oglindă...simt că am epuizat tot ceea ce am mai interesant în mine,căci tu mi-ai luat toate forţele,limitându-mi mişcările în frisoane...nu mă mai lasa să înnebunesc complet! Dar astăzi dispare sub acelaşi apus de soare,eu iarăşi dispar pe drumuri căutând alinare,cu gânduri naive mă îndemn să adorm ca maine să te văd din nou...şi iar n-am să-ţi spun ce simt şi de ce îmi pare rău.

sâmbătă, 20 martie 2010

Identity Crisis


S-au desprins zilele din calendar, zburând în cerc, luându-mi căldura, lacrimi cad fără ca eu să mă dezmeticesc, conectat mereu la propriu meu magazin vise cu termene expirate. Când mă voi opri? Cât de des mă pot schimba într-o viaţă? Degeaba încerc să mă regăsesc printre alţi neînţeleşi,căci nu voi găsi răspuns niciodată... Păşesc încet pe străzi aglomerate,căutându-mi reflexia în ferestrele magazinelor şi a maşinilor parcate pe trotuar, reflexii dure a ceea ce nu sunt,o suprafaţă colorată a unui nimic interesant. Lasă-mă să trag aer în piept ca apoi să alerg prin viaţă, cu ochii închişi să îmi aleg cărarea,schimbându-mi ritmul ori de câte ori mă sperii de umbrele ce mă urmăresc ...Captiv printre vânatăi şi răni adânci,flămând sunt după aceasta vânătoare zadarnică de eu,flămând de mine,presărat cu egoismul meu absurd...

Se desprind din mine cioburi colorate,reci,fără forme artistice,doar simple cioburi fragile din ceea ce sunt în faţa tuturor. Mă intreb mereu cine sunt...Dar tu,tu ştii cine eşti? Aş vrea să ne deprimăm cu gânduri nocive pline de indiferenţă! Vreau să dau şi eu piept cu realitatea,cu indiferenţa ce ne face corzile vocale să tremure...Dar dacă stelele pică în întuneric,nu se mai trezesc. Încordat,aştept momentul în care mă voi cunoaşte. E ciudat să ai un singur corp,în care să adăposteşti mii de personalităţi...nici nu ştii ce trebuie să alegi.

...tu scormoneşte în lutul din mine,şi găseşte-mă! Salvează-mă,căci eu nu ştiu ce vreau!În braţele tale îmi încredinţez neputinţa, trupul şi neştiinţa, viaţa şi credinţa ,sentimentele şi raţiunea.Adună cioburile căzute în urma mea,căci toată lumina se oglindeşte în ele,şi toti au să-mi zărească urma.Lasă-mă să-mi închid ochii roşii,să adorm după atâta zvârcolire interioară…Stinge lumina,în seara asta tu mă vei proteja de mine!Ajută-mă să renasc!

duminică, 21 februarie 2010

Despre încredere...(temă dată de Zangăniţi)


Naivi ne-am născut cu toţii,ne-am dus uşor către lumină,că să descoperim că întunericul cu care am fost obişnuiţi nu avea atâta agitaţie şi nonsens ca lumea ce am zărit-o sclipind în braţele razelor de soare. Prea mult zgomot,prea multe minciuni se lasă odată cu praful pe hainele noastre,ne jucăm cu prea multe iluzii ca apoi să cădem inconştienţi în genunchi,plângând.

Am crezut că ochii nu pot minţii niciodată,sub culoarea lor desenată în cretă,şi ne-am zis că monştrii există doar în coşmarurile noastre de când eram copii...Dar noi ne minţim şi singuri,ascundem gânduri... când ,defapt,ei se ascund în noi. Rănim pentru a simţi mirosul dulce de sânge, sătuli să fim vânaţi şi să cădem drept victime.Ciudat...Suntem răniţi,simţim pe pielea noastră durerea,şi totuşi ceea ce ne ridică în picioare e răzbunarea de a oferi acelaşi plăcere dură.Rănim nevinovaţi,nevinovaţii devin ucigaşi de sentimente şi donatori de cicatrici pe inimile altor nevinovaţi şi tot aşa,un joc de cercuri,pentru că nu ştim să o luăm de la capăt şi să vedem inocenţa din alţi ciudaţi ca noi. Iubim apoi nimicul,şi sperăm că nu vom mai gusta amara suferinţă,şi îmbrăcăm indiferenţa ca să putem lua viaţa în plin.Metode de autodistrugere...

Plouă în noi cu sentimente... căutăm încrederea absolută,fiinţa aceea ce nu ne va trăda niciodată,dar pe cine minţim,când noi înşine am rănit pe atâţia? Iar semenii noştrii,ce păşesc pe vârfuri ca să nu-i auzim cum ne încalcă încrederea,apar şi dispar din peisajul care ne înconjoară,fără să-şi ceară iertare.
Nu sunt încă sigură că vreau să renunţ la încredere,deşi toate cad pe lângă mine,în cioburi reci de sticlă.

