miercuri, 30 decembrie 2009

La 28 de ani

În bodegă gării sunete tragice de monede, ce cad pe tejgheaua imbibată de alcool și sânge, aduc un nou scandal.

- Sunt insuficienti, domnule! Un glas tânăr și tandru încălzește atmosfera. Niște ochi mari, mânjiți de un machiaj vechi, și o față palidă, fără obrăjori roșii, acoperită pe jumătate de un păr vopsit de un negru albăstrui, apar de după paharele murdare.

- Pizda măsii, păi tu îți bați joc de mine fătuco? Rachiul meu este 50 de cenți...turbat un bețiv strigă.

- S-a...s-a scumpit, dom-domnule! E 80 de cenți, se bâlbâia copila.

- Fir-ar al naibii viață, Uniunea Europeană și chelneriță împuțită! Cine dracu te-a pus pe mata aici?

- Soarta...iar în clipa următoare ochii aceeia limpezi se tulburară ca după furtună.

- Plângi, curvo? Așa îți trebuie, mărești prețurile aiurea. Acum trebuie să mă duc în soare să muncesc din greu pentru păhărelul ăla. Uită-te afară...e o căldură insuportabilă. Și cadavrele câinilor călcați și lăsați pe marginea drumului au miros de friptură....Pff, mi-e foame. Dă-mi paharul să-mi potolesc concertul ce stă să răsune din mine. Oamenii stau mai mult în casă, nu ies să-i străpungă soarele prin creștet.

- Îmi pare rău, domnule...

- Taci din gură, și dacă chiar îți pare rău, dă-mi păhărelul ăla de acolo plin. Hai, uită-te cu ochii ăia faini la mine, tare frumușica te-a făcut maică-ta. Câți ani ai, 24?

- 28, domnule...

- 28 ?! Nu pari, ești așa mai rahitică și poate albeața de pe fața ta te întinerește ca o pudră dinaia franțuzească... Dacă nu erai baricadată după tejgheaua asta, te-aș pipăi nițel, și te-aș trage dincolo în spălătorie...Ah! Se vede că în trupușorul ăla nu și-a mai înfipt nimeni unghile sau te-ai dat și tu pe fete, cum sunt toate acum. Cică e moda! Câtă nesimțire pe ele, iubindu-se cu plastic. Nu mai sunt buni bărbații...

Fata, în adâncul ei, auzea doar vibrațiile cuvintelor îmbătate de la atâta tărie.

- La ce dracu te gândesti...tu?! Ce faci?

- ...dansez în cenușa planurilor și viselor arse...

- Al naibii să fiu... Tovarăși, în bodega asta nenorocită își are adăpost un filozof! (un val de râsete lovi urechile copilei). Un filozof ce ne scumpește băutura pe zi ce trece! Ai făcut școală, ha cumătro? Crezi că ești diferită de noi? ...Noi respinșii societății, flămânzii împliniți doar de alcool, slujitori ai paharelor... Noi nu mai credem în vise, copilo, căci ne înecăm mereu mintea ca să vedem rozul acela pe care-l zăresc bogătanii. Suntem prăpădiți, pentru că dorim să ne imaginam că nu mai există rațiune sau sentiment. La dracu cu lumea asta! Tot ce-mi doresc e un păhărel, un păhărel nenorocito, de parcă 30 de cenți îți scade cu mult salariul. Aș fi vrut să fiu eu dincolo de tejghea, dar mâinile ar îmbrățișa într-o clipită toată băutura și m-ar omorî în luminoase iluzii circulare.

Cu ochii lipsiți de sclipire, ea îi întinse un pahar în față, luă de pe raftul prăfuit sticla, mai mult goală decât plină, și turnă în pahar spre delirul omului.

- Poftiți! Vă rog să vă așezați la masa...

- Așa scumpete, mâncu-ți ochișorii ăia verzi, și terminându-și vorbele a dat pe gât, dintr-o smucitură, tot spirtul. Al naibii, dar bun e! Mi-a gâdilit gâtul în drumul lui... Auzi? Ai o țigară?

- Nu fumez, domnule, zise fata cu aceeași voce calmă.

- Pff, pe lângă faptul că ești filozof, mai ești și mielu' lu' Dumnezeu...sau mă minți? Cine mai crede azi în EL? Doar babele...rânji absurd. Hai dă-mi o țigară!

- Nu fumez, domnule.

- Lasă-mă în pace, prefăcuto! N-ai nimic, nimic, nimic...(îndreptându-se către ușă) Auzi că nu fumează, nenorocita...își puse șapca în cap și ieși.

Neafectată, probabil, a rămas cu ochii larg deschiși spre zarea ce lumina doar lumea ei...

"O nouă ediție Eurovision...2016...Astăzi, juriul aduce în fața dumneavoastră cei mai talentați cântăreți...(aplauze). Fără să mai tragem mult de timp, dragul meu Stefan Bănică, eu zic să începem.

- Desigur, Andreea! Să invităm prima trupă...cea care de cand a apărut pe piața muzicală nu a făcut decât să doboare recorduri. Cu siguranță nu mai au nevoie de alte prezentări, așadar, doamnelor și domnilor...PROPAGANDA...Aripi"

- Îi cunosc! sări fata ca arsă, împărtășind băutorilor o prietenie veche ce cândva îi lega...Îi cunosc!
Propaganda - Aripi


"Ai pierdut un suflet în drumul tău spre glorie/
Ai uitat ceva pierdut prin praf, prin ploi, prin amintiri"
- Amintiri...
"Cauţi acum alt suflet la mile depărtare"
- ...departare
"Chiar n-ai înţeles cât de aproape am fost, puteai chiar să mă atingi"
- n-ai înţeles... puteai chiar să mă atingi.

Nu a durat mult propriul ei delir...după aproximativ 6 minute de urlete, grave încercări de sincronizare cu solistul și imitări fără noimă a chitarei solo, căzu înapoi pe pământ fericită.

- Ei au reușit!

- Ce faci, nebuno? spuse bețivanul întors după un alt păhărel. Te las pentru câteva minute și acum urli că te-am lovit în aripi, și că o să zbori din nou...Ospiciul e al tău! Toarna-mi în pahar, hai că mi-a dat o bătrână 1 euro că i-am zis că o binecuvintează Dumnezeu. Bine că exiști Doamne la unii în minte! Hehe! Hai toarnă, toarnă tu!

Luă iarăși sticla, îi umplu paharul, uitându-se încontinuare la televizor...

- Dracu să te fulgere! Ai dat pe masa, prăpădito. Dă-ți mâna! Ridică paharul! își lua barba în mână și începu să soarbă zgomotos lichidul prețios împrăștiat fără de vină, își luă înapoi paharul și iar îi lăsă conținutul să alunece dintr-o înghițitură până în suflet. Gata! Bun e...

"Așteptăm voturile dumneavoastră pentru concurenți. Pentru a vota, trimiteți numele favoritului, cu majuscule, în mesaj la 8776, mesaj taxat cu 3 euro, indiferent de rețea."

- Verificare credit...2,31 centi. E bun! Dacă nu plăteam ieri chiria și curentul, aveam bani să-mi reîncarc cartela.

- Ți-am zis că ești nebună! Cum să dai, stai să calculez... 80 cu 80 sunt 160, așa, cu 80, 240, cu 80... 300 și ceva, deci 3 pahare și încă unu de jumate, pe niște jerpeliți? Te îmbată ei apoi? Îți mulțumesc cu o sticlă de rachiu? Îți zic eu ceva, numa cu muzica în cap nu ai să ajungi departe...

- Normal, mai bine mă mulțumesc cu postul de după tejghea, nu? cuvinte de un sarcasm ascuțit au început să se verse peste bețiv. Am făcut o facultate, am terminat și un master, și uite-mă aici, stând de vorbă cu unul ce urăște săpunul, căruia îi duhnesc hainele de alcool de la 3 metri distanță. Toți cei care au fost alături cândva de mine au dispărut...prietenii și-au găsit rostul și au plecat în alte orașe, alte țări. Am iubit și eu cândva, nebun de tot, fără să mă mai gândesc la nimic, am crezut și am sperat că mă voi vedea în rochie albă de mireasă, ca apoi să-mi cresc copiii sub umbra unui nuc bătrân din grădina căsuței modeste pe care am zărit-o pe internet într-o zi, la un preț destul de bun. S-a întâmplat și l-am pierdut, iar de acolo am început treptat să îmi dispară visele. De atunci, am preferat să rămân singură. După multe căutări am găsit bodega asta, chelnerița anterioară fusese omorâtă de un bețiv...

- Viorica,nu?

- Probabil, nu știu. În fine...Noroc cu moartea ei, să mă ierte Dumnezeu, dar asta e.

- Și zici că ești singură, se băgă la apropo-uri bețivul.

- Da sunt, singură cu o chitară veche prăfuită, pe care nu am mai atins-o de ani de zile. Urăsc muzica, urăsc sunetele minunate pe care le scoate, mă duce prea departe de realitate uneori, mă duce înapoi în timp, pe când credeam că la 28 de ani voi fi un funcționar public respectat, pe când credeam că timpul acesta îmi va fi umplut cu bucurii și râsete de copii. Căștile le-am aruncat cât-colo, nu mai vreau bombardări de watti, nu mai vreau versuri ce parcă îmi descriu destinul, vreau întuneric și liniște. De ce nu ne putem gândi și la un viitor negru? De ce trebuie să sperăm că va fi altfel? Să ne plângem abia mai târziu și, și atunci, să zicem: "Nu, nu, las' că peste 2 ani voi fi așa... și așa...". Iluzii! Lumea asta se destramă încet, dar copiii din noi încă speră că vor găzdui fericirea în palme. Mereu va exista cineva care ne va fura fericirea, oricât de grijulii am fi. Iubim și punem suflet, trădăm să ne simțim altfel, alegem să ne credem importanți, căutăm să avem ce face toată ziua, sperăm să fim salvați, închidem ochii să alinam retina ochilor poluată cu imagini obscene și scene ucigătoare de îngeri. Și ne întrebăm de ce mulți nu mai rabdă și își apleacă capul prea curând...28 de ani! O nenorocită stoarsă de viață, cu ochii mari îndreptați încă spre orizont, cu o slujbă "de vis", care începe să-și povestească viața unui bețiv ordinar, pe care-l percepe ca pe un confident...Dacă ar fi după mine, eu...

Bețivul dormea dus, sforăind din ce în ce mai intens... Fata își sterse precipitațiile de cuvinte de pe gura, luă ecusonul și îl trânti victorios pe masă... Zâmbi.

- Încă nu e prea târziu, trebuie să sper, chiar dacă am renunțat de mult să mai fac acest lucru...ieși pe ușă respirând energic.Ușa reveni la starea sa inițială, soarele lovind-o cu putere în reflexii..."Bun venit la Cârciuma Antonescu!"

marți, 29 decembrie 2009

În inima pădurii (part 4)- Poveste de adormit copiii

Un cor de urlete de lup răsună din povestea bunicii, gata să-și încânte nepotul cu detalii prețioase pe care le presara atent spre punctul culminant...
Se zice că demonii lupi s-au născut cu mulți ani în urmă, pe când Lucifer, îngerul negru, a fost alungat din sânul cerului. Acesta a poposit în pădurile noastre, crestat pe tot corpul de răni adânci. Mirosul acela de sânge divin a cutremurat toată zona, atrăgând lupii flămânzi.

