duminică, 23 ianuarie 2011

Pete de cerneală


M-am trezit păşind pe străzi străpunse de o ceaţă lipicioasă, enervantă, delirantă, încercând să-mi potrivesc respiraţia sub mirosul puternic de cerneală proaspăt căzută din ceruri. Din petele de cerneală s-au ridicat clădiri, conglomerate de cuvinte, cutremurându-mi corpul odată cu strada de sub picioare, care a devenit un spaţiu lung şi constant.

În spatele meu e o vale, un mijloc, un abis, o urmă de dulceaţă şi poate ceva firmituri de biscuiţi, e un sfârşit, un început, e doar lipici...

În dreapta cuvinte, în stânga alte cuvinte mâzgălite aievea...

În faţă e orizontul, înecat şi el în ceaţă- stăpâna ochiilor mei-, pe care-l percep atât de insipid, conturat într-o margine tăioasă. Nu-l caut acum ca nu cumva să-mi perforez degetele, ci mai degrabă mai citesc, învăţ, trăiesc, aşezându-mă pe un capăt de virgulă, undeva în mijlocul cuvintelor atât de vii şi pline de emoţii încât artistul lor, mizerabil şi singur, nu mai trebuie menţionat.

Mizerabil... Cuvântul acesta răsună adesea în mine, ca un ecou perpetuu, lovind zidurile personalităţilor mele. Dar îi ador vibraţiile, pentru că dincolo de gustul amărăciunii, al pierderii valorilor morale, eu simt zvâcniri de libertate.

Singur... Îmi place să mă gândesc că sunt singur, fiindcă nu-mi place să fug din calea singurătăţii. O aştept uneori cu braţele deschise, să mă umple de nebunie, ca apoi să fluier printre rânduri. Întreaga mea viaţă e undeva printre rânduri, necitită, ruginită de lacrimile ce s-au încăpăţânat să cadă.

Mi-e bine aşa cum sunt aici... Mai sus de cer inocenţa şi iubirea nu mai sunt suficiente, iar aici ele nici măcar nu mai există. Nu am să mă urc pe scară ca să ajung la nori, în locul unde se adună mai degrabă zăpadă în ghete decât corpuri ameţite de sentimente. Pe strada diluată şi pe clădirile creionate, sentimentele mi-au devenit complicate pete, litere, cuvinte, reflectări dubioase ce nu mai întâlnesc alte priviri.

Resimt o foame de cuvinte, aşadar caut prin tomberoanele străzii mele să mă alimentez cu ale voastre resturi de cuvinte... Le adun pe toate laolaltă, în decursul zilei sau al nopţilor nedormite, ca apoi să le extrag serul, al cărui gust e câteodată dulce, altă dată prea amar, şi adesea reuşesc chiar să mă îmbăt de la atâta curaj. Mai sunt momente când acesta se înconjoară în jurul gâtului meu ca frânghia unui ştreang, de mult uitat în ninsoarea de afară, formând iritante noduri... Cât de viu, totuşi, mă simt pe scaunul dinaintea acestui ştreang, când ştiu că aici nu mă cunoaşte nimeni ca să-mi arunce toate mizerile în faţă, căci sunt doar eu, cerneala, clădirile sufletului meu şi kilometrii lungi de stradă!

Mizerile unui suflet singuratic, ce au fost acţiuni aruncătoare în regrete şi secrete, mi-au modelat penelul, m-au scos din normalitate, iar acum desenez cu cerneală foi întregi, pentru testarea nebuniei mele.

Doctore, tot ce văd sunt urme de fluturi purpurii...

Puncte, puncte, puncte. În decorul plin de puncte negre iar mă găsesc în întuneric, poate a mia oară de când mi-am spart capul să-mi scot teribilele amintiri de acolo, şi altceva nu-mi mai rămâne de făcut decât să-mi luminez cu o brichetă capătul de la o ţigară şi să mă pornesc din loc, transformând virgula în punct, căci am devenit un artist de pete de cerneală, al unei cărţi ce nu va fi citită niciodată.

luni, 17 ianuarie 2011

O zi cu soare



Se sting luminile, una câte una, de îndată ce razele soarelui le plesneşte bulbul prăfuit, împrejmuit de nenumărate trupuri mărunte, putrezite, înţepenite în timp, cu aripioarele prăjite şi picioruşele tocite, care clocotesc în sucul acid al ploii revărsate subtil din nori acum câteva ore. Căldura astrului se prelinge în valuri spumoase până la rădăcinile stâlpilor de iluminat. Totul se scaldă în lumină, inclusiv ochii mei înoată neputincioşi în duşul cald al razelor...

