miercuri, 30 decembrie 2009

La 28 de ani

În bodegă gării sunete tragice de monede, ce cad pe tejgheaua imbibată de alcool și sânge, aduc un nou scandal.

- Sunt insuficienti, domnule! Un glas tânăr și tandru încălzește atmosfera. Niște ochi mari, mânjiți de un machiaj vechi, și o față palidă, fără obrăjori roșii, acoperită pe jumătate de un păr vopsit de un negru albăstrui, apar de după paharele murdare.

- Pizda măsii, păi tu îți bați joc de mine fătuco? Rachiul meu este 50 de cenți...turbat un bețiv strigă.

- S-a...s-a scumpit, dom-domnule! E 80 de cenți, se bâlbâia copila.

- Fir-ar al naibii viață, Uniunea Europeană și chelneriță împuțită! Cine dracu te-a pus pe mata aici?

- Soarta...iar în clipa următoare ochii aceeia limpezi se tulburară ca după furtună.

- Plângi, curvo? Așa îți trebuie, mărești prețurile aiurea. Acum trebuie să mă duc în soare să muncesc din greu pentru păhărelul ăla. Uită-te afară...e o căldură insuportabilă. Și cadavrele câinilor călcați și lăsați pe marginea drumului au miros de friptură....Pff, mi-e foame. Dă-mi paharul să-mi potolesc concertul ce stă să răsune din mine. Oamenii stau mai mult în casă, nu ies să-i străpungă soarele prin creștet.

- Îmi pare rău, domnule...

- Taci din gură, și dacă chiar îți pare rău, dă-mi păhărelul ăla de acolo plin. Hai, uită-te cu ochii ăia faini la mine, tare frumușica te-a făcut maică-ta. Câți ani ai, 24?

- 28, domnule...

- 28 ?! Nu pari, ești așa mai rahitică și poate albeața de pe fața ta te întinerește ca o pudră dinaia franțuzească... Dacă nu erai baricadată după tejgheaua asta, te-aș pipăi nițel, și te-aș trage dincolo în spălătorie...Ah! Se vede că în trupușorul ăla nu și-a mai înfipt nimeni unghile sau te-ai dat și tu pe fete, cum sunt toate acum. Cică e moda! Câtă nesimțire pe ele, iubindu-se cu plastic. Nu mai sunt buni bărbații...

Fata, în adâncul ei, auzea doar vibrațiile cuvintelor îmbătate de la atâta tărie.

- La ce dracu te gândesti...tu?! Ce faci?

- ...dansez în cenușa planurilor și viselor arse...

- Al naibii să fiu... Tovarăși, în bodega asta nenorocită își are adăpost un filozof! (un val de râsete lovi urechile copilei). Un filozof ce ne scumpește băutura pe zi ce trece! Ai făcut școală, ha cumătro? Crezi că ești diferită de noi? ...Noi respinșii societății, flămânzii împliniți doar de alcool, slujitori ai paharelor... Noi nu mai credem în vise, copilo, căci ne înecăm mereu mintea ca să vedem rozul acela pe care-l zăresc bogătanii. Suntem prăpădiți, pentru că dorim să ne imaginam că nu mai există rațiune sau sentiment. La dracu cu lumea asta! Tot ce-mi doresc e un păhărel, un păhărel nenorocito, de parcă 30 de cenți îți scade cu mult salariul. Aș fi vrut să fiu eu dincolo de tejghea, dar mâinile ar îmbrățișa într-o clipită toată băutura și m-ar omorî în luminoase iluzii circulare.

Cu ochii lipsiți de sclipire, ea îi întinse un pahar în față, luă de pe raftul prăfuit sticla, mai mult goală decât plină, și turnă în pahar spre delirul omului.

- Poftiți! Vă rog să vă așezați la masa...

- Așa scumpete, mâncu-ți ochișorii ăia verzi, și terminându-și vorbele a dat pe gât, dintr-o smucitură, tot spirtul. Al naibii, dar bun e! Mi-a gâdilit gâtul în drumul lui... Auzi? Ai o țigară?

- Nu fumez, domnule, zise fata cu aceeași voce calmă.

- Pff, pe lângă faptul că ești filozof, mai ești și mielu' lu' Dumnezeu...sau mă minți? Cine mai crede azi în EL? Doar babele...rânji absurd. Hai dă-mi o țigară!

- Nu fumez, domnule.