Eu una nu mă pot desprinde de naivitate,îmi este încrustată în măduva spinării.Inspir uşor,trăgând în piept toate nimicurile ce învârtesc lumea în delirul ei sumbru. Expir prin vise la fiecare colţ de stradă, crezând în monştrii ce mi se descoperă pe clădirile întunecate... Greşeala mea e că îi adăpostesc în suflet! Îi primesc cu braţele deschise,sărutându-le gura plină de minciuni,râd la glume...râd şi la surprizele provocate instinctiv,fără să spun nimănui ce simt. Credem în tot ce se mişcă,zicând că deţin aceeaşi inimă la fel ca noi. Suflete fără pată, şifonate de încrederea dată mult prea repede pe o tavă.Îmi este dor de culorile acelea clare de oameni pastelaţi pe care le vedeam cândva demult,fără să mai am nevoie de altă sursă de fericire.Acum am devenit cu toţii neînteleşi,alergând după planuri ireale,ce se desprind din nori.

Nu vreau să rămân cu mine însumi,de aceea cred în tine,în el,în noi...chiar dacă...

vineri, 12 februarie 2010

Suflarea rece a timpului



Tic tac tic tac...simt timpul cum trece peste mine,controlându-mi fiecare mişcare, smulgând în urma suflării sale reci fiecare cicatrice, ce şi-a găsit adăpostul pe un trup frivol şi îndoielnic.Simt cum îmi trage din piept şi puţina viaţă care se mai agită în mine,delirant printre vise.

Dispar,aşa cum a vorbit inima ta îngheţată...Închide ochii,acoperă-ţi cu mâinile urechile, să nu iei parte la agonia disipării mele şi a cioburilor rămase dintr-o iubire. Pot oare să-ţi şoptesc un ultim secret? Dacă te-ai întoarce, şi m-ai privi, ai putea să vezi ticălosul ce se stinge,scăldat în picături sărate prin a căror coliziune cu asfaltul se nasc sunete tragice inferioare stării sufletului meu. Nu te preocupa...doar încurc cuvintele ca tu să rezolvi enigmele ce se ascund sub ele.E doar un joc de sentimente şi trăiri spuse,aparent,fără sens, care se colorează prin cuvinte. Cuvântul... cel mai concret aspect al comunicării,şi iată-ne închişi între pereţii mândriei noastre,străini printre particule de praf.

Nu aş vrea să mor din prezentul tău...dar timpul trece,iar tu ai hotărât să închizi uşa, gonindu-mă afară din viaţa ta,care până nu demult era a noastră.

Timpul...înloc să-şi oprească asprele ace,el continuă să mă înebunească prin rotiri şi amintiri, gânduri şi momente ce nu se vor mai repeta. Ceasul se zbate să umple camera cu ticăitul lui licărit ,dar sumbru, aşa cum eu m-am zbătut să-ţi umplu viaţa cu lucrurile mărunte ce mă reprezintă,dar nu destul cât să te completeze.

Pe marginea celor întâmplate rămân copil al timpului,depănând firicelele unui destin,în câteva clipe înaintea sărutării mele cu asfaltul moale,oprind ceasul sub un bloc de gheaţă... Eu,una,nu mai rezist presiunii de limitare a timpului.Vreau să uit,vreau să zbor...Rămâi cu bine,rămâi in urmă!

luni, 8 februarie 2010

Lăsaţi-mă să fiu trist!


M-am săturat să îngân cântece care, aparent, îmi descriu banala situaţie în care mi s-a încâlcit sufletul. Acelaşi tavan, pictat cu steluţe vechi fosforescente, e în calea ochii lor mei roşii, neînchişi de atâta vreme. Albul său mă duce în delirul unei insomnii continue. Rămân în confortabilul meu loc plin de teamă, cu prea multe gânduri ce îmi obosesc mintea negăsind soluţia.

Fumez...e singurul viciu care mă face să nu îmi mai simt trupul tremurând, mă calmează, dar mai am doar 2 ţigări şi noaptea tocmai ce a oprit becul peste oraş.

Lacrimi încă mai curg, ştergând sărutările pe care le-ai împrăştiat pe faţa mea... Nu vreau să mă opresc din plâns până când nu vor dispărea toate urmele atingerilor tale. Tot ce am fost cândva s-a stins undeva în urma ta, atunci când, fără să-ţi pese, ai refuzat un neînţeles ca mine, neînţeleasa fiind chiar tu.
M-ai lăsat gol, murdar, incomplet, singur, demn de milă... Trandafirii putreziţi îşi scutură spinii pe inima mea în suferinţă, iar tu... tu mă întrebi dacă te-am uitat. Rămâi inocentă pentru mine, deşi cu o simplă alegere ai ucis un om...