Umbre secătuite de viaţă intră în peisajul topit şi cu unghile lor murdare încep să zgârie trotuarele deja încinse, împingându-şi molatic formele departe de locul de unde au ieşit. Doar alte victime ale nopţii care se zbat să ajungă acasă, nedepistate, unde îşi vor lepăda hainele rupte, se vor arunca cu capul în pernă şi apoi vor încerca să-şi reseteze memoria. Nu vă preocupaţi, nu vă văd! Mergeţi cu detaliile nopţii trecute departe de mine şi omorâţi-le în linişte, urmărind înceata lor putrezire în adâncul vostru, mult prea mic pentru a susţine atâtea secrete, regrete şi alte mărturii.

Încă o dată semaforul e verde, iar eu mă aflu mult prea departe de el. Azi nu mai vreau să fug pe trecere, după autobuz, după oameni ce şi-au scăpat biletul... Azi aştept cuminte pe bordura înaltă a trotuarului.

Nori de zahăr împrăştie razele arzătoare, acoperind strategic terasa din spatele meu de unde se risipesc noi bârfe despre certuri mondene şi alte diete minune. Iminent, se aproprie de mine o voce stridentă care s-a decis să-şi laude trecutul cu un anumit interlocutor.

Încă de ieri parcă toată lumea vorbeşte doar despre trecut: ce am făcut, ce ne-am distrat atunci, ce bine era pe vremea aceea... Suflă praful inutil de pe amintiri... Nu acum e momentul să ne alimentăm cu ele! Eu m-am privat de amintiri de când ceasul a arătat, pe lângă ora 12, anul 2011. Poate doar în vis mai caut inconştient halucinante momente de demult, pasiuni subtile în vorbe, mişcări confuze şi monstruase, chipuri fără nume şi culori defectuoase în întuneric. Amintiri nocive...Cenuşa din care reînviu iar şi iar....

Ca în orice dimineaţă târzie, drumurile din jurul meu sunt împărţite între umbre şi culori, între speranţă şi realitate, între tot şi nimic. Dar astăzi nu mai vreau să iau decizii, căci mi-e mai simplu să mă aşez în mijloc, să-mi scot din buzunar căştile, să închid ochii şi să ignor lumea. Nu mai am de gând să aştept ca ceva să se schimbe, în afară de persoana mea. Nu mai caut pe nimeni să mă desluşească, să-mi dea un nume şi să mă iubească, când nu sunt sigur că am nevoie de asta. Nu mai cred că sunt aici pentru a te salva, nu mi-e greu să recunosc că ai avut dreptate, căci monstru sunt şi eu ca tine, deşi am vrut să par înger...Aripile mai au de aşteptat până când toate oglinzile vor reflecta adevărata mea fiinţă. Pe cine să mai mint aici când vreau să-mi scot acum colţii? Aş sfâşâi fără să mai stau pe gânduri peisajul ce mă înconjoară, căci monotonia şi mediocritatea îmi izbesc tâmplele în cele mai nepotrivite momente, iar calmul ce îl aveam prescris l-am devorat în primele luni al noului decor.

Nu mai născocesc aluzii, nu mai doresc nimic... Aceleaşi gânduri rotative m-au scârbit de tot ce astăzi numesc trecut. Am nevoie să aud alte bătăi de cord, alte iluzii să însuşesc trupului meu mărunt şi ştiu că mă voi obişnui cu toate luminile ce au de gând să mi-l calce. Voi umbla în soare, nutrind relaţii hibride, pentru că ţi-am zis că nu ne vom mai vedea vreodată. Nu am minţit...