Când s-a vazut înconjurat de lupii fioroși, fără putere, era gata să-și strige păcatele pentru iertare. Își aruncă privirea în toate părțile pentru a găsi scăpare, ținându-și rănile cu mâinile. Dacă Dumnezeu îl alungase pe Pământ, credea că avea să trăiască, departe de frații și nervosul Tată, dar măcar trăia.  Era blestemat să i se termine viața sfârtecat, bucată cu bucată.

Printre colții ascuțiți se aflau și cei ai unei femele, care s-a îndrăgostit de privirea pură a îngerului și s-a aruncat în fața lui, apărându-l. Pentru că a îndrăznit să-și trădeze haita, i-a fost smulsă viața prin mușcături violente.

Lucifer a răcnit îngrozitor de s-a crăpat cerul. Din rănile cerului au căzut sute de îngeri negri, cu trupuri ciopârțite și roase de durere, gata să-și apere din nou conducătorul, iar într-o suflare mulți au dispărut sub pielea lupiilor, luându-le trupul. Alții și-au brăzdat drum prin pământ și, când au găsit căldura din interior, și-au chemat stăpânul pe tronul ridicat din oasele umane colecționate în drumul lor.

Îngerul întunericului a luat lupoaica în brațe și a început să coboare în inima pământului, scăldat în sângele ei proaspăt. Ura deja tot ce ținea de lumea noastră, ura bun-venitul primit, ura că a pierdut singura ființă ce l-a privit altfel.

Voia să se răzbune, provocând durere pentru ca a sa, așa de arzătoare, să nu fie nimic în comparație cu cea pământeană. A dat poruncă apoi ca demonii să cutreiere pădurea, să-i apere intrarea în palatul său subteran pentru ca nimeni să nu se apropie de el.

Voia să aibă locul său în care durerea lui să fie diminuată de plăcerea suferinței sufletelor turmentate, ignorând cerul și minunatele sale culori în soare, ignorând frumusețiile pe care le-a făcut Tatăl pe pământ, otrăvind omul cum putea el mai parșiv și mai bine.

Urletele damnaților sunt doine pentru urechile sale, sângele cu care îi sunt mânjiți pereții e mereu proaspăt. Se zice că noaptea, Lucifer iese din adâncuri să își îndreapte coloana și își scutură aripile sale negre în înaltul cerului. Puful cel pierde zboară mile întregi până ce atinge vreun om, care devine putred, apoi pică pe sol și se face cenușă.

De atunci demonii lupi trăiesc prin pădurile noastre, însetați mereu de sânge și suferință. Iau și mestecă cu colții lor imenși orice vietate ce le apare în cale.

Eh, oricum asta e doar o legendă, dar îți zic dragul meu copil că multe sate și-au găsit sfârșitul de-a lungul anilor și nimeni nu știe ce s-a întâmplat... Case părăsite, sate distruse, cadavre mutilate de-a dreptul. Multe dintre acestea, când au fost găsite, erau în ghearele corbilor, iar sângele lor nevinovat s-a împrăștiat peste iarba verde, murdărind pământul. Suflete uitate să fie colecționate, hoinăresc pe lângă carnea putrezită, și puțini sunt cei care se încumetă să le ridice vreo cruce deasupra unui morman de pământ sub care să li se liniștească  trupul. În zilele astea sunt mai multe sicrie decât nașteri pe aceste meleaguri.

Dar mulți de vârsta mea împrăștie zvonuri că Lucifer se simte tot mai singur, chiar dacă zilnic mii de suflete îi vizitează vizuina, și că ar vrea să devină el însuși Tată. Se zice că moștenitorul va fi născut de o femeie blestemată de toți oamenii, care în viața sa va vorbi pe ascuns cu dracul, ademenindu-l către trupul și sufletul ei.

Tu nu te teme micuțule, pădurile acelea blestemate s-ar presupune că sunt foarte departe de noi și prin părțile acestea demonii lupi nu și-au ascuțit vreodată colții.

Îți zic, dragul meu, căci pe când eram eu mică, pe când umblam cu părinții mei printre alte părți ale muntelui, am văzut odată o stâncă brodată cu urme de gheare... Ochii mei erau atât de fermecați de formele stranii ce se desprindeau din componența rocii și îți jur că am simțit că sub ele era ascuns ceva ieșit din comun. Dar mama m-a luat repede de acolo, chiar m-a certat că m-am îndepărtat de turma noastra de nomazi.

Acum nu as mai ști pe unde s-ar afla stânca aceea, căci de atunci am străbătut multe cărărui la viața mea și toate pădurile le-am cutreierat la picior, iar la bătrânețile mele am și eu dreptul să mai uit.


Copilul, care era atent la povestea ce i se relata în fața ochilor, părea tot mai dezamăgit...mai ales că stânca putea fi frământată de ghearele demonilor lupi exista, iar bătrâna nu-și aducea aminte unde era.

 - Bunico, cum ai putut să uiți asa ceva? Mâine mergem la plimbare și găsim stânca, căci acolo este cu siguranța poarta spre Lucifer...Lucifer! Ce nume frumos, inspira lumină.

 - Păi, de fapt Lucifer înseamnă „aducător de lumină”.

 - Atunci nu ți se pare ciudat că această lumină a fost aruncată din cer. Dar ce are Dumnezeul ăsta?! Se pot admite și greseli...Eu nu l-aș fi aruncat pe Lucifer și, dacă m-ai întreba, mie mi se pare chiar un tip simpatic, mai ales dupa nume. Și normal că se răzbună. Și eu m-aș răzbuna pe cei ce îmi greșesc. Fiul său va fi alături de el. De aș fi eu fiul său, i-aș sta la căpătâi și l-aș întreba dacă mă lasă să-i văd cicatricile. Aș fi prinț, nu aș sta în cocioaba asta...Nici nu seamăn cu ai mei părinți. Sunt prinț!

 - Bine, bine...Nu vorbi prostii, dragul meu. Închide ochișorii, dă-i un sărut mare, mare bunicii tale uzate. Haide!
 - Nu, se îmbufnă dintr-o dată copilul. Din cauza minții tale nu voi găsi veci stânca aceea. Nu voi fi prințul întunericului. Lasă-mă să dorm.


In valuri de intuneric


E rece...Ecoul trist al suferintei mele
Rasuna printre crepaturi de vene
Maschez cearcane sub zambete
Si farduri negre.

Ciocolata amaruie
ti se scurge de pe buze
Adorm tarziu,visez doar rele
cred in povesti,dar ma feresc de ele
Privesc peretii umezi cum se scutura de umbre
Dispar mereu pe strazi,carari scurte si sumbre.

Valuri de cuvinte reflect ca o fantoma
Prinsa in oglinzii fara forma,
Fara noima,imi caut sufletul
Epava fara vina.

Un moment,l-am pierdut,
s-a scufundat in ganduri
Un singur moment de iubire tacut
Ferit de toate privirile din lume.
Ma scald in pacate cotidiene,intuneric,
Inger al pacatelor umane inghite-ma cu totul,
trup,suflet,vise,impliniri,amintiri,planuri.

Apune soarele...mi-e frica
Uneori o bezna cumplita atrage-n sinea ei lumea
Noaptea ascunde totul in intuneric
si cel mai frumos lucru cedeaza in fata
magnificului,inundat in dulcele negru beznatic
fara limite,fara margini ruginite,libertate...
Alerg si sparg valurile spumoase,
las stropii sa-mi invadeze porii,
Paralizeaza in somn soare,
Nu-mi pasa...

In intuneric gasesc eu ceva de care sa ma agat
respir in intuneric,adorm si uit.

vineri, 4 decembrie 2009

In inima padurii (part 3)

Recomand a se citi pe aceasta piesa:





Se scalda corpurile intrate in putrefactie in jeturi de lumina,emanand suferinta ce le-a dezbinat fiinta. Un latrat trezeste spiritele,ce isi vedeau de treaba prin ograzile arse,neintelegand ce se intampla.Capetele lor fara de fete s-au intors catre cuplul stuperfiat de imaginea ce domina pajistea. Nici o voce nu dezgroapa linistea de mormant instalata,nici macar Adina nu isi gaseste taria in corzile vocale pentru a-si striga teroarea.
--Ce s-a intamplat aici?intreba Stefan cu ochii atintiti asupra peisajului mortuar. Mai traieste cineva????
Nici un raspuns nu primi inapoi,spiritele il priveau ca pe un obiect strain in habitatul lor primordial.Voiau sa-l alunge cat mai departe de mormantul lor,ca sa poata adormi la loc,langa trupurile ciopartite de razele soarelui.
Un scrancet de copil incerca sa se faca auzit de sub lesurile arse...Lilo ii simti prezenta si isi ademeni stapanii catre loc.
Sub maruntaiele unei femei statea copilul in sange,sugand degetul taiat al tinerei...Adina il ridica in brate numaidecat,si in toata acea pajiste de suferinta ea isi gasi insfarsit alinarea in ochii acelui bebelus. Il ridica deasupra capului sa-i vada formele delicate,multumind cu ardoare celui de sus.
Stefan nu mai zise nimic,caci si fata lui se umplu de lumina la vederea zambetului larg al sotiei.
--Acum suntem completi...uita-te in ochii lui si spune-mi ca e perfect!aclama Adina rapusa de fericire.
Stefan o indemna sa duca copilul acasa,sa-l grijeasca si sa-i dea de mancare,el ramanand in urma,facandu-si datoria catre semenii lui cazuti.
De acolo,Adina porni catre casa,cantand spre ai aduce celui mic poate pentru prima oara in viata sa un zambet pe fetisoara-i blanda,si cand micutul ii zambi isi promisese ca il va iubi ca pe propriul ei copil si nu va spune nimanui despre cele inatamplate.
Timpul trecea peste noua familie,copilul crestea tot mai frumos,dar inima sa devenea tot mai neagra. Obisnuia sa prinda pasarile cerului ca sa le lege de picioare cu o funie,iar apoi le invartea prin odaie pana cand acestea cadeau moarte la pamant.
Sarmanul Lilo si-a gasit sfarsitul intr-o zi ploioasa...Iesise la plimbare cu Andrei,sa vaneze soparle.Au fugit mult pana au prins una si au depozitat-o intr-un borcan.Norii s-au strans repede deasupra,iar cand fulgerul a luminat figurinele lor,Lilo speriat a lovit borcanul,spargandu-l.Soparla disparu in urmatoarele trei secunde,Andrei imbufnandu-se teribil.Il lua pe Lilo in brate si il arunca fara remuscari in raul involburat,apoi fugi cu nerusinare la mama sa,zicand ca a cazut;degeaba a incercat Adina sa salveze cainele din puhoaie,era cat pe ce sa dispara si ea sub valurile acelea.
A plans alaturi de parinti pentru Lilo,a plans,dar nu a regretat caci "-O merita!"
La sase ani Andrei avea o impresionanta colectie de insecte moarte,adapostite in borcane.Adora intunericul ce salasluia in camera sa...adesea Adina il gasea in mijlocul sau razand zgomotos...cine stie pentru ce?
Parintii il iubeau nespus,insa niciodata nu i-au putut semana in suflet iubirea pentru Dumnezeu.Le raspundea urat oridecateori acestia ii povesteau despre patimile lui Iisus,iar cand mama incepea sa cante colinde de craciun,Andrei mereu o intrerupea ciuind sau aruncand cate ceva pe jos.
La varsta de zece ani,in pragul Craciunului,l-am gasit in pat racit.Avea paharul cu apa langa capatai,si pastilele pregatite sa fie luate la ora 2 noaptea.Satul sa tot ii licareasca luminitele bradului in ochi,a luat tava cu paharul plin si le-a indreptat directia catre pom. In urmatoarea clipa pomul a luat foc,draperia,masuta plina cu prajituri pentru Mos Craciun,apoi intreaga camera se ineca in fum. Noroc ca Stefan nu a apucat sa adoarma,caci avea o durere cumplita de spate.El a vazut fumul necaciuos,a trezit-o repede pe Adina si a fugit dupa Andrei,ce se afla inconstient in pat.
In ochii Adinei si cei ai lui Stefan casa cadea in nedereasa,insa ei erau teferi...Din incediul acela n-au reusit sa salveze nimic,asa ca l-au luat pe Andrei in brate si au plecat la mama lui Stefan.
Bucuroasa a fost aceasta cand isi vazu nepotul,si isi lauda nora pentru frumusetea copilului iesita din comun. Andrei avea ochii de un albastru pur,iar parul sau blond ii acoperea jumatate de frunte,lasand cealalta jumatate pentru dezmierdarile zilnice ale parintilor.
Batrana femeie,de cand ii aparu nepotul prin preajma,incerca sa-i faca toate poftele,rasfatandu-l cu bunatati,dulcegarii si pupaturi.Noaptea ii spunea povesti,legende de prin zona lor,iar Andrei era asa de incantat de ele,incat se prefacea ca doarme cand venea Adina sa-si zica rugaciunea impreuna.Dupa ce aceasta il saruta pe frunte de noapte buna,se trezea langa bunica lui si ii cerea continuarea.
--Mai spune-mi bunico,despre demonii-lupi!

