joi, 31 ianuarie 2013

Dezintegrare



„Jurnalul unei curve

Eu nu voi fi niciodată iubită, căci eu știu doar să aduc căldură și să umplu golul din cearceafurile murdare de sudoarea unor nopți prea lungi pentru a ni le petrece singuri. În întuneric mă supun îndemnată de dorința mea de autodistrugere, căutând fisuri pe care pot să le măresc în drumul meu spre nimicire.”

 

            Pentru câteva clipe se gândi că a greșit când a scris asta, însă până astăzi nu a găsit puterea necesară să recunoască, deși, călcând ținuturi sterpe, curvimea i se prinse de haine precum un ghimpe și de atunci a trebuit să o poarte singură, ca pe-o cruce în văzul tuturor.
           Ea e cea care își dedică insomniile cuiva care nici măcar nu o visează, cutreierând străzile pe care el le călca, obsedată de gândul revederii, mișcându-și scheletul printre coșciuge pline de cuvinte nerostite, îngropate adânc în ea.
            Niciodată întreagă, făcuse atâtea lucruri ciudate și perverse, încât acestea au tot crescut și au crescut până când asta era tot ce ea era, nimic altceva. Au mâncat-o în întregime, venind după ea, iar ea s-a dezintegrat.
            Își rănește adesea trupul și sângerează, dar nu a fost niciodată mai fericită decât în acea seară de decembrie, ținând acel secret strâns la piept la fel ca pe un prunc ce trebuie protejat. Atunci, când tot ceea ce îi descria era „nimic în comun”, din ea și din el s-a născut ceva: secretul. A călcat peste cadavrul conștiinței sale și a acceptat zâmbind să fie doar trup.
            Însă ea nu își vinde corpul pentru bani, nu! Ea și-l vinde pentru dragostea celui pe care nu îl poate avea altfel decât printre cearceafuri și suspine înfundate. Așa, îl așteptă să revină în orice seară, când, împins de necesitatea de a simți o altă piele peste a sa, ea e singura capabilă să-i suprime gândurile de autodistrugere. Dar se nimicește ea în locul lui, deschizându-se ca el să intre în ea prin toți porii.
       În prezent își petrece nopțile insultându-și memoria cu gânduri alterate, iar ziua își agăță freneticul suflet în colțurile cărților fără cuvinte, legănându-se în fumul țigărilor fără filtru, căci tot ceea ce ea vede e chipul său, iar tot ceea ce simte e trupul său cum își strivește masculinitatea între pereții ei dornici de căldură.
  Visele îi sunt formate din propriile regrete, iar trupul îi reflectă nebunia interioară, ofilit ca paginile cărților pe care nu le mai poate citi. Probabil de aceea se gândi să-și lege gândurile de o bucată de hârtie, ca nu cumva în tot acest haos de sentimente să-i secătuiască sufletul și să uite ceea ce e.
            Fiecare clipă din viața ei se scurge cu el captiv în mintea ei, așteptând zadarnic ziua când va fi liber. Nebunul îi sfâșâie inima în căutarea unei ieșiri, însă el nu știe că e prizonier pe viață în interiorul celei căreia i-a spus că e incapabil să iubească, căci ea, disfuncțională, s-a gândit că poate iubi cât pentru doi.  
            Nu e necesar să zic că s-a gândit prost, căci a devenit așa o simplă jucărie, o curvă plătită cu o dragoste falsă, una căreia îi sunt de ajuns săruturile lungi pentru ca mintea să i se oprească.
            El, un copil, își consumă femeia ca pe o acadea. Îi aruncă ambalajul pe jos, însă fără a citi eticheta cu care vine învelită: „A se manevra cu grijă”. Fericit își lipește limba pe doza de zahăr și linge și linge...
            Dar în timp ce el își mișcă limba în cercuri pe trupul ei firav și dulceag, gustul devine din ce în ce mai acru. Tortură sunt pentru el îmbrățișările inevitabile când șirul minciunilor ajunge la final. Ea nu e suficientă pentru a fi muză cântecelor ce nu se vor auzi niciodată, ea emană mirosul unei minți ce se descompune neutilizată, ea uită să trăiască altundeva decât printre cearceafuri, ea nu își mai limitează fanteziile și devine sufocantă... Ea se dezintegrează aruncată în brațele unei iubiri ce de fapt nu există.
              Chiar dacă secretul le unește trupurile, inimile lor continuă să bată separat.
            Ori de câte ori el revine, ea îl acceptă. Acceptă să-i fie amantă, acceptă să țină secretul și să mintă că nu înseamnă mai mult decât ceea ce este. Goana ei după furtuni aduce numai depresie și mizerie, când el nu a vrut niciodată dragostea ei, a vrut doar să o posede, precum un trofeu în albumul amintirilor ce trebuiesc uitate.
            Dragostea ei pentru el poate nu e decât o dispensare de la viața sterilă și fără farmec în care își duce traiul, un altfel de drog, de viciu în a-și omorî mintea oferindu-și inima unei iubiri nimicitoare unde totul se topește, se dezintegrează până la starea de haos nucleic. Ea face totul pentru a pătimi până la capăt, chiar dacă durerea sfâșâie carnea de pe ea. Orice pentru a trăi viața dincolo de oribilele sale limite, orice pentru căldură.
           