Mă întreb: cum ar fi să nu mai simt nimic, să devin opac, fără de sentiment, să nu mai arăt nimănui ce simt, ce vreau şi ce caut? Aşa, mai bine nu aş mai trăi. Când totul se destramă, frica te împinge să cauţi alternativa cea mai uşoară...

Îndură-te soartă! Mai aruncă o dată zarurile pentru drumul meu presărat cu atâtea mărunţişuri ce mereu mă doboară.

Restul din jurul meu mă îndeamnă să trec peste. Ce ştiu ei? Eu sunt doar o minciună care nu mai poate colora adevărul în care suntem pedepsiţi să trăim.

Restul mă îndeamnă să zâmbesc. Cine se cred ei? Posteruri de zâmbete schiţate ce îmi zguduie fiinţa.

Spuneţi ce vreţi, credeţi ce vreţi, putred sunt înăuntru chiar dacă asta nu vreţi să vedeţi! Lăsaţi-mă să fiu trist!

duminică, 24 ianuarie 2010


Primul premiu pentru acest blog vine din partea lui Greenx,posesoarea blogului "Rusted Echoes".Multumesc!

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Noi...



Suntem toţi la fel,singuri mereu printre atâtea foi
născuţi sub un anume tipar ales de ceilalţi pentru noi.
Aceiaşi ochi,dar cu altă sclipire de culoare,
altă privire,alte imagini distorsionate de acelaşi soare,
Acelaşi nas,de diferite dimensiuni şi forme,
ne trezeşte alte amintiri din parfumuri şi dogme,
Aceeaşi gura,dar alte minunate buze,
altă substanţă în glume,
alte danturi ascunse
şi mii de cuvinte nespuse.
Aceeaşi piele,conturată cu cearcăne sumbre
sau riduri profunde,
Aceleaşi urechi ascuţite
sau mute,
Aceeaşi stuctură de manechin de plastic,
cu rotunjiri mărunte
sau din contră multe,
Aceeaşi inimă bate,găsind aceleaşi sentimente în toate,
lovind pieptul să uite atâtea şoapte,
rostind ritmuri uşor diferite
şi cuvinte timide.
Aceleaşi organe alături de ea,
încearcă să tină pasul cu restul pompând mereu
lichide şi lacrimi ce se usucă greu,
Acelaşi trup influenţabil,manipulat şi corupt de alţii,
se zbate să audă acele nedemne şoapte..."eşti altfel"
Acelaşi timp trece peste toţi,răpindu-ne frumosul
iar noi ne plângem destinul ce-l credem al nostru,
Vesele umbre suntem,dansând pe structuri de clădiri
Urlând către ceruri şi dorim să nu mai fim,
Cutreierăm toate bolile în sange,
ca să clipim şi să nu mai plângem.
Tragic vedem trandafirii plini cu spini,
În loc să vedem că spinii au trandafiri şi să zâmbim.
Blocaţi în acelaşi stadiu de maşinărie umană
rămânem pe drumuri cerşind vise de pomană.

miercuri, 20 ianuarie 2010

Suflet născocit pentru o altfel de lume


"...Dispare repede inoceanţa noastră, cât ai clipi, şi secunde de ai număra nimic n-ai mai găsi..."


Azi mi-am cusut o altă personalitate pe trup:dominată de gânduri,cufundată-n visare,mama cuvintelor neîntelese,procreate în imenistatea goliciune dinăuntru meu.
Şi aşa ies în ploaia de afară,păsind încet,fără să zic nimic.Parfumul ei rătăcit îmi desface haina,las ploaia să mă pătrundă.Alunecă fin,simt fiecare picătură ,iar fiorii reci se ghemuiesc în mine găsind toate rănile ascunse în drumul lor.Scrâşnesc din dinţi,mă ustură...dar ploaia mi le curăţă, suflând apoi cu granule de nisip ca să-mi întregească trupul de lut.

...Adulmec vise,întinzand mâna să le prind printre picurii ce din nori ţâşnesc,
Caut caldură,îmbrăţisând străinii cuprinşi de răceala dimprejurul meu,
Privesc în van ca să descopăr culori vii în griul pitoresc,
Mint că eu cunosc lumea aşa cum e...eu o cunosc în felul meu.

Cunosc atâtea,încât regret că nu ştiu nimic.Aş prefera să mă sting în întuneric,fără să mă zbat,ca o flacără fără aer,decât să-mi ard pielea fină,ofilind încet în durere, sub razele fierbinţi ale realităţii.

Deci nu-mi spune nimic,nici nu vreau să aflu!Mi-e teamă şi nu aş vrea să ştiu...lasă-mă în umbra întunericului,aici mă simt altfel,mă simt în siguranţă.