Borcanul cu vise


Aseara mi s-a spart borcanul in care imi tineam inghesuite o multime de vise.
Le-am indesat atat de tare inauntrul fragilei sticle,crezand ca le voi scapa de nimicire. Am indraznit sa le arat lumii...o actiune gresita si prosteasca din partea mea,caci asa...la o simpla atingere neindemanatica,borcanul s-a rostogolit glorios catre marginea mesei,apoi dus a fost. Inca mai aud acel sunet aspru al coliziunii fatale,e ca un ecou al increderii ce am incredintat-o prea naiv.
S-a spart in atatea bucatele incat si visele dinauntrul sau si-au pierdut densitatea,cioplite cu nesimtire de cioburi. Puzzle-uri de vise zdrobite am iarasi in marea dezordine din fata-mi,caci mi-am permis sa le descopar tuturor.
Sufletul meu incearca acum sa se regaseasca printre cioburi de sticla,cautand rani se nasc pe degetele mele,lasand sange,diminuand dorinta de a mai continua.Dezastru!! Imi las sufletul sa adoarma odata cu trupu-mi,restaurand dorinte,disecand amintiri,creand imagini perfecte a unei vieti utopice.
Voi face un alt borcan,in care voi pune la adapost alte vise,alte lumi,departe de margini,departe de maini impertinente capabile sa-l impinga in neant.

marți, 24 noiembrie 2009

Noiembrie


Se stinge noiembrie sub ceata deasa pe care o lasa cerul...
Ganduri frivole nasc, caci am uitat sa traiesc si acum tresar la fiecare atingere de frunza putreda ce-mi mangaie in drumul ei fata.
Nu-mi gasesc motivul sa ma desprind, sa alerg si eu cu vantul, sa dispar fara noima ca frunzele rosiatice. Pasesc inca pe aceleasi strazi, ranind persoanele cu ignoranta miopiei mele,  sperand sa-ti intalnesc umbra.
Sub presiunea sunetelor ce-mi strabat corpul, tes intrigi si caut deznodaminte favorabile pentru ticalosul din mine, rup imagini negre, rad singur...ma amuza naivitatea ce o imbratisez si acum.
Liber...de ganduri, de vise, de amintiri, liber nu pot fi!
Enumar doar o parte din neinteleasa persoana pe care o regasesc mereu cand privesc cu frica in oglinda din baie, dorind sa ii dau un sens, insa o las sa se manifeste in nefastul haos de dincolo de usa zavorita dupa care ma ascund, asa ne intalnim afara, toti neintelesii, colorantii artificiali ai vietii, in ringul hazardului pregatindu-ne pentru tot ce este mai rau, sperand totusi ca nu se va intampla.
Dispare incet noiembrie, inghetand in timp si spatiu, si lasa-n urma morminte necrozate de frunze. E prea tarziu sa mai scriu ceva cand toate mor in juru meu scaldandu-se-n angoasa.

duminică, 22 noiembrie 2009

In inima padurii (part 2)


Un urlet demonic cutremură pădurea și în urma sa coruri vibrante de lupi înfometați ieșiră din dânsa, fugind către satul ce deja ardea sub văpaia lunii arginti.

Într-o clipă peisajul deveni roșu, îmbibat în sânge, conturat de strigătele sătenilor.

E 18 noiembrie 1937, cu 12 ani înainte de povestea din pădurea tulburată. Satul se scălda în teroare, lupii năvălind în casele țăranilor fără apărare, strigând până la ultima suflare către Dumnezeu.

În mijlocul satului, pământul se crăpă de atâta sânge cald, iar un vuiet de cutremur opri pentru o clipă masacrul. În ochii unor săteni încă vii se oglindi o lumină de speranță...

Din rănile pământului ieșiră sute de suflete negre și tot pe atâția demoni însetați, gata să-și satisfacă pofta. Fără să mai zăbovească, s-au aruncat asupra sătenilor, crestându-le trupul, oferindu-le femeilor ocazia de a avea pe dracul în ele, la propriu. Spume și priviri în gol fără de lacrimi se zăreau pe fața celor invadați de demoni...Rugăciuni fiebinți se înălțau în văzduh, dar fără răspuns.

După 20 de minute, ceasul lovi ora 00, însă satul devenise o grămadă inutila de case dărăpanate și trupuri fără suflare. Demonii își plecară capul înapoi în adâncuri, iar lupii își îndreptară fuga către pădure ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Trecură trei zile, ploaia ștergând orice urmă de sânge, pământul îndemnându-și firicelele de iarbă să crească printre rămășițele și leșurile ce deja emanau o aromă putrezită în aer. Vântul a luat-o pe brațele sale, ducând-o tot mai departe.

Departe însă, o căsuță din lemn încearca să se adapteze soarelui puternic ce în sfârșit răsări după trei zile de ploaie. Din ea răsuna o voce de femeie, ce îl lăuda prin cântec pe Cel de sus. O acompania cățelul Lilo, lătrând voios în jurul ei.

Terminându-și lucrul, Ștefan se întoarce către casă, aducând cățiva pești pentru prânz. În mână ținea câteva firicele de aur, găsite în albia râului, special pentru soția lui, Adina. Voia cu orice preț să o facă fericită, de aceea îl adusese de la stână și pe Lilo, măcar să-i aline suferința ce o rodea pe dinăuntru tot mai tare. Dulcea ei voce de fetișcană de 21 de ani îl făcea să se simtă atât de puternic, atât de complet. Era pentru el o binecuvântare de la Dumnezeu, multumindu-i mereu pentru iubirea ce i-a fost dăruită.

Adina era o fată crescută la oraș, răsfățată prin buticuri și biserici cu turle înalte ce atingeau cu crucea norii de zahăr.

Odată a fost și ea îndrăgostită, zărindu-l pe Ștefan la una din slujbele de duminică. Era prima oară când Ștefan coborî de la stână în mijlocul orașului, venind să facă negoț. Nu stia el pe vremea aceea de ce oamenii se înghesuiesc pe ușile bisericești, dar, împins de curiozitate, intră înăuntru cu cușma pe cap. Întreaga gloată îl găsiră nesimțit și prost crescut, doar Adina îi zări fața catifelată de sub căciulă.

Când bătrânele răutăcioase l-au scos din biserică, pentru că începuse să fluiere, plictisit de slujba părintelui, puțin prea răgușit de a face o slujba neînecată în tuse, Adina își găsi scuza unei supărătoare migrene și își ceru permisiunea să părăsească pentru o clipă locașul sfânt.

 A fost dragoste la prima vedere, chiar dacă Ștefan era mult mai învârstă decât copila, urmată de sărutări pe ascuns, în fiecare duminică.

Când părinții au aflat că fiica lor se întâlnea pe ascuns cu un cioban, îi bătură obrazul cu fel de fel de reproșuri, interzicându-i să-l mai vadă.

Duminica stătea să ajungă următoarea zi, pe când Adina se hotărâse să lase luxul și să plece la stână, dar nici acolo lucrurile nu au fost așa cum au sperat cei doi îndrăgostiți...Dornică de un nepot, așteptând mereu cu sufletul la gură, mama lui Ștefan răbufni la 1 an după ce căsătoria celor doi se consumase.

- Fată obraznică! Nu știu ce demon ai în tine de nu poți să îmi dai un nepot! De atâta timp aștept, îți aud urletele noaptea și nimic. Uite că la bătrânețe răbdarea îmi este limitată! Ia-ți catrafusele și du-te de unde ai venit și lasă-mi fecioru' în pace, să-și caute o soață pură, ce poate să-mi dea o bucurie.

Dar nici măcar vorbele aspre ale bătrânei nu i-a putut despărți, căci ambii și-au luat un cufăr cu strictul necesar și au plecat văzând cu ochii.

De atunci mai trecuse un an și iată că acum și-au făcut o căsuță numai pentru ei, aproape de o altă stână, unde Ștefan lucra.

Ea îl iubea din ce în ce mai mult, educându-l să-l iubească la rândul lui pe Dumnezeu, căci El i-a ajutat să rămână împreună.

- Iar depeni amintiri, scumpo? Dă-mi un sărut și vei primi ceva! spuse Ștefan ascultând povestea ce i-o zicea lui Lilo.

Adina sări la gâtul lui sărutându-l, cerând apoi recompensa cu mâna întinsă și cu un zâmbet larg pe față. Lilo ieși printre picioarele lui Ștefan, probabil rușinat de sărutul amorezilor.

O adulmecare de aer proaspat trase Lilo în plămâni, voios. La a doua însă, un ghemotoc de aer putred îi strâmbă mușchii feței. Se decise că e motiv serios de cercetare și începu să latre zgomotos.

- Ce e băiete?spuse Ștefan speriat.

Lilo începuse să fugă în direcția satului distrus. Ștefan o luă de mână pe Adina și porniră în fugă după câine. Însă ceea ce va urma să găsească cei doi stăpâni, le va schimba pentru întotdeauna viața.

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

In balans...



Sentimente amestecate
las sa se dezvolte,
lovind peretii trupului meu.

O singura inima absurda
printre focuri de artificii,
sclipiri in priviri,
jocuri,
triunghiuri presarate,
tresar incert in vise.

Iar ma bantui,
opreste-ti cantecul sumbru
de leagan.
Da-mi drumul la mana,
paseste dincolo de lumina,
inchide ochii
si adormi inauntru meu.