miercuri, 16 ianuarie 2013

Mărturisire



„Give me love like never before,


'cause lately I've been craving more” 


Ed Sheeran- Give me love


            De mult încerc să-ți spun ceva...Ceva mai mult decât lucruri inutile sau frânturi sumbre de amintiri ce încă îmi calcă prin minte, deci lasă-mă să-mi descarc norii de emoție pe obraji, lasă-mă să mărturisesc!
            Nu am de gând să încep cu răscolirea trecutului nostru sau cel puțin cu al meu furtunos trecut înainte să te întâlnesc. Mi-e de ajuns să știu că am ajuns în perioada pe care o numesc „fericire”, o așteptam pe această mică nemernică atât de nerăbdătoare, în liniștea sufletului meu gol, cutremurat mereu de gândul că eu nu voi îmbrățisa vreodată o persoană care să se preteze perfect imperfecțiunilor mele, acoperindu-mi neajunsurile cu un simplu gest de dragoste.
            Nu am să îți spun că ești tot ce mi-am dorit deoarece tu ești cu totul altfel, ești mai mult decat puteam să-mi desenez vreodată în vise. Imaginația mea a pălit în fața ta, încolțită de haosul dulce ce te descrie.
            Nu știu dacă te merit, știu doar că tu meriți să fiu al tău colț de căldură, al tău sprijin în turbulentele clipe ce ți se ivesc în cale, al tău jurnal pe care să-ti așezi poveștile despre fluturi, culori și alte mii de trăiri.
            Nu-mi doresc să schimb nimic la tine, la noi...Azi mă simt mai fericită ca niciodată, azi pot să spun că m-am născut să ascult notele slabe ale inimii ce îți stă în piept, m-am născut să umblu fără țel până am ajuns în brațele tale.
            Mă trezesc uneori sub magia șoaptelor tale calde, alteori tu rămâi nemișcat în tărâmul viselor, iar corpul tău simplu, pe care am trasat sute de mângâieri, mă trezește să-l admir, urmărindu-ți fiecare tresărire de coșmar ce nu-l voi lăsa să devină realitate. 
            Nu mi-am permis până acum să îți spun cel mai important lucru, am vrut să pășim încet, dar totul urlă în mine, o dezordine de sentimente, conglomerate de idei și trăiri, un viitor prea frumos mă îndeamnă să mărturisesc că tot ce am simțit până acum nu a fost decât minciună, când de la tine începe cu adevărat viața mea, de la tine încep să iubesc... 
             
