luni, 13 iunie 2011

Întoarcere la origini



De câteva ore m-am desprins de un film care mi-a fost recomandat de o fantomă, o fantomă cu care am reuşit să schimb mesaje, scrisori, gânduri, iar acum s-a decis să dispară fără să lase măcar un semn că a existat... Propria mea existenţă o pun acum sub semnul întrebării. Dacă tot ce cred că sunt nu există? Dacă tot din jurul meu nu e altceva decât frânturi de vise? Trăiesc o realitate ireală... „Am ales” de prea multe ori în ce direcţie să păşesc şi tot timpul am păşit cu capul întors către ce părăsesc, iar când nu am mai văzut ce a rămas în urmă am continuat să-mi privesc şireturile, mizeria de pe vârful papucilor, tivul pantalonilor, crepăturile din asfalt, pământul de sub mine.

FILM
Deciziile pe care le-am luat ar trebui să fie ale mele proprii, dar eu am trăit viaţa unei alte persoane. De când m-am născut altcineva a decis ce şi când să mănânc, ce să îmbrac, unde să mă duc, cu cine să mă împrietenesc şi cu cine nu. Când am putut să vorbesc, m-am trezit că trebuie să decid. Era şansa mea să-mi decid drumul, dar am fost legată la ochi, ademenită pe un alt drum, m-a minţit să cred că eu decid...şi după două minute m-am îndrăgostit pentru prima dată, o lumină mi-a expus copilăria.
El m-a învăţat să sărut, eu învăţam să iubesc, până când el s-a decis şi a plecat. L-am aşteptat în acelaşi loc timp de doi ani, dar o frază, o floare mi-a distras atenţia. M-am îndrăgostit a doua oară! Şi din nou am fost minţită, crezând că eu am decis să continui drumul, deşi altele şi-au făcut simţită prezenţa...Eu iubeam, iar starea a durat până când el a luat o decizie şi eu eram doar un alt obiect de lăsat în spate. L-am aşteptat 3 ani în acelaşi loc, deşi voiam doar să plec după el, am renunţat la autostrăzi şi am ales cărarea pe care mi s-a spus să o iau.
S-a întors prea târziu însă. M-am îndrăgostit a treia oară! De data asta un sunet mi-a mângăiat indecent trupul. Ambii am trepidat luni întregi...Eu iubeam, până când a decis să plece! El nu va ştii vreodată că am iubit fiecare notă din el, fiecare sunet pe care l-a creat cu gândul în prea multe părţi deodată. L-am aşteptat, neîndrăznind să mă uit spre ceas! Mi s-a spus să înghit lacrimile şi să-mi continui drumul, în spate era doar el, întors pe un alt drum.
S-a întors prea târziu însă. M-am îndrăgostit a patra oară! Mi-am ars buzele cu foc, mi-au ars hainele şi sufletul o perioadă...Şi am crezut că iubesc, până când am privit pe geam şi acolo, în drumul meu, întors spre mine, el aştepta. Şi iarăşi am trepidat luni întregi împreună, am mai chemat persoane în dansul nostru, am rănit până când drumurile noastre şi-au găsit ramnificaţiile. El a luat-o la dreapta, ceilalţi la stânga, iar mie mi s-a spus să-mi înghit lacrimile şi să-mi continui drumul... Şi de atunci aştept să mă îndrăgostesc a cincea oară...Continui să mă ard, azi îmi place focul, dar sunetul nu-l dau pe nimic oricât de frig mi-ar putea fi. Mi-am mutat în schimb locul, dar aici fluturi nu sunt, e întuneric, e linişte şi mi-e rece. Mi s-a spus că tot ce-mi lipseşte sunt...
...Mi s-a spus să plec. Bogată în amintiri sunt.
...Mi s-a spus că e timpul să părăsesc pământul acesta. Aştept de prea mult timp.
... Mi s-a spus că am învăţat destul. Nimic din ce am învăţat nu-mi va mai folosi.
... Mi s-a spus că am să iubesc din nou, altfel. Iubire nu vreau să mai simt pentru altcineva.
... Mi s-a spus că indiferenţa nu îmi poate fi soră. Indiferent îmi e.
Ticăie ceasul, căteva indicatoare anunţă inevitabila intersecţie...Cât de curând voi dispărea cu totul şi mă voi reîntregi cu cea care m-a ghidat până astăzi... Mi s-a spus că atunci voi orbi şi nu am să mai văd urmă de lumină, mi se vor închide nările şi nu am să mai prind mirosul florilor, voi surzi şi nu voi mai auzi nici măcar un sunet, că am să-mi pierd pielea plină de cute şi nici un foc nu-mi va mai pătrunde trupul... Voi gusta doar lapte, fără să mai ştiu ce e în jurul meu...Ea va fi totul, eu voi fi doar un copil pe care să-l plimbe aşa cum vrea, unde vrea.