Corzi de chitara
se desprind urland in urma-ti
Decorul arde,
Nasti soapte,
Sange.

Simulez perfectiunea acum
Inghit cotidianul
Scuip la rece cuvinte,
Sunt bine.

Numar orele,
minute crude,
secunde seculare,
"la la la now
everyone is singing
la la la"
Note muzicale,
Acorduri,
Scartiit haotic,
Licurici,
Stele fosforescente,
Lumea prezenta.

Tu ramai in taina,
Timpul va raci
radacinile,
parfumul tau va disparea
cu totul dupa furtuna.

vineri, 20 noiembrie 2009

În inima pădurii (poveste part 1)


Se scutură cireșii în vântul purtred, acoperind cu petale roz poteca noroioasă a satului. Caii loviți de biciul soartei își aruncă potcoavele în adâncul gropilor, trăgând în spate căruțele răpciugoase, goale. Gonesc spre pădurea întunecată, invadată de ciuperci otrăvitoare și disecată de cărări perfide.

Oamenii tac, e o zi obișnuită de trudă. Își scot topoarele și, ridicându-le în aer, sfârtecă viața copacilor bătrâni.

Doar Andrei pare fascinat de culorile fluturilor ce își mișcă aripile lin, cărând odată cu ele sclipiri de vise. A vrut să prindă măcar unul, să-l ducă acasă ca să-i privească zborul întreaga zi. Așa că haț!...pe lângă...haț!...nimic.

- Nu te preocupa, știu să mă joc! spuse Andrei luându-și avânt și haț!...nimic...intrând tot mai mult în inima pădurii.

Cerul pătat nu se mai vede de coroanele împărătești ale copacilor care se înalță unul mai sus ca și celălalt, întinzând brațele către marele albastru, căscând plictisiți de același decor umed în care se află, zguduit de sunetul topoarelor.

Razele soarelui străpung pe alocuri ca sulițele întunericul instalat. Mușchii și lichenii au adormit pe pietre, ciupercile cresc în voie pe trunchiurile unse cu rașină, izvorul își cântă dorul undeva ascuns sub niște brusturi ascuțiti. Păsările speriate zboară să se ascundă de copilul ce le invadase teritoriul. Din ciripitul lor gălăgios și iritabil, iată ce ziceau sărmanele:

- Un alt prădător își arată colții... sub un zâmbet. Ciudată creatură!

Probabil nu au mai văzut niciodată un copil, căci în acel loc, unde sălașluia întunericul, nu ar fi trebuit să calce pământul o ființă atât de fragedă.

Fluturii își continuau drumul în întuneric, mișcându-se absenți de finețe, fiind parcă controlați de ațe, ca niște tragice păpuși ce își joacă încă o dată rolul. Lăsând în urmă firicele de polen, trag la rândul lor copilul, tot mai aproape, în brațele necunoscutului.

Andrei, copil prostuț de 12 ani, a fost crescut lângă sânul cald al mamei, iar astăzi, împlinind vârsta matură când băieții au voie să plece la pădure cu cei mari, este prima zi în afara cercului protector al femeii, dar și al bărbaților, pericol insesizabil însă pentru el...

Picioarele lui se avantă voioase, călcând iarba încleștată-n pietre, ochii săi văd doar fluturii și magia pe care o lasă-n urma prin polen. Acum o clipă era lângă bătrânul său tată, în clipa următoare deschidea porii solului umed din pădure.

Dincolo de tragedia copilului de a fi incapabil să prindă un fluture, bărbații își macină oasele, lovind cu putere copacii pentru a se putea hrăni de pe urma lor. La finalul săptămânii, urmează să coboare în orășelul cel mai apropiat, unde fac negoț cu lemnele strânse. Se vor întoarce cu bucate și alte lucruri de nevoie, apoi vor merge iar la pădure.

- Am să-i cumpăr lui Andrei ceasul acela cu cuc. A fost tare încântat când i-a zărit forma în vitrina moșului Tache. Îmi și imaginez îmbrățișarea lui puternică, plina de gratitudine. Însă, până acolo, mâinile acestea trebuie să muncească, respirăm mai tarziu, visăm în șoaptă, clădim viitorul în gând... Andrei, dă-mi toporul cu mâner mai lung...(tăcere)...Andrei?! Unde ești? L-a vazut cineva pe fiul meu?...(nici un răspuns pozitiv înapoi) Andrei!!!

Andrei se opri din fuga fără noimă. În fața sa se întindea o stâncă, crestată de culorile crude ale curcubeului ce găurea întunericul, care adăpostea o ființă. Fluturii arseseră la atingerea ei, scrumul lor împrăștiindu-se în vânt.

- Bună, copil. Te așteptam de ceva vreme, spuse ființa, întorcându-și fața. Mi-au trebuit 12 ani să îmi duc la capăt planul, iar de data aceasta nimeni nu va mai interveni înaintea ghearelor mele.

joi, 29 octombrie 2009

Combinatii de dragoste si agresiune


A: daca m-as arunca cu pofta la gatul tau?
B: m-as desface la piept
A: si daca te-ar durea?
B: as urla
A: si daca te-ar auzi cineva?te-ar salva...vrei?
B: nu m-ar salva nimeni
A: atunci ai urla in van...te-as putea rani,te-as putea ucide,te-as sfasii cu dintii bucata cu bucata,te-as face sa uiti de tot...in timp ce iti sarut habsan coloana vertebrala,si in drumul meu,fiorii reci o sa-ti ridice firele marunte de pe maini,doar daca...
B:...
A:e mai bine sa nu stii...e mai palpitant... sa nu stii sa nu vezi...decat sa auzi,sa simti...sa ne mintim ca totul depinde de noi,iar daca inchidem ochii poate sa se opreasca lumea sau chiar sa accelereze,nu ar mai conta.Sa risti,sa crezi din nou in sentimentul ce l-ai trait candva demult in trecut,sa adori,sa iubesti,sa-ti impingi limitele.Combinatii de dragoste si agresiune ofer.Hai,sopteste-mi ca ma urasti!
B:Te urasc!!!
A:Imi bate ciudat inima la auzul asprelor tale cuvinte.Ma intriga,ma fac sa te doresc...iti vad pieptul cum se zbate sa mascheze bataile tale.
B:Nu ai dreptul sa te inghesui in bratele mele,nu pot sa imi sacrific din nou inima,pentru ce?!Toate sunteti la fel,ne incredem in voi,iar apoi noi cadem vinovati pentru perioadele de suferinta ce,fara sa vrem, le-am cauzat.
A: :)).Ma amuza mintea ta redusa.Cine a zis ca viata ar trebui sa fie usoara?Asa ne-am plange de plictiseala. Franklin a zis:"Invatam din ceea ce ne face sa suferim". Nu inteleg de ce te temi atata."Dorinta de a iubi nu inseamna iubire.Iubirea inseamna ceea ce determina ea"(M.S.Peck).Muritor ridicol,ridica-ti armura,lasa-ma sa-ti patrund intunericul instalat in suflet.Inca mai poti spera ca vei iubi ca atunci...inaintea celei ce ti-a schimbat toate perceptiile.Da-mi doar mana,mangaie-mi fata,nu vei gasi un semn de amagire,iti voi oferi protectie si caldura de sub pieptul meu.
B:de ce vrei sa ma atragi in mreajele tale?Mila nu ai de un suflet tulburat;am primit prea multe palme in cautarea mea de perfectiune.
A:Pentru ca eu cred in tine.Cred ca te pot face din nou fericit!As vrea sa te vad mereu fericit,zambind,avand ochii limpezi.Accepta-ma si acestea nu vor fi doar promisiuni.

Voi pleca,nu are rost...


In departare se aude un fluier rece.Acelasi tren e gata sa-si impinga rotile flegmatice din nou pe sine,inaintand inspre rutina.Mizerea sa nu poate acoperi anii de uzura,mirosul de urina lovind fiecare compartiment,fiecare individ ce,nenorocind fiind,s-a suit in dansul,platind,convins de disconfortul si vulnerabilitatea la care se expune.
Ajung in fata penibilei masinarii,pe care candva o adoram.Cata emfaza!
Ma uit inca o data indelung in spate,un aer trist,nici urma de tine sau de regretele tale.
Ma urc...nu are rost sa raman aici,unde totul se destrama,ceata incepand sa topeasca linea ferata,distantele,orasul intreg.In scaunul deteriorat imi voi gasi linistea,privindu-mi reflexia in geamurile nesterse,mimand ca ma bucur de noile forme de relief ce le voi intampina in cale.
Trenul suna... Trebuie sa urc,insa nu am putere,ma trag toate in spate,inapoi la tine,calcandu-mi orgoliul,zdrobindu-mi sperantele de reusita intr-un alt oras,alt iubit si o alta viata. Cat as vrea sa ma strigi,sa fugi in fata mea si sa-mi zici "Nu pleca",dar adevarul e ca mai mult rau imi fac aceste ganduri degenerate. Nu are rost sa mai astept,ma urc in tren...de la tine mi-am luat ramas bun. Arunc bagajul plin cu poze si amintiri,impingandu-mi corpul in gramada de metal...Trenul fluiera,anuntandu-si plecarea...
"Nu plecaaaaaaaaaaaaaaa!"...Tresar..E el...

Multitudine de ganduri


Te-as cauta ingrijorat umbland somnambul pe acele drumuri printre a caror crepaturi farame din tine si-au lasat parfumul.Voi strabate in lung si in larg acest oras,inconstient,amagit de realitatea in care ma aflu.
Nu pot scrie despre fericire,e un pacat ce il pot doar trai din cand in cand,si atunci nu reusesc sa imi deschid suficient de mult porii pentru a o lasa sa se instaleze cum se cuvine inauntrul meu.
Ne pierdem in timp,in emotii,in vibratii cu sensuri contrarii,iar in final ajungem de unde am plecat,la acelasi corp gol pe dinauntru,regretand probabil inactiunile si/sau actiunile noastre.
Oricat m-as maturiza inima imi ramane in acelasi stadiu pur,ravnind la inocenta lumii,cautandu-si alinarea in bratele tale uitate de afectiune. Acele brate ce au cuprins atatea trupuri fragede,fara vlaga,ce doar au reusit sa-ti strapunga vicleneste inima-ti stupida. Nu rade!Recunoaste ca toti avem o inima stupida,incapabila sa decida cand e bine sa lase sangele sa pompeze altceva decat oxigen in corpul nostru,incapabila sa dilueze acele momente in care lumea se rupe in mii de bucatele direct sub ochii nostrii inlacrimati.
Povestile cu zane,magi,printi si printese s-au cristalizat in mii de costume de Halloween,dar nici urma de acestea in lumea reala.
Un sirag de pietre de gatul meu atarna,iar greutatea lor ma pune in genunchi,zbier spre cer,caut inca lumina,cu ochii larg deschisi privesc imprejur: iluzii si neimpliniri,inimi zdrobite,zambete sterse,trupuri ranite si ochi fara sclipiri nastem indiferent de anotimp.Ar trebui sa nu mai condamnam pe nimeni pentru trairile noastre,nici macar noi nu suntem vinovati.
Ma zbat sa arat lumii cine sunt,avand mereu incercari zadarnice de zbor,si multe foi rupte cu ganduri si mesaje neterminate,netrimise,ce asteapta sa fie uitate.
As vrea sa uit multe,as vrea sa pot reinvia alte ganduri.Ce neinteleasa ma simt acum!Nici macar eu nu ma inteleg,fire optimista,patetica!
As vrea sa pot da o logica la tot ce simt in momentul acesta,ma gandesc la prea multe;mi se scurge energia,degetele imi sunt reci,scriu aberatii,traiesc in delir,visez ca traiesc altfel,ma agit cu un scop sa ma sting sub presiunea gandurilor ce ma seaca.Camuflez sentimente,cautari in van,stupide drumuri...
Opreste-ma !