- Lasă-mă în pace, prefăcuto! N-ai nimic, nimic, nimic...(îndreptându-se către ușă) Auzi că nu fumează, nenorocita...își puse șapca în cap și ieși.

Neafectată, probabil, a rămas cu ochii larg deschiși spre zarea ce lumina doar lumea ei...

"O nouă ediție Eurovision...2016...Astăzi, juriul aduce în fața dumneavoastră cei mai talentați cântăreți...(aplauze). Fără să mai tragem mult de timp, dragul meu Stefan Bănică, eu zic să începem.

- Desigur, Andreea! Să invităm prima trupă...cea care de cand a apărut pe piața muzicală nu a făcut decât să doboare recorduri. Cu siguranță nu mai au nevoie de alte prezentări, așadar, doamnelor și domnilor...PROPAGANDA...Aripi"

- Îi cunosc! sări fata ca arsă, împărtășind băutorilor o prietenie veche ce cândva îi lega...Îi cunosc!
Propaganda - Aripi


"Ai pierdut un suflet în drumul tău spre glorie/
Ai uitat ceva pierdut prin praf, prin ploi, prin amintiri"
- Amintiri...
"Cauţi acum alt suflet la mile depărtare"
- ...departare
"Chiar n-ai înţeles cât de aproape am fost, puteai chiar să mă atingi"
- n-ai înţeles... puteai chiar să mă atingi.

Nu a durat mult propriul ei delir...după aproximativ 6 minute de urlete, grave încercări de sincronizare cu solistul și imitări fără noimă a chitarei solo, căzu înapoi pe pământ fericită.

- Ei au reușit!

- Ce faci, nebuno? spuse bețivanul întors după un alt păhărel. Te las pentru câteva minute și acum urli că te-am lovit în aripi, și că o să zbori din nou...Ospiciul e al tău! Toarna-mi în pahar, hai că mi-a dat o bătrână 1 euro că i-am zis că o binecuvintează Dumnezeu. Bine că exiști Doamne la unii în minte! Hehe! Hai toarnă, toarnă tu!

Luă iarăși sticla, îi umplu paharul, uitându-se încontinuare la televizor...

- Dracu să te fulgere! Ai dat pe masa, prăpădito. Dă-ți mâna! Ridică paharul! își lua barba în mână și începu să soarbă zgomotos lichidul prețios împrăștiat fără de vină, își luă înapoi paharul și iar îi lăsă conținutul să alunece dintr-o înghițitură până în suflet. Gata! Bun e...

"Așteptăm voturile dumneavoastră pentru concurenți. Pentru a vota, trimiteți numele favoritului, cu majuscule, în mesaj la 8776, mesaj taxat cu 3 euro, indiferent de rețea."

- Verificare credit...2,31 centi. E bun! Dacă nu plăteam ieri chiria și curentul, aveam bani să-mi reîncarc cartela.

- Ți-am zis că ești nebună! Cum să dai, stai să calculez... 80 cu 80 sunt 160, așa, cu 80, 240, cu 80... 300 și ceva, deci 3 pahare și încă unu de jumate, pe niște jerpeliți? Te îmbată ei apoi? Îți mulțumesc cu o sticlă de rachiu? Îți zic eu ceva, numa cu muzica în cap nu ai să ajungi departe...

- Normal, mai bine mă mulțumesc cu postul de după tejghea, nu? cuvinte de un sarcasm ascuțit au început să se verse peste bețiv. Am făcut o facultate, am terminat și un master, și uite-mă aici, stând de vorbă cu unul ce urăște săpunul, căruia îi duhnesc hainele de alcool de la 3 metri distanță. Toți cei care au fost alături cândva de mine au dispărut...prietenii și-au găsit rostul și au plecat în alte orașe, alte țări. Am iubit și eu cândva, nebun de tot, fără să mă mai gândesc la nimic, am crezut și am sperat că mă voi vedea în rochie albă de mireasă, ca apoi să-mi cresc copiii sub umbra unui nuc bătrân din grădina căsuței modeste pe care am zărit-o pe internet într-o zi, la un preț destul de bun. S-a întâmplat și l-am pierdut, iar de acolo am început treptat să îmi dispară visele. De atunci, am preferat să rămân singură. După multe căutări am găsit bodega asta, chelnerița anterioară fusese omorâtă de un bețiv...

- Viorica,nu?

- Probabil, nu știu. În fine...Noroc cu moartea ei, să mă ierte Dumnezeu, dar asta e.