Trăiesc?
Am murit cumva când m-am născut?
Când tu trebuia să-mi dai viaţă, de ce ai decis să mă ucizi ?

luni, 6 iunie 2011

De ce mereu ajung să te caut?



Astăzi am să vă scriu, am să vă cânt afon, balansându-mă între primele mele gânduri care îmi apar de îndată ce deschid ochii şi acele vise, în care reuşesc să conturez acelaşi chip, lipit pe trupuri diferite de personaje ireale, pe care îmi construiesc scenarii demne de filme: Normalitate, Banalitate, Mediocritate, Sarcasm, Prostie…Eh! Încă de atunci eu am ştiu că sunt defectă… Am să bat din picior până când au să apară, supăraţi, toţi diavolii de sub mine, revendicând şi sufletul meu plin de păcate amorfe. Şi ţin să vă zic că ei nu s-au mai obosit să mă ademenească ca să le vând sufletul, când acesta şi-a ales desfătarea fără nici o remuşcare, iar acum este mai putrezit decât ori care altul. Sunt moartă de mult. M-am ucis singură. Sângele în mine nu mai circulă fiindcă s-a înţepenit în cuvintele pe care nu le voi putea rosti vreodată. Nici măcar speranţa că îmi vor fi iertate păcatele nu mai am. Locul în univers mi-a fost stabilit cu mult timp înainte.

Lumea nu o să înteleagă de ce nu pot înceta să rumeg amintiri, cât nici eu de altfel, când involuntar, rar, fără motiv, pur şi simplu îmi aduc aminte şi nu ştiu cum ar trebui să reacţionez. Am stat prea multe nopţi gândindu-mă la asta încât am secat orice dorinţă să ies din această stagnare. Scuip în urmă un elogiu lung pentru tot ce am crezut că am simţit, constrânsă de lacrimi. Celor aleşi să-mi împărtăşesc ruşinea, le ofer ceafa peste care pot să mă lovească dacă ei încă mai cred că pot ieşi din vârtejul creat cu proprile-mi mâini.

Las să se vadă de ce anume mi-am schimbat percepţia asupra lumii şi într-un final asupra mea, cum am ascuns atâta vreme un nume, sentimente şi gânduri, fără pic de lumină, cum am sperat şi am croit cărări de scăpare. Caută-mi vocea! Tot ce mi-a rămas după toată experienţa aceasta e imposibilitatea de a mai simţi dragostea, ura, speranţa. Ironic, am devenit tipul de persoană ce o ridicularizam în comentariile mele anterioare şi am aflat cum e să fii indiferent. E altfel…E prea rece.

Cărări stranii s-au aşezat dinaintea mea, iar eu trebuie să-mi continui nenorocitul drum. Soare nu găsesc nici măcar pe una, pe fiecare riscând să pierd câte ceva important şi nu e nimeni în stare să mă direcţioneze. Ard de nerăbdare să fac odată primul pas, dar lămpaşul ce îl port în mână îmi torturează ochii, nu-mi arată decât cu doi paşi dinaintea mea şi nu mă pot decide. Linişte…trebuie să mă aleg chiar azi, aleg ceea ce trebuie să devin.

Enigmatice senzaţii mi-au prăpădit corpul, dar în timp ce alegeam să decad iarăşi pentru ore-n şir, învăţam să mi-l descătuşez. Visele mele claustrofobe devenau dansuri sumbre, ciudăţenii pe care nu le-aş fi îmbrăţişat fără… Universul se comportă straniu în preajma mea.

Nu mai scriu aici. Ai înţeles că eu nu pot să-mi arăt tristeţea, căci m-am obişnuit să nu las nici un strop de lumină pe trupul meu ca să nu mi se afle trecutul, nici fericirea, iar aceasta din urmă nu am mai simţit-o de ani întregi. Fericirea pentru mine a devenit o enigmă… Completă nu m-am simţit niciodată.