miercuri, 21 octombrie 2009

Viata,sinusoida in plan 3D


Prea multe intrebari ne seaca intelectul zi de zi.Noaptea ne framantam sa gasim solutii la ceea ce a fost sau ceea ce va veni maine,poimaine si chiar peste un deceniu. Incercam sa ne punem viata in ordine,astfel indosariam amintirile pe categorii : placute si neplacute,in ordine alfabetica,cronologic,numerotandu-le I,alin1.,2,3,...,II,III s.a.m.d. apoi le punem la pastrare,rasfoindu-le doar atunci cand gasim momentul oportun dezgroparii lor.Unele le pierdem,fiind acte de o importanta mai redusa,incat detaliul poate fi radiat din sistemul nostru complex.
Pasim prin viata,ne plangem mereu cand ajungem mult prea jos... viata nu e o linie dreapta,nici un drum lung ocolitor de la tel,e doar ceea ce este.
Eu ma gandeam ca e o sinusoida,care nu este intotdeauna in acelasi plan, nu are intotdeauna aceeasi dimensiune.Toti avem sentimentul ca urcam si coboram,dar ambele actiuni pentru fiecare individ in parte are o alta modalitate de derulare.
Adevarul e ca multi au incercat sa o defineasca,poate sa ajute umanitatea indemnandu-o la acceptare,multe definitii chiar ridicole,dar plauzibile.De ce sa ne pierdem vremea incercand sa o definim inloc sa o traim?
Viata ne irita,ne gadila receptorii ca sa evoluam,sa iesim din stagnarea obositoare.
Totusi adaug cateva din cugetarile ce mi-au atras atentia:
* Viata e scurta, de aceea este si scumpa. Pretul vietii a aparut de la putinatatea ei.
*Viata-i o gluma foarte serioasa.
*Viata cu adevarat traita este in trecut sau in viitor - prezentul este un interludiu... un straniu interludiu in care recurgem la trecut sau viitor ca sa ne slujeasca drept marturie ca traim.
*Viata este un singur drum in spatele nostru, dar o multime inaintea noastra.
*Viata este o consumatie - unii consuma, altii se consuma.
*Viata este o ciudata comedie care amesteca impreuna si dureri si bucurii, punand lacrimi langa zambet, punand zambet langa plans.
*Privesc viata precum un pasager important de pe Titanic: s-ar putea sa nu ajung la destinatie, dar macar merg la clasa intai.
*Viata noastra este rezultatul alegerilor pe care le facem, a da vina pe cei din jur, pe mediu, pe ceilalti factori, inseamna a da acestor lucruri puterea de a ne controla.
Sunt sute de cugetari,pentru ca sunt tot pe atatea puncte diferite de vedere,poate si mai multe dar multi nu le-au lansat in lume.
Maine va iesi soarele,chiar daca va fi printre nori,poimaine va iesi splendid pe bolta cereasca incalzind pamantul,iar raspoimaine se va intuneca iar.Nu ma tem...pot sa cred ca sunt acum un om mare.
Noi trebuie sa dam piept cu viata nu altcineva,iar daca acel individ ne "apara",va cauza linsarea singurei noastre sanse de a trai intens, simplu, complicat, altfel, oricum.

marți, 13 octombrie 2009

Dear diary...


Astazi am murdarit astfaltul cu creta.M-a obligat mama sa-mi gasesc o ocupatie,ca sa n-o mai deranjez de la faurirea celui mai mare goblen al sau.N-am apucat sa vad decat foi cu semne,perforate de ac.
In fata blocului era pustiu.Trecuse ceva timp de cand m-a lovit baiatul vecinului cu piatra in ochi.Voiam sa-i spun ca l-am iertat,ca vreau sa ne jucam Matopant.
"Probabil e inca pedepsit."
Din trusa mea de creta lipsesc cateva culori.Le-am consumat saptamana trecuta la concurs.Oare ti-am zis draga jurnalule ca am luat locul 1? Cu cata fericire am muscat din ciocolata premiu.
Astazi ...am sa-mi desenez familia.
Pe mama la bucatarie.Ador cand imi gateste.Face cea mai buna mancare,iar prajiturile...prajiturile sunt formidabile.Nu am curaj totusi sa-i spun in fata ca o iubesc.
Pe tata am sa-l desenez lucrand la masina,caci mereu el lucreaza,ba afara in gradina,ba in pivnita mesterind piese,ba la servici.Am mesterit si eu ceva saptamana trecuta.Am luat o bucata de lemn si am pilit-o pana a iesit o sculptura in miniatura,dar nu ma intreba ce simbolizeaza.
Pe sora mea am s-o desenez dansand. Mereu danseaza cu muzica la maxim.Eu stau pe scaun si o privesc cu invidie,in timp ce ea isi flutura haotic bratele,indemnandu-ma sa ma alatur ei.Mi-e rusine sa dansez in fata ei! Dar in schimb anul trecut,cand aveam 10 ani,caci acum am 11 si sunt mare,am inregistrat o caseta.Voiam sa le facem un cadou special parintilor de Craciun.Am inregistrat 22 de colinde,de la 22 la 1 noaptea.N-am sa arunc niciodata caseta,mai ales ca la sfarsit se aude rasetul meu de copil de 10 ani.
Apoi pe mine,alaturi de calculator.Da,am calculator!Desi l-am stricat pana acum de 5 ori.Dar n-am vrut!Oricum o sa incerc sa-l mai las din cand in cand,dar imi place ca ma joc "Lion King"si"Capetown".
Chiar daca mai mereu sunt capra neagra a familiei si fac numai prosti,nu-mi aranjez hainele pe scaun,stau mult la tv si calculator,nu dorm de amiaza,sparg oglinzi,imi epilez mustata cu scotch sau vin acasa batuta si lovita(oricum mama o singura data am venit cu capul spart),cand am sa cresc mare am sa-mi aduc mereu aminte de lucrurile acestea... si am sa devin doctorita,pentru ca imi place sa am grija de oameni.

marți, 29 septembrie 2009

Printre altele...


Se desprinde din moarte frigul racindu-mi radacinile si vorba.Imi schimba culoarea pielii,palmuind-o zdravan ca pe frunzele rosiatice ce isi dau duhul pe langa mine.
Mi s-a racit trupul,caci inauntru mucegai nasc lipsita de aer.Infofolita cu textile moi,imi fac loc printre multimea de fantome cenusii ghidate de emotii pe cararile vietii.

Deasupra mea cerul se lauda-n culori vii transpuse in capodopere autentice,gadilandu-se pe alocuri cu nori de un alb pur.
Cat as vrea sa ma agreseze o ploaie sub densitatea ei!Poate asa as putea da drumul lacrimilor pe obraz fara sa vada cineva ca plang.
Oasele imi sunt zdrobite de oboseala,mintea mi-e inundata de stres,pasesc prin vina si nu-mi gasesc locul. As muri odata cu natura in toamna,dar nu acesta este misiunea mea.Si daca as muri as reinvia din cenusa pentru a-mi duce la capat misiunea. Nu sunt suparata,doar frustrata ca nu inteleg intotdeauna tot.Nu stiu mereu sa ma descurc in diferite situatii,nu stiu sa reactionez intotdeauna pozitiv.
Imagini si sunete ma lovesc de pretutindeni,...incotro?

Acasa=Inchisoare


Prizonier...traiesc in tumult si in haos.Soptesc intunericului sa ma desprinda de soarta,stergand orice urma de vina,neputinta sau imperfectiune.Prizonier langa o bruta ce-mi roade neincetat sperantele,imi innegreste gandul,imi tortureaza spiritul,afisandu-si dantura proasta,imbalsamata cu usturoi.
La ferestre bari de fier ai pus,ca lumea de afara sa nu ma ajunga vreodata.M-ai izolat inauntru,oprind caldura din sufletul tau caci consumai energie. Fiecare crapatura prin care se zarea lumina,ai infundat-o cu conceptiile tale despre un viitor mai sigur si prosper financiar.Cartea mea imprumutata ai rupt-o in bucati,zicand ca ma indepartez de dogmele familiei.Asa am ramas fara celelalte carti prin care puteam sa-mi satur sufletul de cunoastere. Mi-ai ranit prietenii,ocarandu-i si strigand in gura mare neajunsurile lor pamantesti.Dreptate ai mereu doar tu,un copil nu poate decide pentru el.

*-Poti sa ma injuri,sa ma jupui prin cuvintele tale ,poti sa-ti exteriorizezi dorinta ta nebuna de a ma lovi,poti sa ma blestemi in cate limbi stii,poti chiar sa ma declari o carpa,poti chiar sa ma renegi...M-am saturat sa-ti sadesc mormantul aflat in mintea mea.Te las sa te scalzi in nebunia ta,iar eu te voi compatimi dintr-un colt.Tu crezi ca totul se rezuma la supravietuire...La ce lanturi grele ai pus pe mine,si eu as crede acelasi lucru. Mi-ai calcat in picioare copilaria,aducandu-mi raiul mai aproape de piele,lovindu-ma...Am crescut doar in ochii mei. Renunta sa crezi ca toti iti vor raul,da-mi voie sa spal numele tau murdar de sange si invata sa ma imbratisezi din nou.*

Un ultim strigat


Inchide ochii si dormi.Nu-ti mai numara regretele pe degete.Trecutului sapai mormantul.Inchide ochii si viseaza.E singura cale de a prinde fericirea.Arunca gandurile negre in intunericul uitat din tine.
Esti rece copila,nici caldura de august nu-ti poate reinvia sufletul,doar tu.Trupul e doar o marioneta impinsa de soarta,de karma,de dharma,de nimic.Iar viata...viata este plina de iluzii si false legaturi,care ne impiedica sa ne unim cu ce e etern si imuabil.
Mereu ne obosim creierul cu preocupari triviale,ducandu-l intr-o disperare muta, intunecandu-ne fata,in final,cu seriozitate.
Ne zbatem sa traim o existenta zilnica mediocra,crezand ca toate se rezuma la sex,bani,influenta si popularitate.

Nu sta cu capul in pamant,ridica-l si vei vedea oportunitatile.Invata din nou sa imbratisezi optimismul acela ce uneori parea absurd. Chiar daca vantul prafuit arunca in fata ta doar durere,inchide ochii si treci invingatoare.
Renunta la naivitate,invata sa spui nu,caci nu poti avea incredere in toate sufletele spulberate de banalitate.
Nu te scufunda prea mult in realitate,permite-ti sa visezi,e vital.