- Și zici că ești singură, se băgă la apropo-uri bețivul.

- Da sunt, singură cu o chitară veche prăfuită, pe care nu am mai atins-o de ani de zile. Urăsc muzica, urăsc sunetele minunate pe care le scoate, mă duce prea departe de realitate uneori, mă duce înapoi în timp, pe când credeam că la 28 de ani voi fi un funcționar public respectat, pe când credeam că timpul acesta îmi va fi umplut cu bucurii și râsete de copii. Căștile le-am aruncat cât-colo, nu mai vreau bombardări de watti, nu mai vreau versuri ce parcă îmi descriu destinul, vreau întuneric și liniște. De ce nu ne putem gândi și la un viitor negru? De ce trebuie să sperăm că va fi altfel? Să ne plângem abia mai târziu și, și atunci, să zicem: "Nu, nu, las' că peste 2 ani voi fi așa... și așa...". Iluzii! Lumea asta se destramă încet, dar copiii din noi încă speră că vor găzdui fericirea în palme. Mereu va exista cineva care ne va fura fericirea, oricât de grijulii am fi. Iubim și punem suflet, trădăm să ne simțim altfel, alegem să ne credem importanți, căutăm să avem ce face toată ziua, sperăm să fim salvați, închidem ochii să alinam retina ochilor poluată cu imagini obscene și scene ucigătoare de îngeri. Și ne întrebăm de ce mulți nu mai rabdă și își apleacă capul prea curând...28 de ani! O nenorocită stoarsă de viață, cu ochii mari îndreptați încă spre orizont, cu o slujbă "de vis", care începe să-și povestească viața unui bețiv ordinar, pe care-l percepe ca pe un confident...Dacă ar fi după mine, eu...

Bețivul dormea dus, sforăind din ce în ce mai intens... Fata își sterse precipitațiile de cuvinte de pe gura, luă ecusonul și îl trânti victorios pe masă... Zâmbi.

- Încă nu e prea târziu, trebuie să sper, chiar dacă am renunțat de mult să mai fac acest lucru...ieși pe ușă respirând energic.Ușa reveni la starea sa inițială, soarele lovind-o cu putere în reflexii..."Bun venit la Cârciuma Antonescu!"

marți, 29 decembrie 2009

În inima pădurii (part 4)- Poveste de adormit copiii

Un cor de urlete de lup răsună din povestea bunicii, gata să-și încânte nepotul cu detalii prețioase pe care le presara atent spre punctul culminant...
Se zice că demonii lupi s-au născut cu mulți ani în urmă, pe când Lucifer, îngerul negru, a fost alungat din sânul cerului. Acesta a poposit în pădurile noastre, crestat pe tot corpul de răni adânci. Mirosul acela de sânge divin a cutremurat toată zona, atrăgând lupii flămânzi.

Când s-a vazut înconjurat de lupii fioroși, fără putere, era gata să-și strige păcatele pentru iertare. Își aruncă privirea în toate părțile pentru a găsi scăpare, ținându-și rănile cu mâinile. Dacă Dumnezeu îl alungase pe Pământ, credea că avea să trăiască, departe de frații și nervosul Tată, dar măcar trăia.  Era blestemat să i se termine viața sfârtecat, bucată cu bucată.

Printre colții ascuțiți se aflau și cei ai unei femele, care s-a îndrăgostit de privirea pură a îngerului și s-a aruncat în fața lui, apărându-l. Pentru că a îndrăznit să-și trădeze haita, i-a fost smulsă viața prin mușcături violente.

Lucifer a răcnit îngrozitor de s-a crăpat cerul. Din rănile cerului au căzut sute de îngeri negri, cu trupuri ciopârțite și roase de durere, gata să-și apere din nou conducătorul, iar într-o suflare mulți au dispărut sub pielea lupiilor, luându-le trupul. Alții și-au brăzdat drum prin pământ și, când au găsit căldura din interior, și-au chemat stăpânul pe tronul ridicat din oasele umane colecționate în drumul lor.

Îngerul întunericului a luat lupoaica în brațe și a început să coboare în inima pământului, scăldat în sângele ei proaspăt. Ura deja tot ce ținea de lumea noastră, ura bun-venitul primit, ura că a pierdut singura ființă ce l-a privit altfel.

