duminică, 23 ianuarie 2011

Pete de cerneală


M-am trezit păşind pe străzi străpunse de o ceaţă lipicioasă, enervantă, delirantă, încercând să-mi potrivesc respiraţia sub mirosul puternic de cerneală proaspăt căzută din ceruri. Din petele de cerneală s-au ridicat clădiri, conglomerate de cuvinte, cutremurându-mi corpul odată cu strada de sub picioare, care a devenit un spaţiu lung şi constant.

În spatele meu e o vale, un mijloc, un abis, o urmă de dulceaţă şi poate ceva firmituri de biscuiţi, e un sfârşit, un început, e doar lipici...

În dreapta cuvinte, în stânga alte cuvinte mâzgălite aievea...

În faţă e orizontul, înecat şi el în ceaţă- stăpâna ochiilor mei-, pe care-l percep atât de insipid, conturat într-o margine tăioasă. Nu-l caut acum ca nu cumva să-mi perforez degetele, ci mai degrabă mai citesc, învăţ, trăiesc, aşezându-mă pe un capăt de virgulă, undeva în mijlocul cuvintelor atât de vii şi pline de emoţii încât artistul lor, mizerabil şi singur, nu mai trebuie menţionat.

Mizerabil... Cuvântul acesta răsună adesea în mine, ca un ecou perpetuu, lovind zidurile personalităţilor mele. Dar îi ador vibraţiile, pentru că dincolo de gustul amărăciunii, al pierderii valorilor morale, eu simt zvâcniri de libertate.

Singur... Îmi place să mă gândesc că sunt singur, fiindcă nu-mi place să fug din calea singurătăţii. O aştept uneori cu braţele deschise, să mă umple de nebunie, ca apoi să fluier printre rânduri. Întreaga mea viaţă e undeva printre rânduri, necitită, ruginită de lacrimile ce s-au încăpăţânat să cadă.

Mi-e bine aşa cum sunt aici... Mai sus de cer inocenţa şi iubirea nu mai sunt suficiente, iar aici ele nici măcar nu mai există. Nu am să mă urc pe scară ca să ajung la nori, în locul unde se adună mai degrabă zăpadă în ghete decât corpuri ameţite de sentimente. Pe strada diluată şi pe clădirile creionate, sentimentele mi-au devenit complicate pete, litere, cuvinte, reflectări dubioase ce nu mai întâlnesc alte priviri.

Resimt o foame de cuvinte, aşadar caut prin tomberoanele străzii mele să mă alimentez cu ale voastre resturi de cuvinte... Le adun pe toate laolaltă, în decursul zilei sau al nopţilor nedormite, ca apoi să le extrag serul, al cărui gust e câteodată dulce, altă dată prea amar, şi adesea reuşesc chiar să mă îmbăt de la atâta curaj. Mai sunt momente când acesta se înconjoară în jurul gâtului meu ca frânghia unui ştreang, de mult uitat în ninsoarea de afară, formând iritante noduri... Cât de viu, totuşi, mă simt pe scaunul dinaintea acestui ştreang, când ştiu că aici nu mă cunoaşte nimeni ca să-mi arunce toate mizerile în faţă, căci sunt doar eu, cerneala, clădirile sufletului meu şi kilometrii lungi de stradă!

Mizerile unui suflet singuratic, ce au fost acţiuni aruncătoare în regrete şi secrete, mi-au modelat penelul, m-au scos din normalitate, iar acum desenez cu cerneală foi întregi, pentru testarea nebuniei mele.

Doctore, tot ce văd sunt urme de fluturi purpurii...

Puncte, puncte, puncte. În decorul plin de puncte negre iar mă găsesc în întuneric, poate a mia oară de când mi-am spart capul să-mi scot teribilele amintiri de acolo, şi altceva nu-mi mai rămâne de făcut decât să-mi luminez cu o brichetă capătul de la o ţigară şi să mă pornesc din loc, transformând virgula în punct, căci am devenit un artist de pete de cerneală, al unei cărţi ce nu va fi citită niciodată.

7 comentarii:

Melena spunea...

Frumos si impresionant. Ai reusit sa aduni un conglomerat de sentimente in randurile tate. Sa mai scri pentru ca ai un talent special straniu si logic in acelasi timp . O seara frumoasa si multa inspiratie.

bizonul spunea...

Sarut mîna !
Mi-a placut ideia !

tiberiupincova spunea...

Sunt in pana de cuvinte... dar am sa-mi revin, probabil!

Lil'-a-loo`shizzy sizzle spunea...

Frumos!

Bobi spunea...

ce fain ai încheiat...

Paolla spunea...

este prea frumos :X

Anais spunea...

foarte interesant...imi place in special stilul ferm , plin si sentimentele care se desprind