Te intrebi de ce nu poti uita unele imagini ce iti zguduiesc structura?Dar de ce nu te gandesti ca poate acele imagini,ce deja par a fi in ceata,au un rol in tot haosul care-l descri mereu in postarile tale? Ele te marcheaza,schimbandu-ti perceptiile,gandurile si tot ce te defineste ca individ. Toate au la baza un scop divin,tu doar traieste-le.
Traieste clipa,ca si cum ar fi ultima.Ar trebui maine,de cum te trezesti sa-ti zici"Daca asta ar fi ultima zi a mea pe Pamant,ce vreau sa fac?"Ciudat cum multi bolnavi,cand afla ca vor muri curand, se schimba,avand o pofta de viata nemaintalnita pana atunci.
Poate ca deja ai realizat ca noi,umanitatea de pretutindeni,nu ne nastem cu aripi,nu ne indreptam spre ceva anume. Sti,azi ti-a zis cineva ca toti ne nastem cu un scop,dar ne pierdem pe carari,dar la urma cu totii ajungem tot in acelasi loc! Nu e ca si cum cineva ar sta sa ne scrie povestea,cu lux de amanunte.Noi suntem coli albe,iar in mana detinem penelul sa ne scriem povestea. Ciudata e lumea,doar pentru ca avem diferite credinte,gusturi si unghiuri asupra intregii vieti.Asta ne da unicitate,ne individualizeaza.
Asa ca nu mai sta plictisita,privind stelutele fosforescente de pe tavan,nu mai sta tacuta in coltul tau sumbru,nu-ti mai ascunde privirea sub sapca veche,nu mai lasa criticile sa-ti strapunga gandul,asculta tot,infruntati temerile zilnice,alunga ceata autodezamagirii si reinvie!

joi, 3 septembrie 2009

Mai mult decat un suflet sifonat


Sunt mult mai mult decat un suflet sifonat ca o hartie...Dupa un tipar mi-ai rostit numele si,comparandu-ma cu altii,mi-ai ghicit intreaga viata,strigand in gura mare ca ma cunosti...

Eu vad culorile scaldate in ceata,
simt fluturii vii cum isi misca melodios aripile in sangele meu cald,
am degetele minuscule cu care incerc sa prind corzile ruginite de chitara,
uneori mi-e teama de reflexia mea in oglinda,
dorm mereu inghesuita ca sa ii fac loc ingerului langa mine,
tresar/cad mult in vis,
beau suc fara acid,
ma ametesc de la un pahar de vin,
imi place sa cant,desi nu am mai facut-o de mult timp,
plimbarile lungi sub amprenta rockului ce-l ascult,
urasc certurile,violenta...
ador sa fiu sarutata pe frunte si mangaiata,
prefer desenele animate in locul filmelor,
iar daca sunt cu adevarat fericita,rad ca un copil cand sunt gadilita,
iubesc stropii de ploaie care curata in calea lor toata mizeria,
imi place ceaiul cald cu lamaie...
colinda mea preferata e "In cetatea imparateasca",
singurul sport ce-l practic e dansul,
leu ca zodie...dar niciodata nu m-am comportat conform "schitei",
nu inteleg,pentru ca nu vreau,politica,
am trecut prin liceu ca o fantasma,
imi place sa gatesc,iar curatenia la mine nu dureaza mai mult de o zi,
stau ore in sir la calculator,
cand plac o persoana nu am cuvinte sa-i vorbesc pentru ca imi las ochii sa o soarba,
cand vorbesc...vorbesc mult si prost,
moto-ul preferat:"Diferite persoane.Diferite forme de nebunie.",
prefer sa cred ca pot schimba persoanele,
vorbesc sincer,
imi plac caii,
de cainii vagabonzi mi-e frica,
naivitatea ma prapadeste,
nu beau cafea,
nu fumez,
discut nu ma cert,
am o pasiune pentru ingeri si demoni...
invat repede si sunt deschisa,
*
**
***
dar...raman aceeasi pentru tine,inghesuita alaturi de celelalte siluete tragice din viata ta. Nu e vina ta ca vezi doar o parte din coperta lucioasa ce o scot in public,nu e vina mea ca vad doar pagini rupte din tine...Pedepseste timpul ce ne-a adapostit pe rafturi diferite!

vineri, 28 august 2009

Girl in pieces


Vin in fata ta bucati, de la sute de kilometri distanta...Ia-ma in brate,te rog!
Lovita am fost de prea multe palme pana sa ajung la tine, multe vorbe grele a trebuit sa car pe umeri pana sa ajung in fata ta, temeri si umbre din trecut am infruntat in calea mea...si iata-ma cersind acum o picatura umila de iubire.

Lasa-ma sa-mi plang durerea caci ma zgarie pe interior, iar urletele ce le scot nu pot egala ce simt. Demoni am in mine, clocotesc in perfide planuri, secandu-mi uneori speranta...

Uita-te la mine!Personalitati sparte si masti colorate descind din mine...Lasa-ma in ploaie sa ma curat de toata mizeria ce s-a lipit de mine in drumul meu spre tine.

Din mine bucati mari in sange au ramas in urma, ramasite din ceea ce am fost. Doar tu stii ce sunt, ce nu sunt si ceea ce vreau sa fiu. Fa-ma intreaga,saruta-ma! Stinge lumina, nu vreau sa ma vezi ci sa ma simti, tremurand o data cu mine. Acopera-ma, sunt prea slabita, vreau sa adorm langa pieptul tau, inghesuiti sa ne contopim in visare.

Shhht!Te rog,taci... Mangaie-ma si sopteste-mi inca o data cum te-ai putut indragosti de mine...Povestea noastra reciteste-o de pe fata mea de fiecare data cand ma privesti, adaugand mereu intamplari, ca la final sa-mi ceri telecomanda aratand-o cu bastonul.

miercuri, 26 august 2009

Red moon


O alta zi s-a scurs printre vene pompand amintiri si flash-uri de culoare...Valuri negre de ciori zguduie cerul instelat,cu luna sa in sange.Drumuri in intuneric,felinare ce nu emana caldura,oameni grabiti si pocnituri subtile de nicotina arsa ,ce in vant se risipeste, din tigarile celor ce s-au asezat langa obelisc.
Se misca totul in jur,in fiecare secunda eruptii de ganduri sterile si constipatii de sentimente insurgente ne izbesc trupul,inundatii torentiale de vorbe goale ne surpeaza constiinta.
Ca frunzele ce se desprind spre moarte,impinse fara directie de vant,aparem si noi, sub presiunea celor patru puncte cardinale.
Luciditatea timpului ne sapa usor,ne macina neuronii,ne trateaza cu nevroza, sarutandu-ne habsan inainte sa inchidem definitiv ochii.
Il simt cum ma cuprinde,vad cum ma modeleaza in timp ce isi ghideaza acele pe cadranul orologiului vechi cocotat pe turnul catedralei,evoluand in neant.
Nimeni nu vrea sa deranjeze intunericul instalat...toti se misca mortuar in extazul produs de lipsa luminii.
Intunericul ma atrage...e ca si moartea...rece,neinteles,inecat in mister.E ca si cum ti-ai lasa intreg corpul condus de simturi,fara sa mai privesti in jur,fara sa mai judeci dupa aparente.Asa m-as izbi de oameni...ar simti ca exist! Un trup cald,pe ai carei substanta se gasesc urme de trairi.
Se aprind filamentele.Roiuri de insecte zboara sa le inghita caldura.In spate mi se compune umbra...taciune!
Lumina imi indreapta capul spre pamant,pasii mi incinge,grabindu-ma spre casa.

Deasupra celor zece nivele,sub cerul instelat,cu luna sa in sange,ma aflu. Mici dâre de lumina se zaresc in departare...Ce luna rosie!Imi ia parca toata energia,ducandu-ma in pragul lesinului. Luna mea in sange,roasa pe jumatate de intuneric,sopteste-mi despre moarte!
As vrea sa-i simt uneori nefiinta rece,suflarea demonica,privirea pretentioasa si neascutitele ei lame cu care desprinde viata de movila de lut aflata in fata-i,iar dincolo de ea...tacere.

"Taci,copila!Toate la timpul lor!"

miercuri, 12 august 2009

Inchid ochii si zambesc...


Fumeaza-ti tigara si lasa-ma sa ma pierd odata cu fumul ei in ploaie...In intuneric stam ascunsi de lume,doar fulgerele ne tradeaza fiintele,ca apoi sunetele intense ale tunetelor sa ne dezmierde usor fruntile ridate.
Sorbeste nicotina,in timp ce corpul meu se zbate sa inteleaga ce s-a intamplat...
Lasa fumul sa se indeparteze de noi,plutind domol spre geamul deschis in ploaie...ramai pierdut ca si mine.
Nu-mi spune nimic,lasa-ti mana pe pielea mea sa ingane ce simti.N-am nevoie de cuvinte care descriu desavarsirea,ci doar de corpul tau cald sub care sa-mi ascund chipul slut,pe care s-a intins glorios fardul de pleoape si mascara.
Aud ploaia cum isi arunca picurii pe pervaz,amenintand o intensificare atroce...Nu mai conteaza.In bratele tale,lipita de pieptul tau,ascult bataile inimii . . . O simt cum danseaza de fericire.
Inchid ochii si zambesc...esti langa mine...Maine iar vei pleca,vei deveni doar o umbra sub a carei soarta nefasta ma voi afla mereu.

In urma miscarilor ei


Dintr-un bloc derapanat un ritm pur se impotriveste claxoanelor uzate de soferii tulburati.Sunete de pian incearca sa acapareze ultimele raze de soare ce inca se descopera pe cateva geamuri sparte, pazite de bare de fier forjat.
Cu greu gasesc o intrare in acel purgatoriu,cu iadul de afara si norii colorati ce detin cerul.M-am asezat destul de incomod pe o bucata de carton, pe care am gasit-o alaturi de sticle de bere goale si coji de seminte improscate in toata incaperea.Peretii erau crestati cu fel de fel de scrieri,printre care vesnica declaratie patimasa de dragoste"x+y=love".
Afara se anunta apocalipsa...cerul devenise in cateva clipe arta alb-negru in tonalitati diferite. Treptat lumina ce strabatea jumatate din incapere se stinse lasand intunericul sa-si descarce electricitatea.Lumina soarelui murise,iar in urma ei un chibrit se aprinse,pornind usor catre ceea ce parea a fi o veche lumanare pe jumatate consumata...clapele vechi ale pianului prinsesera iarasi culoare.In fata lor un om batran isi pocnise degetele tocite,isi fixa cladirea de caramizi sub posterior,se aseza potrivindu-si haina larga peste caramizi si incepu din nou sa cante.
Dintr-un colt intunecat o umbra se desprinse de pe perete,tarandu-si picioarele pe podeaua invadata fara mila de picurii reci de ploaie.Isi ridica bratele deasupra capului cand,deodata,incaperea se lumina brusc,inspaimantator,de la coloana unui fulger urmat indeaproape de un tunet ce a mutit sunetele pianului...Umbra tresari in forma sa umana...apoi devenise iarasi umbra necrozata. Isi intinse un picior, lasandu-se bland in voia muzicii,apoi un alt fulger o adusese la infatisarea ei umana.In jocul furtunii am putut sa o zaresc mai bine. Era palida...aproape dezbracata...cu papucii micuti,o rochita stramta prin care se zareau cateva coaste,parul prins in coc...se clatina mistic,gingas ca un inger,fara aripi,insa plina de puritate.
In lumina subreda si jocul aleatoriu de lumini electrizante,ingerul pasea pe podea,desprinzandu-se in zbor pe sunetele pianului.Podeaua scartaia sub presiunea pasilor ei si incet se descompunea devenind doar praf.
Cu ochii atintiti la miscarile ei,am uitat de lume...am uitat de tot...Iar daca ea reuseste sa zboare fara aripi,reuseste sa zambeasca chiar daca imprejuru-i totul se distruge,urmeaza doar sunetele plapande de pian,faurindu-si singura pasii de dans,inseamna ca nu e totul pierdut.
Ma retrag incet,fara sa atrag atentia asupra mea...ies zambind in ploaie,pasind prin balti spre casa...Sunetele de pian isi pierd intensitatea...insa eu am inteles.

luni, 20 iulie 2009

Copilarie pe un leagan


La colt de strada,un parc intins se scalda bland sub razele soarelui.Vantul bate obosit,sufland lenes printre firele de iarba netaiata. Frunzele copacilor se leagana apatic,iar sub activitatea lor molatica se naste un sunet metalic de lanturi ruginite de timp...
De la o creanga zdravana, doua lanturi coboara,cu solzii lor de metal, incet spre pamant. La capatul lor o bucata umila de lemn, plina de carii,se leagana ca odinioara,insa fara greutatea unui copil vesel.
Nimeni nu e in parc...nimeni nu se mai leagana. Toti au disparut,unul cate unul,prin viata.
Pasesc cu teama spre locul in care candva ma simteam ca acasa. Calc iarba cruda in drumul meu,traversez lacul de nisip, fara castele si parcari de masinute, las balansorul neatins si sar peste calutul putred de lemn,si ma indrept spre cel ce gemea cel mai tare din parc.