Voia să se răzbune, provocând durere pentru ca a sa, așa de arzătoare, să nu fie nimic în comparație cu cea pământeană. A dat poruncă apoi ca demonii să cutreiere pădurea, să-i apere intrarea în palatul său subteran pentru ca nimeni să nu se apropie de el.

Voia să aibă locul său în care durerea lui să fie diminuată de plăcerea suferinței sufletelor turmentate, ignorând cerul și minunatele sale culori în soare, ignorând frumusețiile pe care le-a făcut Tatăl pe pământ, otrăvind omul cum putea el mai parșiv și mai bine.

Urletele damnaților sunt doine pentru urechile sale, sângele cu care îi sunt mânjiți pereții e mereu proaspăt. Se zice că noaptea, Lucifer iese din adâncuri să își îndreapte coloana și își scutură aripile sale negre în înaltul cerului. Puful cel pierde zboară mile întregi până ce atinge vreun om, care devine putred, apoi pică pe sol și se face cenușă.

De atunci demonii lupi trăiesc prin pădurile noastre, însetați mereu de sânge și suferință. Iau și mestecă cu colții lor imenși orice vietate ce le apare în cale.

Eh, oricum asta e doar o legendă, dar îți zic dragul meu copil că multe sate și-au găsit sfârșitul de-a lungul anilor și nimeni nu știe ce s-a întâmplat... Case părăsite, sate distruse, cadavre mutilate de-a dreptul. Multe dintre acestea, când au fost găsite, erau în ghearele corbilor, iar sângele lor nevinovat s-a împrăștiat peste iarba verde, murdărind pământul. Suflete uitate să fie colecționate, hoinăresc pe lângă carnea putrezită, și puțini sunt cei care se încumetă să le ridice vreo cruce deasupra unui morman de pământ sub care să li se liniștească  trupul. În zilele astea sunt mai multe sicrie decât nașteri pe aceste meleaguri.

Dar mulți de vârsta mea împrăștie zvonuri că Lucifer se simte tot mai singur, chiar dacă zilnic mii de suflete îi vizitează vizuina, și că ar vrea să devină el însuși Tată. Se zice că moștenitorul va fi născut de o femeie blestemată de toți oamenii, care în viața sa va vorbi pe ascuns cu dracul, ademenindu-l către trupul și sufletul ei.

Tu nu te teme micuțule, pădurile acelea blestemate s-ar presupune că sunt foarte departe de noi și prin părțile acestea demonii lupi nu și-au ascuțit vreodată colții.

Îți zic, dragul meu, căci pe când eram eu mică, pe când umblam cu părinții mei printre alte părți ale muntelui, am văzut odată o stâncă brodată cu urme de gheare... Ochii mei erau atât de fermecați de formele stranii ce se desprindeau din componența rocii și îți jur că am simțit că sub ele era ascuns ceva ieșit din comun. Dar mama m-a luat repede de acolo, chiar m-a certat că m-am îndepărtat de turma noastra de nomazi.

Acum nu as mai ști pe unde s-ar afla stânca aceea, căci de atunci am străbătut multe cărărui la viața mea și toate pădurile le-am cutreierat la picior, iar la bătrânețile mele am și eu dreptul să mai uit.


Copilul, care era atent la povestea ce i se relata în fața ochilor, părea tot mai dezamăgit...mai ales că stânca putea fi frământată de ghearele demonilor lupi exista, iar bătrâna nu-și aducea aminte unde era.

 - Bunico, cum ai putut să uiți asa ceva? Mâine mergem la plimbare și găsim stânca, căci acolo este cu siguranța poarta spre Lucifer...Lucifer! Ce nume frumos, inspira lumină.

 - Păi, de fapt Lucifer înseamnă „aducător de lumină”.

 - Atunci nu ți se pare ciudat că această lumină a fost aruncată din cer. Dar ce are Dumnezeul ăsta?! Se pot admite și greseli...Eu nu l-aș fi aruncat pe Lucifer și, dacă m-ai întreba, mie mi se pare chiar un tip simpatic, mai ales dupa nume. Și normal că se răzbună. Și eu m-aș răzbuna pe cei ce îmi greșesc. Fiul său va fi alături de el. De aș fi eu fiul său, i-aș sta la căpătâi și l-aș întreba dacă mă lasă să-i văd cicatricile. Aș fi prinț, nu aș sta în cocioaba asta...Nici nu seamăn cu ai mei părinți. Sunt prinț!