Xilofon fără baghete, lemn crestat în neştire, scândură subţire, aşchie sub unghie, cuvânt pe faţă. Diavolul întotdeauna e în detalii, s-a cuibărit în litere de nepătruns, iar ochii care vor să vadă vor găsi o cale să îl găsească. Salvează-mă! El e cel pe care îl caut iar şi iar, şi se pare că nu mă voi sătura niciodată să mă rănesc! Aşa se întâmplă când eşti prins între două lumi... Alegi să te răneşti pe tine, înloc


joi, 2 iunie 2011

O gură de libertate (poveste premiată cu locul 2 pe site-ul Veloteca.ro)


Sus, în bătăia trecătoare a norilor cenuşii, mi-am regăsit răsuflarea. Aveam nevoie ca soarele să se izbească din nou de obrajii mei, iar acele clădiri inestetice de vechi îmi stăteau în cale. Am pedalat mult să ajung în locul care, nemijlocit, îl consider al meu… Aveam nevoie să fiu singur, obosit fizic, nu doar mintal…

Anul trecut, pe când soarele şi-a intrat în rolul mult aşteptat al primăverii, m-am găsit la braţ cu cea ce, atunci, îmi învârtea lumea după placul ei, iar eu, atât de îndrăgostit, îi iertam toate greşelile şi suportam poate prea multe. Am scos-o în acea zi, la prima noastră plimbare călduroasă din acel an, în parcul de peste drum. Ne certasem aproape toată iarna, dar gândul că va apărea şi în relaţia noastră primăvara mi-a dat sentimentul că se va schimba ceva în decursul zilei.

Am luat-o de mână încrezător, dar s-a smucit ca, mai apoi, să ajungem la braţ. Am început să îi arăt urmele îndepărtate de zăpadă de pe creştul muntelui care domina zona, dar am fost întrerupt de soneria mesajului ce tocmai îl primise. Am căutat alte subiecte care să-i acapareze atenţia, însă aparent monologam.

Când am pătruns involuntar în câmpul unor biciclişti, m-am trezit dărâmat de curentul care aceştia l-au lăsat între mine şi prietena mea, absorbită complet de mania butoanelor telefonului. Am privit-o cum se îndepărtează de mine, cum continuă să păşească fără să mă caute măcar cu privirea, dacă mai sunt sau nu lângă ea, şi, în timp ce părul ei flutura în acel curent eliberator, mi-am strâns pumnii şi am luat-o în sensul opus, care ducea către o firmă de închiriat biciclete.

M-am aşezat la rând, cu speranţa ca ea să se întoarcă…Îmi pregătisem chiar discuţia ce urma să i-o spun, dacă venea înapoi „Voiam să încercăm ceva nou, de asta am venit aici să închiriez, pentru noi, biciclete!”. Mi-a tresărit tot corpul când am văzut-o gesticulând alarmant la telefon, apoi s-a întors dintr-o dată, m-a zărit şi, făcând un iritant gest, a dispărut, fiind probabil ultimul, şi poate cel mai rece, fulg de zăpadă. Cât de mult am vrut să o opresc, dar bicicleta mă aştepta… Am încălecat-o cu regrete, recunosc, şi îmi amintesc că i-am forjat pedalele de îndată ce am pus picioarele pe ele.

Nu m-am dus în calea ei, fiindcă am rămas pe drumul care deja îl alesesem, pedalând delirant, cu ură. Oh…şi câtă ură puteam să fierb în mine! Abia când mi-am simţit inima că stă să-mi iasă din piept, m-am trezit îmbrăţişat de libertate. Sudoarea îmi cobora de pe frunte, respiraţia de abia mi-o găseam în vârtejul de culori ce-mi străbăteau retina. Nu îmi mai păsa de injuriile ce le primeam din partea şoferilor grăbiţi şi mereu indispuşi, căci vuietul roţilor era tot ce auzeam… Am sărit peste gropi şi trotuare, am trecut printre oameni de zăpadă şi, cu zâmbetul pe faţă, cu geaca descheiată, cu pletele în vânt, am realizat că trăiesc din nou.

Bicicleta m-a dus în locul unde soarele îşi lepăda toate razele, loc atât de sus de inimile crude ale trecătorilor preocupaţi de tehnologie…Acolo mi-am regăsit aerul şi am putut să respir din nou, uşor, încet, sprijinit în bibiletă. Şi, da! În acea zi tot s-a schimbat ceva. Am renăscut, mai liber, mai sigur pe mine, pentru că, de atunci, ştiu că pot mult mai mult… A fost o gură de libertate care mi-a schimbat viaţa.