Rasuna tot parcul in tonalitati de fier.

Ma opresc in fata sa.Se opreste vantul.Se opreste leaganul...Simt cum ma cheama din nou la joaca,la stadiul acela de visare profunda.
Fara sa mai stau pe ganduri prind zalele ruginite si dintr-o miscare ma aflam in leagan...Nu era nimeni in jur pentru a cere un avant pana la cer. Mi-am lasat picioarele in fata,m-am impins puternic in spate,mi-am strans ochii,iar apoi...m-am desprins de la pamant.
In plimbarea mea scurta,de la un punct in fata la un altul in spate si invers,toate clipele de veselie si-au facut aparitia in mintea mea obosita,inclusiv momentul in care,mica fiind,mi-am facut cicatricea din mijlocul fruntii.Imi amintesc sangele cald ce a rabufnit imediat dupa impactul cu solul,cat si lacrimile si urletele de durere pe care le-am scos... Acum rad...si ma las in voia vantului,aplecandu-ma mai tare pe spate,cu ochii inca inchisi...si ascult.Ascult claxoane,zgomote colorate,pasi marunti si repezi,certuri si oferte atragatoare de pepene verde...iar pe fundal,scartaitul delirant al lanturilor. Si atunci,o voce imi spulbera conexiunea cu copilul din mine strigandu-mi numele.
Imi deschid ochii,oprind leaganul frenetic si odata cu oprirea lui sclipirea de imaturitate, pe care inca o mai pastram, s-a diminuat considerabil.
Fara sa ma mai uit in spate,mi-am luat geanta in graba si am plecat regretand.
Insa...copilaria e inca in mine,nu a disparut definitiv.O simt atunci cand rad cu pofta,cand fug nebuneste dupa baloane de sapun,cand sar in spatele lui si il indemn la fuga,cand desenez si cant,cand ma trezesc tarziu dupa alarme resetate de vreo 5 ori...Sunt un copil,sunt un om mare...

luni, 13 iulie 2009

Acceptance

Se aude incet un falfait de aripi...Gratioasa se leagana in vant,miscandu-si aripile fine,aproape de muribundul de pe trotuar.

***
E o alta zi si iar zace pe trotuarul acela rece.Si-a cantat doina sumbra, printre zeci de sughite si cateva deviatii absurde,apoi s-a prabusit la pamant.
De abia si-a putut deschide ochii cand s-a simtit incoltit de razele soarelui orei 9 AM.Ii ardeau obrazul lovit de pumnul inconstientei ce l-a trantit cu o seara inainte la pamant.
Injura toti sfintii,ducandu-si mana la tampla,si incepu sa-si caute greoi sticla de bautura. Isi zicea ca, cu ajutorul ei, se va disipa pofta nebuna de mancare,iar gustul amar de pe limba se va ineca atunci cand etanolul ii va atinge buzele seci,umpland dintr-o miscare toata gura,spaland in urma cariile netratate si puroiul, ce s-a extins pe aproape intreaga sa gingie.
Trupul tremura la fiecare intoarcere a gatului,ochii erau rosii,impletiti cu ramnificatii sangeroase ce duceau pana la creierul sau, incompetent sa desluseasca lumea ce il acoperea cu regrete,ura si durere.
Sub hainele lui murdare,si inca ude de la roua de dimineata,fiecare os isi facea simtita prezenta prin pocniturile ritmate.Le puteai simti ardoarea,ingreunata de lipsa de calciu, pentru a deplasa degradanta fiinta.
Parul sau carunt nu dansa in vant...era mult prea lipit de scalp pentru a-si misca terminatiile.Sclipea,in razele soarelui,cu toata puterea pe care i-o oferea albul anilor asupritori cat si sebumul acumulat de-alungul unei perioade necunoscute.
Ochii aveau un singur tel: gasirea licorii magice. Desi,de o vreme buna, incetase sa mai deosebeasca literele imprimate pe eticheta colorata de pe sticlele de alcool, refuza categoric sa isi constientizeze varsta inaintata si il striga pe Satana in gura mare, blestemandu-l feroce,iar apoi isi termina ritualul blestemului trantind in partea stanga un ghemotoc de scuipat.
Nasul ii era infundat...asa nu putea sa adulmece "duft-ul" de transpiratie pe care-l emana puternic in jurul sau.
In gura nu mai pusese de cateva zile mancare,doar bauturi spirtoase care ii arsesera grumazul lunguiet in drumul lor.
Pieptul, rarefiat de coaste vestejite,putrezea incet odata cu hainele ce-l acopereau.
Mainile lui rapciugoase de mult au spus adio mangaierilor mute de iubire,inaintand prin viata mereu inclestate in jurul sticlei.
De mult nu s-a mai bucurat de supletea unei prostituate;desi le-a mai cautat pe trotuarul lor privat ca sa-si consume testosteronul ce-i invadase corpul,nici una nu l-a mai bagat in luxosul lor boschet.
Picioarele erau cele ce transportau deplorabila persoana peste tot...Acoperite de niste pantaloni,rupti in fund si descusuti la baza, si o pereche de adidasi dezlipiti, gasiti in containerul de langa barul sau preferat,pasea incetut cautandu-si sticla.

Cautarea lui lacoma se intrerupse brusc datorita unui val de rasete venit din partea unor copii...Acele sunete de veselie ii zgariau timpanele, deschizandu-i usa spre dulcea nebunie.
Gasi repede un bolovan solid si ii fixa traiectoria direct spre capul unuia dintre copii...

**
Un urlet sfasie intr-o secunda undele rasetului anterior...Un picur de sange cazu in glorie pe trotuarul betivului atroce,urmat de o intreaga silueta deformata.In curand o balta de sange murdari trotuarul,atragand mustele din apropiere.
Un planset inocet incepu sa se cristalizeze in lacrimi neintelese de bietul batran nebun,care isi cauta incontinuare sticla.

***
Si atunci... din cer cobora EA...se aude incet un falfait de aripi...Gratioasa se leagana in vant,miscandu-si aripile fine,aproape de muribundul de pe trotuar.
Sub haina sa neagra, o umbra se descopera in fata lor,fara forma,fara viata,fara sens. Batranul,nepasator,isi cauta viciul...Ea isi scoate ghearele si le infige,prin spatele betivului,direct in inima obosita. O strange bine,iar apoi o roteste contrar acelor de ceas si o opreste din bataile zilnice,lansandu-l pe batran ,cu blestemele sale cu tot,spre iad.

Fara sa mai clipeasca,si-a luat securea neascutita si ,dintr-un avant, a retezat cordonul sufletului celui ce zacea inconstient pe trotuar...

Deja trei muste danseaza fericite in sangele imprastiat pe dalele trotuarului.
Ea plecase odata cu sufletelul baiatului rapus,ghidandu-l spre cer.
**
Urlete se aud in departari...parintii si fratii,rudele si prietenii lui de joaca s-au strans in jurul corpului rece.
"Ramas bun!"

joi, 9 iulie 2009

Din nou...


Astazi iar am vazut-o pe strazi...Purta aceiasi papuci uzati insa cu alte sireturi groase.Mi s-a parut ciudat sa o vad cu sireturi opuse.Papucul drept avea siretul alb,iar cel stang negru. Si in timp ce isi numara pasii repezi incercam sa dau o explicatie sireturilor:pasea cu dreptul calm ghidata de speranta,stangul ramanand in spate in aura lui neagra,apoi stangul depasea dreptul ducand-o la realitatea demonica.
Insa lupta dintre negru si alb o facea sa se deplaseze...nascand acel gri de fard ce-l avea imprimat pe pleoape.
De cand am zarit-o de dupa colt nu si-a ridicat capul din pamant...probabil astazi e suparata,poate a gresit cu ceva si nu poate sa-si ridice capul de rusine.
In ochi i se oglindesc sireturile...o data alb,o data negru,alb,negru...
Deasupra ei, cerul albastru se tulbura...Nori grei de ploaie invadeaza soarele...O acopera pe jumatate cu intunericul lor,dar cealalta jumatate se scalda fericita in razele blande ale soarelui.
Ce e cu ea? De ce imi apare in fata cu doua personalitati? Inauntru ei e o lupta continua,un razboi zilnic ce ii cutremura toate idealurile. Se opreste la Obelisc...nu baga lumea in seama si se urca pe monument privind nelinistita catre gara.
Se aude fluierul trenului de 16 fara 5 minute...Desi turistii o roaga insistent sa se dea la o parte,ea priveste trenul.
O vad atat de nelinistita,ca si cum ceva sau cineva ar lipsi din bratele ei.Isi schimba repede piesa ce ii zdranganea in urechi,sare de pe trepti si o ia la fuga...am pierdut-o...din nou.

luni, 6 iulie 2009

Upgraded novel


(Later edit 28.11.2013: Pentru S. H. oriunde te-ai afla...)


Alerg, alerg și iar alerg, condus doar de instinctul care mă face să înaintez nesigur și greu prin beznă, prin ceața deasă. Abia reușesc să disting pădurea de conifere ce îmi sfâșie parcă cu unghiile obrazul. Totul mi se împotrivește în încercarea mea de a înainta, de a mă salva...

Sunt cuprins de o teamă teribilă, tot corpul îmi tremură...
În curând voi fi nevoit să lupt cu propriul trup care nu mai reușeste să facă fața ritmului.

Spaima, singuratatea, întunericul, neputința reușesc să mă dividă: trupul neputincios care renunță la luptă și își așteaptă sfârșitul tremurând; și sufletul care refuză să se lase prins de bestii și duce o luptă sălbatică pentru supraviețuire, agățându-se de cea mai mică speranță.