 - Bine, bine...Nu vorbi prostii, dragul meu. Închide ochișorii, dă-i un sărut mare, mare bunicii tale uzate. Haide!
 - Nu, se îmbufnă dintr-o dată copilul. Din cauza minții tale nu voi găsi veci stânca aceea. Nu voi fi prințul întunericului. Lasă-mă să dorm.


In valuri de intuneric


E rece...Ecoul trist al suferintei mele
Rasuna printre crepaturi de vene
Maschez cearcane sub zambete
Si farduri negre.

Ciocolata amaruie
ti se scurge de pe buze
Adorm tarziu,visez doar rele
cred in povesti,dar ma feresc de ele
Privesc peretii umezi cum se scutura de umbre
Dispar mereu pe strazi,carari scurte si sumbre.

Valuri de cuvinte reflect ca o fantoma
Prinsa in oglinzii fara forma,
Fara noima,imi caut sufletul
Epava fara vina.

Un moment,l-am pierdut,
s-a scufundat in ganduri
Un singur moment de iubire tacut
Ferit de toate privirile din lume.
Ma scald in pacate cotidiene,intuneric,
Inger al pacatelor umane inghite-ma cu totul,
trup,suflet,vise,impliniri,amintiri,planuri.

Apune soarele...mi-e frica
Uneori o bezna cumplita atrage-n sinea ei lumea
Noaptea ascunde totul in intuneric
si cel mai frumos lucru cedeaza in fata
magnificului,inundat in dulcele negru beznatic
fara limite,fara margini ruginite,libertate...
Alerg si sparg valurile spumoase,
las stropii sa-mi invadeze porii,
Paralizeaza in somn soare,
Nu-mi pasa...

In intuneric gasesc eu ceva de care sa ma agat
respir in intuneric,adorm si uit.

vineri, 4 decembrie 2009

In inima padurii (part 3)

Recomand a se citi pe aceasta piesa:





Se scalda corpurile intrate in putrefactie in jeturi de lumina,emanand suferinta ce le-a dezbinat fiinta. Un latrat trezeste spiritele,ce isi vedeau de treaba prin ograzile arse,neintelegand ce se intampla.Capetele lor fara de fete s-au intors catre cuplul stuperfiat de imaginea ce domina pajistea. Nici o voce nu dezgroapa linistea de mormant instalata,nici macar Adina nu isi gaseste taria in corzile vocale pentru a-si striga teroarea.
--Ce s-a intamplat aici?intreba Stefan cu ochii atintiti asupra peisajului mortuar. Mai traieste cineva????
Nici un raspuns nu primi inapoi,spiritele il priveau ca pe un obiect strain in habitatul lor primordial.Voiau sa-l alunge cat mai departe de mormantul lor,ca sa poata adormi la loc,langa trupurile ciopartite de razele soarelui.
Un scrancet de copil incerca sa se faca auzit de sub lesurile arse...Lilo ii simti prezenta si isi ademeni stapanii catre loc.
Sub maruntaiele unei femei statea copilul in sange,sugand degetul taiat al tinerei...Adina il ridica in brate numaidecat,si in toata acea pajiste de suferinta ea isi gasi insfarsit alinarea in ochii acelui bebelus. Il ridica deasupra capului sa-i vada formele delicate,multumind cu ardoare celui de sus.
Stefan nu mai zise nimic,caci si fata lui se umplu de lumina la vederea zambetului larg al sotiei.
--Acum suntem completi...uita-te in ochii lui si spune-mi ca e perfect!aclama Adina rapusa de fericire.
Stefan o indemna sa duca copilul acasa,sa-l grijeasca si sa-i dea de mancare,el ramanand in urma,facandu-si datoria catre semenii lui cazuti.
De acolo,Adina porni catre casa,cantand spre ai aduce celui mic poate pentru prima oara in viata sa un zambet pe fetisoara-i blanda,si cand micutul ii zambi isi promisese ca il va iubi ca pe propriul ei copil si nu va spune nimanui despre cele inatamplate.
Timpul trecea peste noua familie,copilul crestea tot mai frumos,dar inima sa devenea tot mai neagra. Obisnuia sa prinda pasarile cerului ca sa le lege de picioare cu o funie,iar apoi le invartea prin odaie pana cand acestea cadeau moarte la pamant.
Sarmanul Lilo si-a gasit sfarsitul intr-o zi ploioasa...Iesise la plimbare cu Andrei,sa vaneze soparle.Au fugit mult pana au prins una si au depozitat-o intr-un borcan.Norii s-au strans repede deasupra,iar cand fulgerul a luminat figurinele lor,Lilo speriat a lovit borcanul,spargandu-l.Soparla disparu in urmatoarele trei secunde,Andrei imbufnandu-se teribil.Il lua pe Lilo in brate si il arunca fara remuscari in raul involburat,apoi fugi cu nerusinare la mama sa,zicand ca a cazut;degeaba a incercat Adina sa salveze cainele din puhoaie,era cat pe ce sa dispara si ea sub valurile acelea.
A plans alaturi de parinti pentru Lilo,a plans,dar nu a regretat caci "-O merita!"
La sase ani Andrei avea o impresionanta colectie de insecte moarte,adapostite in borcane.Adora intunericul ce salasluia in camera sa...adesea Adina il gasea in mijlocul sau razand zgomotos...cine stie pentru ce?
Parintii il iubeau nespus,insa niciodata nu i-au putut semana in suflet iubirea pentru Dumnezeu.Le raspundea urat oridecateori acestia ii povesteau despre patimile lui Iisus,iar cand mama incepea sa cante colinde de craciun,Andrei mereu o intrerupea ciuind sau aruncand cate ceva pe jos.
La varsta de zece ani,in pragul Craciunului,l-am gasit in pat racit.Avea paharul cu apa langa capatai,si pastilele pregatite sa fie luate la ora 2 noaptea.Satul sa tot ii licareasca luminitele bradului in ochi,a luat tava cu paharul plin si le-a indreptat directia catre pom. In urmatoarea clipa pomul a luat foc,draperia,masuta plina cu prajituri pentru Mos Craciun,apoi intreaga camera se ineca in fum. Noroc ca Stefan nu a apucat sa adoarma,caci avea o durere cumplita de spate.El a vazut fumul necaciuos,a trezit-o repede pe Adina si a fugit dupa Andrei,ce se afla inconstient in pat.
In ochii Adinei si cei ai lui Stefan casa cadea in nedereasa,insa ei erau teferi...Din incediul acela n-au reusit sa salveze nimic,asa ca l-au luat pe Andrei in brate si au plecat la mama lui Stefan.
Bucuroasa a fost aceasta cand isi vazu nepotul,si isi lauda nora pentru frumusetea copilului iesita din comun. Andrei avea ochii de un albastru pur,iar parul sau blond ii acoperea jumatate de frunte,lasand cealalta jumatate pentru dezmierdarile zilnice ale parintilor.
Batrana femeie,de cand ii aparu nepotul prin preajma,incerca sa-i faca toate poftele,rasfatandu-l cu bunatati,dulcegarii si pupaturi.Noaptea ii spunea povesti,legende de prin zona lor,iar Andrei era asa de incantat de ele,incat se prefacea ca doarme cand venea Adina sa-si zica rugaciunea impreuna.Dupa ce aceasta il saruta pe frunte de noapte buna,se trezea langa bunica lui si ii cerea continuarea.
--Mai spune-mi bunico,despre demonii-lupi!

Borcanul cu vise


Aseara mi s-a spart borcanul in care imi tineam inghesuite o multime de vise.
Le-am indesat atat de tare inauntrul fragilei sticle,crezand ca le voi scapa de nimicire. Am indraznit sa le arat lumii...o actiune gresita si prosteasca din partea mea,caci asa...la o simpla atingere neindemanatica,borcanul s-a rostogolit glorios catre marginea mesei,apoi dus a fost. Inca mai aud acel sunet aspru al coliziunii fatale,e ca un ecou al increderii ce am incredintat-o prea naiv.
S-a spart in atatea bucatele incat si visele dinauntrul sau si-au pierdut densitatea,cioplite cu nesimtire de cioburi. Puzzle-uri de vise zdrobite am iarasi in marea dezordine din fata-mi,caci mi-am permis sa le descopar tuturor.
Sufletul meu incearca acum sa se regaseasca printre cioburi de sticla,cautand rani se nasc pe degetele mele,lasand sange,diminuand dorinta de a mai continua.Dezastru!! Imi las sufletul sa adoarma odata cu trupu-mi,restaurand dorinte,disecand amintiri,creand imagini perfecte a unei vieti utopice.
Voi face un alt borcan,in care voi pune la adapost alte vise,alte lumi,departe de margini,departe de maini impertinente capabile sa-l impinga in neant.