            Te iubesc!

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Fantezii


„A1: Suntem în două locuri diferite.

A2: Întotdeauna am fost.”

 

Mi-e frică... Grămezi de sentimente îmi fugăresc sângele prin trup când te văd și astăzi vibrând printre râsetele celor din jurul tău. Înfirip o mulțime de dorințe interzise printre două cuvinte ce abia reușesc să ți le rostesc, fantezii distrugătoare se aprind în mine și toată tremur. Mi-e teamă de ce mi s-ar putea întâmpla, dacă e să-mi pierd controlul când gâtul tău e atât de aproape încât pot să-l mângâi cu respirația mea caldă.
Vino mai aproape, ia-mă în brațe și redă-mi viața, căci am murit de fiecare dată când inima mea a trebuit să lase în urmă tot ce a iubit, mintea mea a trebuit să uite totul și să își privească sfârșitul ca pe un nou început. Ochii mei sunt veșnic încărcați de o durere ce a devenit necesară pentru a-mi continua viața, iar eu mă descriu ca fiind victima unor hormoni născuți din nevoi rudimentare, o ciudată prin exprimare și suprimare.
În lumina slabă a unei conștiințe de negăsit, îți simt umbra cum pune stăpânire pe mine, umblând lasciv pe trupul meu, dansându-mi în poală, despărțindu-mi picioarele și sucindu-mi capul.
Îmi suprapun buza peste cea de sus în disperarea mea de a-mi opri gura în a spune prostii, însă tu mi-o prinzi între dinți și mă tragi la o parte, împingându-mă departe de grămada de oameni ce ne întrerupeau gândurile perverse cu conversații inutile.
Niciun sunet nu spulberă libertatea minților noastre, nicio vorbă nu e irosită când degetele noastre cad exact unde trebuie, formând un cântec al suspinelor lungi și profunde. Îmi desparți corpul de haine și mă arunci sub un jet de apă caldă, apropiindu-ți pieptul de spatele meu. Fixativul mi se scurge printre șuvițe, gura mi se umple de apă, iar ochii închiși caută în acel întuneric toată plăcerea momentului când tu îmi săruți gâtul și spatele.
În mâini îmi caut echilibrul fixând marginile cabinei de duș. Involuntar zgârii cu unghile și atrag dedesubt mizeria de pe aceasta, mă aplec mai tare spre margine, opriindu-mi obrazul pe buretele de baie. Apa îmi cade ca pe un tobogan pe spatele răsucit direct pe cămașa ta neagră ce-ți acoperă pieptul.
Scurgi gelul de duș pe umerii mei și îi mângâi ușor pentru ca spuma să îmi șteargă rănile lăsate de alte degetele dure, să-mi prindă gâtul și să înăbușească vreun cuvânt care ar putea opri tot. Tocmai acum încep să trăiesc, devenind altcineva, lovită de o forță imensă, lăsându-mă fără gânduri, fără cuvinte, fără vreo expresie ce aș putea-o reproduce singură în oglindă.
Mă simt bine bălăcindu-mă în durere, dar îmi simt picioarele cum renunță la forță, mă întorc și mă agăț de umerii tăi. Cădem împreună pe fundul cabinei, ne unim buzele în ploaia caldă de vară ce ne acoperă pe amândoi. Ultimele haine pică de pe tine și, alături de alte fire de păr prinse în drumul lor, au înfundat scurgerea dușului. Începi să-mi miști trupul în locul meu, ridicându-l și lăsându-l în jos după poftele tale. Îți prind gura între degete, sărutându-o. Alunec odată cu jetul de apă pe pieptul tău. 
           Apa ți-a acoperit posteriorul și sună zgomotos în urma mișcărilor rapide ce-mi produc valuri de durere încâlcite cu o plăcere de nedescris. Aburul îmi împiedică ochii să te zărească. Captivă între pereții reci ai cabinei, așezată pe unul dintre ei, îmi răcoresc spatele cald, însă incapabilă să mă mișc mai mult decât un sus-jos rahitic. Mă întorc din nou, mă răsucesc, mă agăț de tine, ești tot peste mine, deasupra mea, înăuntrul meu, mă completezi. Apa pușcă printre cauciucul ușilor, inundând baia. Nu te opri!  
Violent îmi simt corpul zdrobit pe dinăuntru, dar nu te opri! Suport tot mai greu durerea ce mi se naște în vecinătatea stomacului ce a ros doar băutură înainte să pui mâna pe mine. Nu te opri! Te privesc, mă privești. Îmi strângi sânii în palmă, apropiindu-ți capul de gâtul meu. Îi săruți, lingând stropii de apă ce și-au găsit loc pe trupul meu și, după alte câteva mișcări, terminăm să ne unim brațele unul în jurul celuilalt.
Singura problemă e că tu nu știi ce tocmai s-a întâmplat în capul meu. Tu nu ai idee ce sclavă ți-aș putea fi, dornică de o dragoste ce doare. Tu nu ești aici cu mine, tu ești în alt loc. Este un joc ce mă arde, mă intrigă, mă face să-mi pierd mințile. Un joc ce îl joc singură între pereții groși ai imaginației mele.
Oameni rupți, fără viitor, căutători de speranță și culoare, ne distrugem prin fantezii, într-o furtună de sânge, una în urma căreia rămân cicatrici mult mai adânci decât cele lăsate de unghile mele pe un spate ce merită să fie torturat.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Ce faci când îți pleacă muza?