Efortul supraomenesc mi-a venit de hac! Mă prăbușesc pe pământul îmbibat cu apă și mă adăpostesc la baza unui brad. Așez arma lângă piciorul meu stâng și îmi desfac, aproape disperat, gulerul uniformei căci simt cum mă sufocă. Respir atât de des încât mi-e frică să nu mă audă...Inima îmi pulsează sângele atât de repede, direct în creștet, încât simt nevoia să arunc casca care mă strânge la fiecare bătaie de inimă. Gâtul uscat îmi dă un disconfort accentuat, îngreunându-mi respirația.

Tresare cerul întunecat la fiecare fulger...simt, prin pădurea de conifere, violenta furtună ce va să vină peste sufletul meu condamnat la fugă. Și la fiecare iluminare de fulger îmi găsesc corpul din ce în ce mai ridiculizat de situația în care mă aflu. Astept să vină...aștept noroiul pe care-l va frământa din pământul sterp, ca eu, în disperarea mea, să mă avânt cu bocancii în el și să îmi continui fuga.

Sunt în spatele meu, le pot auzi limba stâlcită, îmi urmăresc pașii și, odată cu înaintarea lor, aud tot mai intens urletele nesatisfăcute ale ogarilor flămânzi.

Simt prima picătură cum încearcă să-mi invadeze cămașa plină de sânge ca să ajungă la piele...O simt și pe a doua...Mi-a căzut pe creștetul capului și coboară absurd pe canalul adânc săpat de durere, riduri lungi ce se întind pe întreaga mea față. A treia, a patra...A început ploaia...Câinii urlă amenințător!
În scurt timp îmi dau seama că bestiile roșii știu exact unde mă aflu. Fug prea încet...am timp să număr copacii sumbrii ce-mi limitează poteca.

Nu mai văd drumul, este prea întuneric...doar fulgerele îmi ghidează speranță ca voi scăpa viață. E haos...timpul se dilată la fel ca și pupilele mele. Timpul și spațiul devin câmpul meu de luptă.

Cerul se descarcă violent, disimulând apocalipsa, iar pământul îi surâde în focuri de armă care penetreaza stropii de ploaie, sfidând divinitatea.

Îi aud....se apropie de mine! Spaima mea capătă proporții astronomice acum. Le aud câinii cum mârâie dornici să mă guste. Îndrăznesc să-mi întorc capul pentru a arunca o ultimă privire și rămân stupefiat...

Unul dintre câini se uită direct în ochii mei, sfâșiindu-mi parcă sufletul. Ochii lui roșii pătrund prin ploaie, prin beznă, făcând timpul să se oprească. Câinele e o creatură a infernului, iar frica pătrunse în mine, puse stăpânire pe trupul meu și îl făcu incapabil să reacționeze.

Nu îmi mai pot mișca picioarele, mâinile..corpul...simt ploaia cum mă topește și încearcă să mă dilueze. Mi-e cald, deși apa ce mă plesnește e atât de rece. Nu credeam că acesta îmi va fi sfârșitul, nu așa! Încerc să mă opun destinului târându-mă, lovind cu speranțe inima să pot porni din loc. În zadar, paralizat sunt cu ochii ațintiți către fiară.


***
S.H. și LoZ inPlic

duminică, 5 iulie 2009

Cugetari(concursuri si comentarii) partea I


a) Spatiul în care ma simt cel mai bine este...acela in care,inundata de sentimente si ganduri mucegaite, pot sa imi las fiinta sa decada ca apoi sa o inalt prin vise.E locul in care sunt eu cu mine;inghemuita intr-un colt ai carui margini sunt inabusite de panzele firave ale paianjenilor.Locul in care nimeni nu doreste sa zguduie linistea apasatoare si nimeni nu aprinde lumina pentru a tulbura intunericul ce domina locul.

b)Simplu...respir.Uit de frica si imi potrivesc ritmul lento al respiratiei,iar apoi ma las purtata de intuitie spre locuri in care imi pot spori adrenalina.Ma rup de citadin ,spargand barierele limitate ale lumii in care traiesc,si las uneori watti sa-mi acopere mintea cu beaturi,cuvinte si stari,obosind banalitatea lumii inspre disperare. Eu nu vreau sa ma pierd ca altii in probleme,de aceea traiesc oricand la maxim.Deschid ochii,masor orizontul,imi constientizez pozitia,apoi pasesc inspre viata.

c)Pacat ca vrei sa te lepezi de cea mai frumoasa etapa din viata ta...tu i-ai dat un nume:"mishu". ciudat ca vrei sa cresti,cand tot ce e dincolo de ochii unui copil cast e doar o lume stearpa fara culoare. Renunti?! Nu e necesar sa devenim adulti in totalitate,ei fac doar greseli crezand ca sunt intelectuali. Uneori e mai bine sa ne bucuram de fiecare pata de culoare ce o gasim dinaintea ochilor nostrii miopi. Crestem, ne schimbam in exterior si putin in interior,depinde de palmile ce le-am primit in aceasta perioada,ca apoi sa ne amagim prin critici la adresa celor ce nu sunt de acord cu ideile noastre. Eu nu mai vreau sa cresc,mi-am oprit timpul...

cu drag,Lostangel

sâmbătă, 27 iunie 2009

Vise si ganduri interzise...


Se risipesc watti ,prin sutele de pompari de ritmuri,cuvinte,stari,in creierul meu epuizat sa mai gaseasca motive pentru estomparea unui sentiment fragil.
O alta zi s-a ofilit,o alta crima comisa de febrilul soare la suflarea luminii sale caline,lasand intunericul sa acapareze toata lumea din jurul meu.
In drumul meu vad cum se zbat sa-si aprinda filamentul becurile ieftine cocotate strategic pe stalpi.Se aprind ca sa-mi aline singuratatea,dand nastere unei umbre diforme care,supusa,calca prin praf odata cu mine.
E noapte iar...aceeasi eu,insa deformata de ganduri si obsesii ce imi tradeaza pasii marunti.
Urasc ca ma gandesc la tine! Nu ai nici un drept sa-mi invadezi intimitatea, visele, sperantele, adevarul. Sunt vise si ganduri interzise!
E ca si cum ai pus stapanire pe fiinta mea,obligandu-ma sa traiesc in arsita,mereu insetata sa te vad.
Tresar de fiecare data cand iti simt privirea masurandu-ma parsiv,ma pierd inecata in retincenta.
Intrigi dureroase,atingeri tandre,saruturi interzise,priviri ascunse,toate ne-au luxat spiritele banale...
"Iti aluneca alegoric degetele pe coapsele mele frivole,iar buzele tale saruta ferm toata pielea rasarita de sub hainele mele viabile.
Imi pierd euforic cunostinta sub presiunea corpului tau angelic...Ma scald in senzatii si vibratii de beatitudine,urandu-te pentru ceea ce simt."imagini obscene ce se deruleaza pe peretii cladirilor mucegaite luminate de aceleasi becuri subrede.
Anemic caut sa revin la realitatea severa pe care o imbratisam in fiecare dimineata pana sa te cunosc .Sarutam impacat mana lumii,traind sub sablonul de carton ce mi-l oferea,mergand in rand cu majoritatea supusa trivial.
Involuntar ,poate, ai ramas captiv in visele si gandurile mele interzise.Ramai printre ele,disimuleaza incontinuare stari de perfecta sincronizare cu lumea inconjuratoare, iar apoi poate ne vom reintalni pe drumul luminat de filamente vibrante invadate de insecte pasionate de caldura si lumina.

Ma vor prinde...




Tresare pamantul sub picioarele mele framantat de atata fuga.
Inghit in sec acelasi venin efervescent dizolvat in saliva si in timp ce aluneca malefic pe gatul meu aspru ma schimb...

Devin ,sau sunt, perfida. Ascund sub dress-ul negru de matase o lume imperfecta, patata cu umbre,secrete,nimicuri si minciuni. O lume ce trebuie sa ramana in intuneric,e o parte din mine ce trebuie tinuta sub cheie.

Ti s-a intamplat vreodata sa simti ura,o ura imensa combinata cu gelozie, invidie,minciuna,desertaciuni?

Eu simt ca sunt proprietarul acestor sentimente,fac involuntar parte din mine,insa...nu vreau ca ele sa vada lumina blanda. De ce sa le intind pe masa? Mi-as scoate probabil inima ca toti cei ce se afla in ea sa faca disectie,analizand fiecare sentiment ce pompeaza watti in creierul meu obosit de atata logica si minutiozitate.

Le simt puternic cum lovesc cu pumnii trupul meu de ceara,urland sa le dau drumul,sa iau cheia ruginita si sa le deschid usa spre voi.Vor sa-mi inegreasca ochii,poate asa voi stii ce culoare au ochii mei deoarece nici dupa 20 de ani de profunde examinari nu pot sa le definesc culoarea.

Nu stiu daca ma vor cuprinde complet aceste emotii,ce par uneori imposibil sa le dobor, insa pana atunci...zambesc pentru ceea ce am realizat,pentru ceea ce sunt azi.
Cu toate ca prezint reactii ce fac parada in mine, ma simt capabila sa fug pe acest teren, sa-mi iau avant ,ca apoi sa sar peste gardurile vietii.

marți, 9 iunie 2009

Subintelesuri...


M-am ratacit incet printre frunzele de conifere,fugind pe cararile acoperite strategic de crengi cu panze de paianjen. Fugeai si tu,iar in urma ta miscarile pamantului dezarmau creaturile spre retragere si in final...pe mine.
Picioarele refuzau sa mai inainteze,glas nu aveam sa te chem inapoi...Ai plecat in graba lasandu-ma, fara aer, undeva departe in urma ta.

Ca un cadavru m-ai lasat la umbra unui copac batran pe a carui scoarta era brodata inima altor trecatori,sperand ca viermii sa-mi adaposteasca fiinta inauntrul lor cat mai repede,ca toata slabiciunea mea sa decada,ramanand doar singura structura tare din mine,scheletul.

Inima mi s-a mutat din piept in crestet,unde batea mai energic ca niciodata. Vedeam cum ultimele raze de soare se zbat, in agonia timpului, sa nu fie inghitite de dealul ce domina regiunea...Ochii mei isi schimbau culoarea vizionand zadarnica lupta,respiratia incepea sa se stabilizeze pe un ritm lent,blocand orice lacrima ,orice suspinare puerila,iar apoi sufletul s-a simtit pregatit sa-mi ridice trupul,sa-l impinga spre drumul acoperit de frunze.

Am facut primii pasi...am realizat ca am nevoie de tine,am inghitit distanta si mi-am spus ca oriunde ai fi te pot gasi,ca apoi sa te pot lua de mana,sa fim doar noi... si atat.

Printre copacii batrani si uscati,viata mi s-a strans in mine...aveam pumnii stransi,fiind gata sa dobor orice si pe oricine daca ar indrazni sa ma abata de la drum...

In ultimele raze,scaldata in ceata vie din ochii mei,o silueta ma astepta. Fara nici un cuvant,si-a intins aripile risipind praful neintelegerilor mele si m-a cuprins in brate de indata ce am reusit sa-i vad fata. Mi-a sarutat ridurile fruntii ,netezind fruntea inspre primordiala ei forma,iar inima,de buna voie,a coborat in chilia ei de zvarcolire zilnica.

..."Pe unde ai ramas,prostanaco?Te astept de ceva vreme aici...Hai da mana sa plecam.Nu mai fugim...mergem incet.Nu vreau sa obosesti."...