marți, 14 decembrie 2010

Ciocnirea unor pietre


„Scânteia dintre noi a apărut prin ciocnirea unor pietre,
suflate de vânt ca să se întâlnească în haosul profan,
dure umbre ale unei realităţi sumbre,
tu şi eu, nenumărate feţe de porţelan.”

Ţine-mă departe de fetişurile mele, căci ceea ce îmi doresc încalcă sute de reguli şi trebuie ascuns sub miere. Râcnesc ca o fiară... Observă careva convulsiile, mişcările disperate pe care le reproduc pentru o simplă privire?

Închis într-o cuşcă imensă, singur, de biblia ce o port cu mine încă de mic, analizez tot ce mi-a mai rămas să simt pe piele: frânturi de vise, cu demoni ce ştiu sigur ce vor, deasupra îngerilor al căror număr astăzi a scăzut simţitor, sentimente crude, lăsate să clocotească în sângele propriu şi o umbră lucidă, ce mă obligă să mă răzbun pe acest corp insipid.

Frigul din mine mă face să debitez, gândul mă înalţă provocându-mi palpitaţii, degenerate pofte se adună în mine de fiecare dată când îndrăznesc să-ţi rostesc numele... Am să-l rostesc până când lumea asta se va face scrum, căci oricât m-aş minţi, n-am să renunţ vreodată la tine!

Îmi ascund privirea în pământ ca să nu se afle nimeni ce am făcut aseară, alaltă seară şi acum trei dimineţi (nu vă voi spune ce am visat), iar cuvintele ce le rostesc în gând vor rămâne captive acolo, căci nu le voi scoate în lume.

Masochist teribil sunt departe de geamul după care, clădiri de ceară se înghesuiesc să-mi blocheze privirea către tine.

Ameţit de alcool, dansez în fumul dulceag al baladelor de demult, sparg graniţe şi ajung tot mai aproape de tine. Mă întreb, dacă m-aş afla din nou în faţa ta ce mi-ai face?

...Eu te-aş sfâşâia de îndată, bucăţi din tine le-aş frământa printre dinţi, iar inima ţi-aş scoate-o afară, să vezi că o ai chiar dacă tu n-o simţi, şi sufletul nu l-aş lăsa să scape, ci ,sub presiune, l-aş înrobi.

Scânteia, care s-a prelins de pe cele două roci, a aprins vise întregi, cu noi înăuntrul lor, cu ochii închişi, aşteptând sfârşitul vibrant în acel crematoriu.
În iarba verde îmi aşez tulpina şi capul cu fruntea acoperită de sudoare rece, înghit în sec a mia oară, nemângâiat, când mă văd departe de stele, de lună şi de trupul rocii cu care mi-am julit inima.

3 comentarii:

tiberiupincova spunea...

Nu renuntam nicicand la orgolii... n-am mai fi noi! Ne lovim de tot, de toti si de peretii in care zabovim inchisi, in ganduri... fara sa evadam sau sa simtim mai mult, din noi. Suntem simpii pioni de sah pe tabla vietii... din 64 de patratele, vom mai ramane... noi!

Anonim spunea...

Te sfătuiesc să corectezi cuvântul “ochiii”, din prezentarea pe care ți-ai făcut-o (ajung doi de”i”). Toate cele bune.

LostAngel spunea...

hei. ms...Nu am fost atenta! ;))