miercuri, 1 iunie 2016

Furtuni nr.5 - Miroase a apă din cer


„Cât de departe sunt de locul în care totul s-a schimbat.”


A trecut ceva vreme de când lăsam ploaia să se adăpostească în mine, cu trupul ei gol și înfrigurat, cu toate crengile rupte, cu noroi pe bocancii vechi și un chip ce astăzi stă să-mi dispară din minte.

Mă găseam adesea singur în mijlocul lumii, lovit din toate părțile de săgeți de apă rece, dar o auzeam venind, trăgând cu greu aerul dimprejur, expirând puternic în părul meu și atunci o chemam să vină la mine, să se apropie și mai mult, să se ridice, să mă pătrundă prin haine, prin pori, în suflet. Voiam să mă despice, să fie potop în mine, să mă nenorocească devenind lichid ca ea, găsindu-mi sfârșitul sub greutatea mirosului de apă din cer.

Îmi amintesc furtuna ce se năștea între noi, o lungă și voluptoasă visare de îndată ce mintea mea reușea să-i descifreze cântecul răgușit printre arbori decolorați de sezoane și cearceafuri de nori, umezeala contopirii noastre și gustul atingerilor haotice pe buze uscate neuzate în convorbiri inutile, vântul ei ce îmi intra prin urechi, adunându-mi toate gândurile ca pe niște pungi transparente pentru a le spânzura undeva prea sus ca să le mai pot recupera.

Schimbam lumina zilei pe un întuneric cu fulgere violente pentru a vedea muzele creând valuri de culori. Ne legănam împreună, în preajma ei eu fiind necenzurat, comod, neîncercând să fiu bun. Consumam alb în întuneric, ardeam în roșu rațiunea și fumam verdele cuvintelor uitate din proporții.

Ea făcea parte din intensitatea mea, iar eu o alimentam revărsându-mă de fiecare dată. Din mine curgea apă în interiorul ei stricat, îi ofeream ploii o ploaie a mea, stătută și putrezită, căci mă consideram demult desprins de viață și de tot ce ar fi putut să mă salveze de la nimicire.

Curând urma să-mi ucid la rândul meu și sufletul, ca mulți alți idioți ce și-au luat ploaia în brațe, vomitând curcubeie. Ascuns de lume, ținându-mă de mână cu ploaia în tangoul nostru înspre distrugere, mi-am îndeplinit drama adolescentină de a deveni salvatorul nimănui. Pe atunci îmi suna al naibii de atrăgător să descopăr trupuri de ploi, nor cu nor, să le caut fisurile și să le umplu cu bucăți din mine, de parcă acesta mi-ar fi fost destinul. Mi-am rupt straturi de epidermă, încontinuu...zi de zi, lângă ea, devenind apă de ploaie.

O lungă perioadă din viața mea, am purtat-o înfășurată în jurul piciorului meu, târînd-o peste tot, iar în orice zi cu soare refuzam să mai văd altceva. Din globuri mici de ploaie agățate de tivul pantalonilor, m-am găsit trăgând după mine un ocean de tristețe. Îmi făcea rău fluiditatea ei, căci eu, când m-am îmbarcat, nu știam că aveam rău de mare.Mi se aburea privirea imediat ce mă înduplecam de fragilitatea ei și o lăsam să se așeze în apele mele.

A trecut mult până a trosnit un nor undeva în cerul negru adăpostit în craniul meu, ca apoi nervuri luminate să dea de gol densitatea şi o ploaie rece a început să curgă chiar din ochii mei. Mă părăsea ploaia sau eu o părăseam pe ea, nu știu.

Mi-am frecat ochii și buzele de mâneci în speranța că voi putea șterge urmele tristeții în care m-am lăsat să cresc de o bună bucată de vreme. Nicio culoare, nici măcar una. Mi-am prins nasul între degete, îndepărtând firicelele de muci îngheţaţi, și m-am decis să nu-mi mai permit să-i adulmec mirosul pământiu.

Fără umbrelă și, cu siguranță, fără să vreau, m-am găsit luat într-un vals sacadat cu timpul. M-am trezit în vârstă, pustiit, tulburat de atâta viață. În loc de apă, am o cutie cu firimituri de timp. Fiecare grăunte mi se strecoară printre degete mele și mă văd deja obosit, fără să realizez unde a apucat să cadă bucățica.

Nu, nu mai am timp de ploaie... Ar fi mult mai ușor dacă nu aș auzi-o uneori lovind în geam, căci mă înfioară. Reușește să mă răscolească, deși nu mai sunt în atingerea ei. Sunt sub capacul clepsidrei ... Sticla geme, vântul mușcă din piatră, iar eu încerc să dau uitării la tot ce am crezut că am simțit vreodată pentru ceva neomenesc, încerc să-mi sădesc grăunțele în amintiri și regrete ce mă vor bântui poate mai curând decât aș crede.

În locul săruturilor noastre se ridică liniștea, iar ea mă cuprinde acum de gât reducându-mă la tăcere. Înghit, rușinat de mine însumi, ultima ploaie și tacit îmi doresc ca alte ploi să nu îmi mai calce vreodată calea, să mă lase în apele mele... Toate trebuie trăite la momentul lor, dar mie mi s-a cam terminat timpul.