Ce te faci când îți pleacă muza? Te îneci. Dispari. Nimeni nu își va mai aduce aminte de tine și nici un vers nu îți va duce misterul într-un cântec sau poem.


            Am o imaginație bogată ce îmi linge mintea bolnavă cu suculente momente în care trupul mi se desprinde ca tencuiala de pe suflet și devin un mort viu, incontrolabil, un animal sălbatic ce convulsiv își ridică pieptul colectând bucăți mici de aer. Însă o țin departe de straturile de idei preconcepute ce s-au așezat peste mine ca un giulgiu, oprindu-mi porii să mai respire. Cu timpul am devenit zbârcită și inflexibilă, preocupată de imperfecțiunile vieții mele și m-am trezit că îmi închid corola, fiind uitată într-o umbră groasă a nenorocului unde de mult nu mai calcă soarele.
            Am încercat să ucid sentimente și am uitat cum e să nu sângerezi la orice cuvânt. Închisă între pereții unei singurătăți nedorite, sunt cenușă în urna funerară, o umbră în infernul ce mi l-am creat singură.   
        Bâtrân mi-e sufletul și ars, căci a căzut în iad de fiecare dată când am căutat liniștea unor brațe ce ar fi trebuit uitate. Ca o frunză pârjolită ce își primește bucuroasă moartea în brațele unui adânc imens și singur, decad eu în mijlocul unei orgii de flăcări unde mă distrug fericită crezând că așa de fapt mă nasc. Dar flăcările se sting repede în orașul unde totul plânge, iar eu devin scrumul unei țigări ce trebuie aruncat.
      Îmi scutur genele de praf și, departe de casă, încep să pășesc anonim pe străzi căutându-mi muza. Dizgrațioasă, cu lacul unghilor pușcat în nenumărate locuri, cu aceeași pereche de cizme fără toc, îmbrăcată gros din cap până în picioare, însă dezbracată de secrete și idealuri, cercetez străzile acestui oraș mereu sub apă. În palme îmi țin inima, căci pieptul mi-a fost spulberat într-o furtună de idei și nimicuri peste care s-ar fi așezat vreun înțeles, dar pe care eu nu l-am găsit.  
            Mă înec. Aud vapoarele urlând în depărtare, însă eu am visat atât de mult încât am pierdut viața așteptând în zadar să se îndeplinească, să se răzgândească, să mă iubească. Îmi croiesc drum către fundul mării, cu ochii deschiși și plini de sare, cu brațele în jurul a ceea ce încă mai seamănă a trup, deși carnea de pe el tremură, iar stativul acesteia s-a prăbușit lovit de ultimele cuvinte ce le-am primit. Mereu găsesc ploaie în mine, deci lăsați-mă să îmi înec viața acum când totul e putrezit în mine, iar fața mea pictată nu mai e la fel fără un zâmbetul sincer.
       Adun în mine țipete scurte, frecându-mi mintea de colțurile fiecărui eveniment ce-mi acaparează privirea lăsându-mă adesea mută de uimire. Studiez forme, inventez trecuturi mult mai apetisante, mai roz, mai romantice și dramatice. În prezent creez ceva ce nu există, așa păcătuiesc ori de câte ori deschid ochii și privesc. Exact ce-mi trebuie ca să decad în iadul meu frumos, obișnuită cu ceea ce sunt, cu ceea ce simt și ceea ce am ales să iubesc.
          Lângă un suflet nepotrivit, fără o muză care să îmi anime spiritul, nu pot face altceva decât să mă deteriorez treptat, ca apoi să-mi accept moartea. 

 ***********************************************************************

What do you do when your muse goes away?


            What do you do when your muse goes away? Drown. Disappear. Nobody will remember you and no verse will bring your mystery in a song or poem.


             I have a rich imagination that is licking my sick mind with juicy moments when my body breaks off like the plaster from the soul and I become a living dead, uncontrollable, a wild animal that raises its chest convulsively, collecting small pieces of air. But I keep it out from my layers of preconceptions that are settled all over me like a shroud, stopping my pores to breathe. In time I became wrinkled and inflexible, concerned about my life imperfections and I realized that I am closing my corolla, being forgotten in a thick shadow of misfortune where the sun haven’t stepped on for a long time.

             I tried to kill feelings and I forgot how it feels not to bleed at every word. Enclosed within the walls of an unwanted solitude, I am the ashes in a funeral urn, a shadow in the hell that I created on my own.

            Old is my soul and burned, because he fell into hell every time I searched the tranquility of some arms that must have been forgotten. As a scorched leaf that happily accepts her death in the arms of the huge and alone deep, I fell into decay in the middle of an orgy of flames, where I am destroying myself so happily thinking that I am actually being born. But the flames are quickly extinguished in the city where everything cries, and I become the ash of a cigarette that needs to be thrown away.
           I shake the dust from my eyelashes and, away from home, I am starting anonymously to walk the streets looking for my muse. Disgraceful, with my nails polish cracked in many places, with the same pair of boots without heels, stiffly dressed from head to toe, I explore the streets of this city that is always under water. In my hands I hold my heart, because my chest was ruined in a storm of ideas and nothings over which would have laid a meaning, but which I never found.
            I am drowning. I hear the boats screaming in the distance, but I've dreamed so much that I’ve lost my life in vain waiting for them to fulfill, to reconsider, to love me. I am finding my way to the bottom of the sea, with my eyes open and full of salt, with arms around what still resembles a body, although the meat on him is trembling, and the stand of the meat has collapsed, hit by the last words I received. I always find the rain inside me, so let me drown my life now when everything is rotten in me, and my painted face is not the same without a sincere smile.
          I’m collecting short screams inside me, rubbing my mind against the corners of every event that clutch my eyes, often leaving me mute of amazement. I study shapes, invent pasts more attractive, more romantic and dramatic. In the present I create something that does not exist, so I sin whenever I open my eyes and look. Exactly what I need to decline in my beautiful hell, accustomed with what I am, what I feel and what I choose to love.
          Near an inappropriate soul, without a muse that can animate my spirit, I cannot do anything other than slowly deteriorate, and then accept my death.